Dacă cheltuielile guvernului depăşesc veniturile, se produce un deficit bugetar. Problema cea mai importantă nu este existenţa în sine a deficitului, ci mărimea acestuia în raport cu PIB şi modul în care va putea să fie finanţat pentru a nu perturba activităţile economice şi sociale.
Practica mondială a scos la iveală două modalităţi de echilibrare a unui buget public deficitar: sporirea impozitelor (creşterea fiscalităţii) şi împrumuturile contractate de guvern.
Impozitarea suplimentară, prin caracterul său unilateral şi forţat, reprezintă pentru stat o modalitate aproape gratuită de a-şi procura resursele şi nu presupune o contraprestaţie din partea acestuia, dar sărăceşte contribuabilul, deoarece îl privează de o parte din resursele sale, pierderea fiind imediată şi definitivă. Impozitarea suplimentară măreşte capacitatea guvernului de a efectua cheltuieli publice în detrimentul cheltuielilor private. La nivel macroeconomic, creşterea impozitelor asupra contribuabililor privaţi le va reduce veniturile (după achitarea impozitelor), menajele efectuând ajustări prin reducerea consumului şi economiilor. Economiile proivate reduse vor acţiona asupra curbei economiilor la nivel naţional, astfel că, pe piaţa de capital curba economiilor (So) se va deplasa spre stânga (S1), prin reducerea volumului investiţiilor (I) şi creşterea ratei reale a dobânzii (de la r0 la r1). Reducerea investiţiilor sectorului privat va diminua stocul de capital din economie micşorând venitul viitor şi afectând negativ procesul d eocupare a forţei de muncă. Prin urmare, vor fi afectate introducerea tehnologiilor noi, productivitatea capitalului şi cererea de forţă de muncă din partea firmelor.
Împrumuturile contractate de guvern sunt de preferat sporirii rapide a fiscalităţii, deoarece au caracter contractual şi voluntar, nu sărăcesc subscriitorul, acesta primind în contrapartida sumei cu care finanţează statul un titlu de aceeaşi valoare, care îi aduce o serie de avantaje sub formă de dobândă, prime, facilităţi la rambursare, facilităţi fiscale, cum ar fi neimpozitarea cîştigurilor provenite din titlurile de stat ş.a. Pentru stat, împrumutul este un venit temporar care va antrena în viitor (la restiutire) o cheltuială.
Împrumuturile contractate de stat nu înlătură ci împing în viitor fenomenele perverse de evicţiune. Astfel, datoriile contractate în trecut trebuie achitate de generaţiile actuale şi viitoare care vor plăti impozite şi taxe.
Atunci când trezoreria statului îşi finanţează deficitul împrumutându-se de la particulari (persoane fizice, firme, bănci comerciale şi alte instituţii financiare private), ea se angajează în finanţarea prin datorie. Trezoreria emite titluri de stat la care subscriu creditorii, banii obţinuţi fiind cheltuiţi în acelaşi mod ca şi încasările provenite din impozite.
Dacă trezoreria statului împrumută de la banca centrală prin cumpărarea către aceasta a unei părţi din instrumentele de îndatorare a trezoreriei, atunci ea se angajează în finanţarea prin monedă, deoarece banca centrală creează monedă primară pentru a finanţa cumpărarea de titluri. Moneda părimară este o variabilă macroeconomică importantă, astfel că vânzarea datoriei (deficitului) către public sau către banca centrală sunt două lucruri diferite.
Modul în care guvernul îşi finanţează deficitele normale, se poate exprima cu ajutorul ecuaţiei numită limitarea bugetului guvernamental, relaţia fiind:
(7.1.)
în care:
- reprezintă valoarea titlurilor financiare ale guvernului vândute către sectorul privat;
- este valoarea titlurilor de stat vândute către banca centrală;
- este modificarea stocului de monedă primară;
P – este nivelul mediu al preţurilor titlurilor de valoare vândute de stat;
- reprezintî vânzarea de active guvernamentale;
DB – este datoria publică exprimată în titluri financiare ale trezoreriei.
Ecuaţia dovedeşte că un buget deficitar poate să fie finanţat, fie prin împrumuturi de la banca centrală fie prin împrumuturi din sectorul particular, fie din vânzarea de active ale statului, fie prin toate aceste mijloace.
Dacă predomină împrumuturile de la banca centrală, finanţarea se face prin monedă (monetizarea datoriei), dacă predomină îmrpumuturile de la sectorul privat, datoria este vândută către public.
Veniturile extrabugetare (extraordinare) sunt veniturile la care apelează guvernul în situaţii limită, atunci când cheltuielile totale depăşesc în cuantum totalul veniturilor ordinare; ele constau din împrumuturi de stat şi emisiunea monetară. Împrumuturile de stat sunt interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung la care statul apelează în ultimă instnţă. Împrumuturile de stat externe se obţin de la instituţiile financiare internaţionale şi de la bănci şi investitori privaţi. Preţul plătit creditorilor interni şi externi ai statului este ridicat, ţara debitoare riscând creşterea presiunii fiscale. De aceea, se utilizează şi alte metode cum ar fi: folosirea rezervei volutare şi a celei de aur pentru plata datoriei externe, lichidarea participaţiilor de capital în străinătate, valorificarea bunurilor statului ş.a.
Deficitul/excedentul bugetar al unei ţări se determină ca diferenţă între cheltuielile şi veniturile bugetului general consolidat.