În ultimele 4-5 decenii, în economia mondială au survenit modificări profunde surprinse în expresii precum „interdependenţă economică crescândă”, „integrare crescândă”, „globalizarea pieţelor”, „competiţie globală”, „economie globală” ş.a.
Integrarea globală poate să fie formulată în următorii termeni: “Esenţa a ceea ce s-a produs este de fapt un declin continuu al importanţei economice a graniţelor politice naţionale şi o intensificare fără precedent a relaţiilor şi interacţiunilor economice până într-un punct în care diferenţa între tranzacţiile interne şi externe devine nesemnificativă sau dispare”[1].
Componentele care reliefează esenţa globalizării sunt: adâncirea interdependenţelor din economia mondială şi procesul de transnaţionalizare.
Adâncirea interdependenţelor a avut ca factor dinamizator expansiunea comerţului internaţional, în strânsă legătură cu expansiunea investiţiilor externe de capital şi dematerializarea fluxurilor internaţionale de capital.
Comerţul internaţional şi-a demarat expansiunea la începuturile societăţii industriale (cu circa 200 de ani în urmă), dar a atins acel nivel care a declanşat procesul de globalizare în urmă cu 40-50 de ani. De la 1-2 procente din activitatea economică internă a unei ţări, exporturile au atins ponderi în ultimele decenii, de 25-30% pentru ţările cu economie deschisă spre exterior şi de 50-60% pentru industriile (produsele) cu gradul cel mai înalt de mondializare. Expansiunea comerţului mondial asupra procesului de adâncire a interdependenţelor se manifestă sub aspectul dependenţei la exterior a ţărilor participante (dimensiunea externă a interdependenţelor) şi al dependenţei din interior (dimensiunea internă a adâncirii interdependenţelor[2].
Dimensiunea “externă” a adâncirii interdependenţelor la nivel mondial rezultă din construirea unui sistem complex de reţele-noduri ale schimburilor comerciale care întăresc dependenţa de exterior a ţărilor participante. Centrele nodale ale acestor reţele sunt: SUA, Europa Occidentală, Japonia şi alte ţări industrializate (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud), Europa de Est, America de Sud, Orientul Apropiat, Asia în dezvoltare şi Africa. În cadrul sistemului complex de reţele-noduri, s-au dezvoltat patru linii de forţă principale, prin care comerţul mondial amplifică interdependenţele între statele participante: reţeaua vest-europeană (circa 28% din schimburile mondiale), reţeaua americană (SUA, Canada şi America Latină) cu circa 12% din schimburile mondiale; reţeaua atlantică (schimburile dintre SUA şi Europa Occidentală) cu circa 9% din comerţul mondial şi reţeaua Pacificului (SUA, Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Hong Kong) cu circa 11% din schimburile mondiale.
Accentuarea dimensiunii “interne” a adâncirii interdependenţelor dintre state constă în fenomenul de penetrare internă, prin creşterea ponderii importurilor şi a investiţiilor străine în cererea internă globală de consum şi de investiţii; dependenţa din interior a economiilor naţionale faţă de evoluţiile din spaţiul extern se accentuează.
Adâncirea interdependenţelor dintre state reprezintă “etajul inferior” al procesului de globalizare, atunci când societatea omenească tranzitează de la societatea industrială la societatea post-industrială. “Etajul superior” al procesului de globalizare îl constituie transnaţionalizarea. Nucleul procesului de transnaţionalizare îl constituie fluxurile internaţionale de investiţii, al căror vector purtător sunt corporaţiile transnaţionale.
Corporaţiile s-au constituit şi funcţionează în toate domeniile economiei reale (industrie, agricultură, construcţii, transporturi, comerţ şi servicii), precum şi în domeniul bancar şi cel al asigurărilor. Cea mai mare parte a corporaţiilor au caracter naţional, dar unele dintre ele sunt, simultan, naţionale şi internaţionale sau transnaţionale.
Vânzarea-cumpărarea permanentă de acţiuni, atât în mod direct, cât şi prin intermediul instituţiilor pieţei de capital, în special prin bursele de valori, a contribuit la amplificarea rolului corporaţiilor în lumea contemporană. Mecanismul participaţiilor reprezintă unul dintre instrumentele cele mai eficace ale expansiunii corporaţiilor pe plan naţional şi internaţional. Sistemul de participaţii a contribuit la apariţia companiilor holding, deţinătoare ale controlului asupra altor companii. Indiferent dacă se numeşte conglomerat sau piramidă de control, în vârful holding-ului se plasează societatea-mamă, iar la diferite niveluri, pe muchii, se situează filialele şi filialele filialelor.
Extinderea controlului corporaţiilor asupra unui mare număr de firme şi, deci, asupra unor părţi în creştere ale capitalului, se realizează, simultan, pe plan naţional şi internaţional. Forma principală prin care corporaţiile se manifestă în cadrul economiei mondiale o reprezintă societăţile transnaţionale (multinaţionale, plurinaţionale). Capitalul acestor firme este multi sau plurinaţional şi se constituie, în principal, din investiţii străine (directe şi de portofoliu) care atrag şi capitaluri locale din ţările în care îşi creează filiale.
Corporaţiile transnaţionale sunt societăţi care desfăşoară o deosebit de extinsă şi ramificată activitate de producţie, servicii, comercializare a bunurilor, operaţiunilor bancar-financiare, etc., simultan pe mai multe pieţe naţionale, în cadrul unei reţele internaţionale de întreprinderi proprii. Strategia şi marketingul corporaţiei transnaţionale sunt concepute la scară mondială sau globală şi se bazează pe structura funcţională transnaţională a reţelei proprii de întreprinderi.
Companiile multinaţionale îşi extind tot mai mult producţia internaţională, folosind ca instrumente principale fuziunile, achiziţiile transfrontaliere, investiţiile străine directe şi alianţele strategice, pe baza cărora au apărut numeroase parteneriate tehnologice, mai ales în domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicării în cel al producţiei de automobile, al producţiei farmaceutice ş.a. Extinderea pieţei produselor şi serviciilor, reducerea costurilor de producţie la nivelul reţelei proprii de întreprinderi transnaţionale, lupta pentru eficienţă şi competitivitate sunt mobilurile principale care au iniţiat şi întreţin procesul de multinaţionalizare al firmelor, iar investiţiile încrucişate, cu deosebire între ţările dezvoltate, reprezintă principalul instrument prin care se redistribuie pieţele în cadrul mediului economic internaţional. Pe aceste baze s-au creat agenţi economici care îşi organizează producţia şi comercializarea bunurilor într-un spaţiu ce depăşeşte teritoriul naţional, utilizând în interesul lor şi diferenţele dintre state, în privinţa ratelor de impozitare şi a facilităţilor comercial-financiare.
O formă de globalizare a economiei o constituie integrarea crescândă a pieţelor financiare, ca urmare a dereglementării şi liberalizării tranzacţiilor financiare. Globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de progresele în domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii, instituţiile financiare putându-se informa asupra situaţiei pieţelor financiare din întreaga lume, şi pe această bază, să stabilească posibilităţile optime de randament. De asemenea, globalizarea financiară a fost favorizată de expansiunea considerabilă a publicaţiilor financiare şi economice, precum şi de acceptarea crescândă a limbii engleze, ca limbă a cercurilor financiare şi economice internaţionale. Indiferent dacă se referă la economia naţională sau la economia internaţională, piaţa financiară îndeplineşte funcţia de alocare şi realocare a resurselor, prin investirea în sectoarele profitabile (piaţa financiară primară) şi reorientarea portofoliului de titluri spre economiile cele mai profitabile (piaţa financiară secundară)[3].
Progresele din domeniul informaticii şi comunicaţiilor au cuprins pieţele naţionale şi piaţa mondială a capitalurilor. Pieţele de capital funcţionează tot mai mult ca un sistem integrat, ca o reţea informaţională la nivel planetar. Desigur, trebuie făcuşi anumiţi paşi, cum ar fi: utilizarea poştei electronice (e-mail), cuplarea la reţeaua mondială de informaţii (w.w.w. world wide web)m tranzacţiile prin reţeaua w.w.w. şi e-mail, efectuarea de operaţiuni în comun prin reţea, în scopuri bancar-financiare etc[4]. Prin reţeaua mondială de tetelecomunicaţii, marile bănci şi instituţii financiare efectuează tranzacţii şi diferite servicii financiare de sute de mii de miliarde de dolari. Plata prin cărţile de credit, transferul electronic de fonduri, înlocuirea cecului de hârtie cu cecul electronic, plata prin Ecash Mint şi prin bani electronici (Digicash), creditarea prin Internet, finanţarea comercială globală bazată pe Internet (ca opţiune bancară internaţională) ş.a. au devenit operaţiuni bancar-financiare curente, care marchează intrarea activităţii bancare în era globalizării.
Trusturile de investiţii au devenit tot mai active, ele şi-au extins operaţiunile atât pe plan naţional cât şi mondial, asigurând mişcarea continuă a capitalului financiar. Caracterul speculativ pozitiv al activităţii din străinătate a trusturilor de investiţii s-a concretizat în apariţia şi funcţionarea centrelor de investiţii situate mai ales în paradisurile fiscale. Off-shore Inverstment Centres funcţionează şi sunt zone în care impozitele pe venit şi proprietate sunt mai scăzute sau inexistente şi în care nu există legi referitoare la trusturi sau legile sunt mai puţin restrictive, ceea ce face ca orice deţinere de active să fie avantajoasă. Afacerile (în special cele financiare) pot aduce numeroase avantaje de ordin fiscal. În aceste centre, începând cu anii '60, s-au stabilit multe din societăţile de investiţii cu capital variabil, care îşi derulează afacerile prin mandate. Unele dintre aceste centre sunt doar instituţii extrateritoriale de înregistrare sau care păstrează registrele, denumite „centre de hârtii”, iar altele sunt centre funcţionale care, pe lângă afacerile prin mandat, operează importante afaceri bancare internaţionale, inclusiv pe pieţele monetare[5].
Evoluţiile şi tendinţele care se manifestă în economia mondială contemporană dovedesc faptul că are loc o schimbare rapidă şi profundă a contextului socio-economic şi politic în care se dezvoltă statele lumii. Fenomenul schimbării la scară globală, regională şi naţională se datorează unor factori numeroşi, cu acţiune simultană şi interdependentă, cum ar fi:
- a) creşterea importanţei forţelor pieţei libere prin liberalizarea schimburilor comerciale cu străinătatea, atragerea investiţiilor străine directe şi flexibilizarea regimului de control valutar;
- b) expansiunea tehnologiei care contribuie la redefinirea modalităţilor prin care statele lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea economică, folosind intensiv componenta profesională a activităţii economice, cunoaşterea şi tehnologiile, îndeosebi tehnologiile noi în domeniul comunicaţiilor şi informaţiei;
- c) globalizarea industriilor şi firmelor, în sensul că activităţi creatoare de valoare adăugată se desfăşoară în cadrul unor firme ce funcţionează cu ajutorul unei reţele internaţionale de filiale şi reprezentanţe, amplasate în ţări dezvoltate şi mai puţin dezvoltate, în cadrul mai multor zone şi regiuni ale lumii;
- d) globalizarea pieţelor de servicii şi creşterea capacităţii serviciilor de a participa la circuitul economic mondial;
- e) regionalizarea economiei mondiale prin concentrarea activităţii economice în trei regiuni geografice: America de Nord, Asia şi Europa Occidentală, centrate la rândul lor în jurul a trei poli de putere economică: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană;
- f) afirmarea corporaţiilor transnaţionale ca motor al creşterii economice şi ca agenţi integratori ai dezvoltării.
[1] W.J. Beeman, I. Frank, New Dinamics in the Global, Economy, New York, 1988, p.1.
[2] Costea Munteanu, Călin Vâlsan, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995, p.52-53.
[3] Constantin Fota, Investiţii profesionale pe piaţa acţiunilor, Editura Sitech, Craiova, 2005, p.22-23.
[4] Mihai Drăgănescu, Comerţul electronic, Economistul, nr.59 (1085), 27-28 martie, 1998.
[5] Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, Editura Modernă, editura CODECS, Bucureşti, 1995, p.54.