Orice economie deschisă se află în interdependenţă cu economia mondială prin două categorii de fluxuri internaţionale: intrările din economia mondială spre economia naţională şi ieşirile din economia naţională spre economia mondială. Fluxurile din ambele categorii sunt specializate, după natura bunurilor economice vehiculate, în: fluxul d eproduse şi servicii (comerţul internaţional), fluxul de forţă de muncă (migraţia internaţională a forţei de muncă) şi fluxul monetar-financiar.
Viabilitatea economiei naţionale deschise rezidă din tendinţa spre egalizare a fluxurilor de intrări şi ieşiri, din şi spre economia mondială, context în care se manifestă competiţia dintre inteesele economice majore ale statelor angajate în tranzacţii internaţionale.
Pieţele naţionale – piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa muncii şi piaţa financiară – sunt simetrice pieţelor existente în cadrul economiei mondiale. Din această cauză, echilibrul unei economii deschise presupune, înainte de toate, manifestarea tendinţei spre egalitate a fluxurilor intern-extern, respectiv extern-intern pe fiecare piaţă şi pe ansamblul pieţelor naţionale. Dar pentru a apărea tendinţa efectivă spre egalitate între fluxurile de intrări – ieşiri ale unei economii naţionale, aceasta trebuie să dispună de o anumită structură, de un anumit volum valoric şi de o anumită calitate a bunurilor economice şi serviciilor create pentru interior şi exterior.
Echilibrul macroeconomic poate să fie considerat acea stare a economiei naţionale şi a structurilor sale, a sistemului de pieţe şi a fluxurilor agregate de pe fiecare piaţă, caracterizate printr-o concordanţă relativă între cerere şi ofertă, între componentele interdependente ale pieţelor şi între interesele agenţilor economici, încât abaterile dintre ele să devină nesemnificative şi să nu poată produce dificultăţi (dezechilibre) în desfăşurarea normală a proceselor economice.
Într-o economie deschisă, echilibrul macroeconomic evidenţiază egalitatea dintre forţele economice opuse, interne şi internaţionale, care acţionează în sistemul naţional de pieţe şi se conjugă anihilându-se reciproc. Starea de echilibru este vremelnică, deoarece forţele economiei de piaţă (interne şi internaţionale) variază în proporţii şi direcţii diferite, astfel că starea de dezechilibru devine permanentă.
Starea de echilibru în economie este expresia compatibilităţii deciziilor luate de agenţii producători şi consumatori, o concordanţă relativă a acestora care se menţine într-o anumită perioadă de timp, până intervin factori perturbatori cu acţiune contrarie.
Echilibrul economic se manifestă printr-o multitudine de forme, care se clasifică după mai multe criterii:
În raportul cu modul de manifestare în timp se disting echilibrul
macroeconomic static şi dinamic, Considerat doar ca o ipoteză de lucru,
deci fără o coresponenţă efectivă în realitate, echilibrul static s-ar
caracteriza prin manifestarea unor shcimbări imperceptibile, nesemnificative între diferite procese sau subsisteme ale economiei naţionale, încât starea generală a acesteia rămâne nemodificată.
Modificarea stării economiei sub acţiunea contradictorie a factorilor dezvoltării şi creşterii economice, a raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală, ca şi dintre subsistemele economiei naţionale defineşte starea de echilibru macroeconomie dinamic, care se poate manifesta pe termen scurt şi pe termen lung. Aceasta presupune folosirea integrală şi cu eficienţă sporită a factorilor de producţie existenţi, atragerea de noi factori (din interiorul sau din afara economiei naţionale) şi redistribuirea resurselor pe activităţi economice, în funcţie de oscilaţiile preţurilor de piaţă, ca expresie concentrată a modificării raportului dintre structurile ofertei globale şi structurile sistemului de trebuinţe. Echilibrul macroeconomic dinamic se caracterizează prin mişcarea structurilor economiei naţionale, ruperea coerenţei structurilor existente şi crearea de noi compatibilităţi structurale, adică restabilirea unui nou echilibru între componentele structurale ale economiei, după care urmează apariţia dezacordurilor între structurile interne ale economiei naţionale s.a.m.d.
În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul îmbracă forma de echilibru economic material, valoric şi al resurselor de muncă.
Echilibrul material exprimă starea de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea ofertei globale, pe de o parte şi nevoile de consum final şi. intermediar (de producţie), adică cererea globală, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, pe de altă parte.
Echilibrul valoric reflectă concordanta relativă dintre structurile valorice ale rezultatelor economice, dintre acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea lor. În cadrul echilibrului valoric se disting formele speciale de echilibru: a) echilibrul bănesc (monetar) sau concordanţa relativă dintre masa bănească aflată în circulaţie şi valoarea bunurilor economice destinate pieţei; b) echilibrul financiar, respectiv concordanţa relativă dintre sursele financiare şi necesităţile de plată din economia naţională; c) echilibrul bugetar, care pune în concordanţă relativă veniturile bugetare cu cheltuielile bugetare; d) echilibrul valutar sau concordanţa relativă dintre încasările şi plăţile în valută.
Echilibrul resurselor de muncă desemnează concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea resurselor de muncă disponibile, pe de o parte, şi necesităţile de forţă de muncă ale utilizatorilor din economia naţională, pe de altă parte.
Alături de aceste forme de echilibru economic, o importanţă crescândă prezintă echilibrul ecologic, ca stare de concordanţă relativă între comunitatea biotică (fiinţele vii, inclusiv omul) şi mediul natural care condiţionează hotărâtor existenţa şi progresul societăţii omeneşti.
În raport cu nivelurile de agregare ale activităţilor economice se disting: a) echilibrul microeconomic, care priveşte verigile primare ale economiei (agenţii economici şi unităţile teritorial-administrative de bază); b) echilibrul mezoeconomic, care se referă la structurile de ramură şi zonale ale economiei; c) echilibrul macroeconomic, ca echilibru integrator al tuturor activităţilor economice de pe teritoriul naţional, aflate în interdependenţă cu economiile celorlalte state ale lumii.