Economie

În ultimele decenii există numeroase fenomene şi procese care indică faptul că ne aflăm într-o perioadă de transformări profunde ce definesc tranziţia de la societatea industrială la societatea cunoaşterii. Societatea bazată pe cunoaştere reprezintă mai mult decât societatea informaţională şi decât societatea informatică, înglobându-le pe acestea. Cunoaşterea se întemeiază pe informaţie (care arată starea unui sistem sau a unei părţi a acestuia), dar ea caută să înţeleagă sistemul, subsistemul sau procesul analizat, să producă asociaţii cauzale şi funcţionale, să facă predicţii şi să ia decizii prescriptive. Cunoaşterea a devenit factor de producţie în orice activitate umană şi, totodată, s-a dezvoltat „producţia de cunoaştere”, al cărui rezultat este informaţia; cunoaşterea şi informaţia interrelaţionează şi sunt inepuizabile; ele se difuzează dar nu îşi micşorează cuantumul, ci sporesc, cresc în adâncime şi cuprindere, pe măsură ce sunt disipate.

            Principalele mărfuri produse şi comercializate de către „industria cunoaşterii” sunt: cunoaşterea, informaţiile şi datele. Sistemele de inovaţie, firmele specializate în producţia de cunoştinţe, sistemele de ştiinţă şi tehnologie reprezintă, în această industrie, ceea ce erau uzinele şi fabricile în societatea industrială. Instituţiile de învăţământ superior şi componentele naţionale de inovare reprezintă „sursele de energie” pentru societatea cunoaşterii, ca un nou proces de dezvoltare.

            Cercetarea ştiinţifică trebuie să îmbogăţească nespus de mult cunoaşterea şi să ofere o bază pentru dezvoltarea tehnologiei, astfel că societatea cunoaşterii înseamnă intrarea omenirii în era noilor tehnologii. Tehnologia deosebit de importantă care asigură suportul societăţii cunoaşterii este tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor (TIC). Această tehnologie permite culegerea, prelucrarea şi vehicularea informaţiei în toate domeniile de activitate, într-o manieră care produce schimbări în societate, în general, şi în economie, în particular.

            Cunoaşterea înseamnă putere, iar puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoaşterii, care nu constă doar în capacitatea de a atinge scopurile, de a determina şi influenţa pe alţii să acţioneze într-o anumită direcţie, ci, mai ales, în eficienţa folosirii celor mai reduse resurse pentru a atinge un ţel. Multiplicator al averii şi eficienţei, cunoaşterea a devenit şi esenţa puterii financiare a corporaţiilor şi statelor. Acest fapt  demonstrează de ce în întreaga lume se dă o luptă acerbă pentru controlul cunoaşterii şi al mijloacelor de comunicare[1].

            Tranziţia la societatea postindustrială, ca societate a cunoaşterii, presupune generarea de inovaţii neîncetate şi o competiţie accentuată nu numai între agenţii economici, ci şi între state, pentru a implanta un nou sistem de creare a avuţiei. Este un sistem revoluţionar de producţie care  poartă omenirea „cu un pas gigantic dincolo de marketingul de masă spre micromarketing, dincolo de corporaţia monolitică spre noi forme de organizare, dincolo de noţiunea de stat spre operaţiuni care sunt atât locale cât şi globale, dincolo de proletariat spre un nou „cognitariat”[2].

            În societatea cunoaşterii, dezvoltarea economică se realizează prin cu totul alte metode decât cele utilizate în modelele clasice de dezvoltare. Informaţia poate extrage din economie nenumărate posibilităţi de producţie reprezentând un salt înainte enorm, ca urmare a substituirii din puterea „info” a capitalului, energiei şi a celorlalte resurse ale dezvoltării, inclusiv a muncii brute. Este motivul pentru care noua economie este identificată, deseori, cu economia informaţională, noţiune care, după părerea noastră, nu surprinde suficient de bine conţinutul economiei specifice societăţii postindustriale. Economia cunoaşterii sau economia de reţea ar reda mai adecvat conţinutul noii economii, deoarece:

1. informaţia şi informatizarea sunt două elemente esenţiale indispensabile, dar nu sunt suficiente pentru a defini noua economie;
2. noua economie se bazează pe lucrătorii-cunoaştere sau „cognitariat”, aşa cum îi numea Alvin Toffler. Prin urmare, fără „capital uman” care include în sine şi inteligenţa economică, noua economie nu ar fi posibilă. Gestionarea strategică a informaţiei devine cea mai importantă resursă producătoare de performanţă economică, dacă inteligenţa economică se transformă într-un instrument oportun de cunoaştere şi înţelegere a realităţii economice, a tehnicilor, modului de gândire şi culturii economice a concurenţilor, a intenţiilor şi potenţialului acestora de a le transpune în practică[3];
3. noua economie înseamnă tehnologii de producţie moderne, neconvenţionale, eficiente;
4. paradigmele noii economii se bazează mai curând pe ipoteza integrării decât a dezintegrării activităţilor de producţie, a conectivităţii decât a deconectivităţii, a simultaneităţii decât a etapelor secvenţiale. Conexiunile dintre toate activităţile economice şi dintre toate elementele lor componente, respectiv conectarea şi comunicarea fac din economia cunoaşterii o teorie de reţea;
5. transformarea producţiei este convergentă cu transformarea banilor şi a capitalului, formând împreună un sistem revoluţionar pentru crearea avuţiei. Capitalul devine capital-cunoaştere sau aşa cum susţine Alin Toffler „dacă transferul spre cunoaştere – capital este real,atunci capitalul însuşi este tot mai „nereal”, constând în mare măsură din simboluri care nu reprezintă nimic mai mult decât alte simboluri dinăuntrul memoriilor şi capacităţii de gândire a oamenilor şi computerelor. Capitalul a trecut de la forma sa tangibilă la un patrimoniu intangibil, devenind cu repeziciune suprasimbolic[4]”. Transformări asemănătoare au cunoscut şi banii. De la moneda intrinsecă fabricată din metale preţioase, caracteristică civilizaţiei preindustriale, s-a trecut la semnele băneşti (banii de hârtie) specifice societăţii industriale şi de la banii de hârtie la banii-cunoaştere sau banii-inteligenţi. Trecerea a fost treptată: mai întâi a apărut cartela de credit, prin care decontările şi creditările se fac în funcţie de soldul acesteia, numită „cartela deşteaptă”, apoi „cartela şi mai deşteaptă” care permite în plus şi plata unor cheltuieli curente pentru ca în final să funcţioneze „cartela super deşteaptă”, numită şi „banca electronică din portofol”, care permite utilizatorului să-şi verifice balanţele bancare, să cumpere şi să vândă acţiuni, să înfăptuiască o mare diversitate de operaţiuni bancare, la nivel naţional şi internaţional. Banii actuali constau tot mai mult din pulsaţii electronice, având calitatea de a fi transferabili instantaneu oriunde în lume şi de a fi monitorizaţi pe display video; ei sunt, înainte de toate, informaţie, ca bază a cunoaşterii, sunt bani-cunoaştere sau bani inteligenţi;
6. economia cunoaşterii, ca economie de reţea, are caracter global; producerea de avuţie, respectiv de venit, nu începe şi nu se sfârşeşte într-o întreprindere localizată într-un anume spaţiu naţional. Noile modele de producţie extind procesele economice în amonte şi în aval, conectează activităţile economice, din vecinătatea cea mai apropiată până în vecinătatea cea mai îndepărtată, cuplează întreprinderea la factorii de producţie existenţi în economia mondială, la pieţele internaţionale de bunuri şi servicii, de forţă de muncă şi capital. Din acest punct de vedere, inteligenţa economică poate îndeplini câteva funcţii esenţiale, de cunoaştere tehnologică şi concurenţială, de supraveghere strategică şi previzională şi de acţiune asupra resurselor umane, proceselor de producţie şi echipamentelor[5].

            Noua economie se deosebeşte de economia clasică prin următoarele caracteristici esenţiale:

• dispariţia treptată a întreprinderilor integrate pe verticală, şi implicit, scăderea costurilor de interacţiune şi cooperare;
• efectul de reţea sau de creştere a ratei profitului odată cu creşterea întreprinderii;
• scăderea puterii de control a producătorilor asupra canalelor de distribuţie;
• scăderea rolului activelor tangibile şi creşterea rolului activelor intangibile;
• necesitatea şi posibilitatea accelerării unei afaceri.

            În aceste condiţii, în momentul în care vorbim de noua economia ne referim la o lume în care oamenii lucrează mai mult cu creierul decât cu maşinile, o lume în care tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii creează o lume globală, o lume în care inovaţia este esenţială, o lume în care se investeşte mai mult în noi concepte sau mijloace dea le crea, şi mai puţin în maşini noi.

            Măsurarea noii economii nu este uşor de realizat, deoarece sistemul statistic actual se focalizează cu precădere asupra producţiei de bunuri agricole şi industriale.

            SUA este ţara în care se calculează un număr de 17 indicatori ai noii economii, indicatori grupaţi în 5 categorii care, în opinia multor specialişti surprind ceea ce este esenţial, nou în legătură cu avansarea noii economii în interiorul statelor şi al regiunilor.

1. Ocupaţii în domeniul informaţiei şi cunoaşterii. Indicatorii acestei categorii comensurează ocupaţiile în birouri şi oficii deţinute de manageri, specialişti şi tehnicieni, precum şi dobândirea de educaţie pentru forţa de muncă.
2. Globalizarea. Indicatorii care intră în această categorie măsoară orientarea spre exterior a producţiei şi investiţiilor străine directe. Din punct de vedere al ariei de cuprindere – vechea economie a fost una naţională, noua economie este însă globală. Indicatorii globalizării se referă în principal la măsurarea a două laturi: ponderea forţei de muncă angajată în producerea de bunuri şi servicii pentru export şi greutatea specifică a forţei de muncă angajată în companiile deţinute de proprietarii străini. Comerţul internaţional a devenit în ultimele decenii o parte integrată a majorităţii economiilor lumii. Pentru un stat un rol deosebit de important îl au investiţiile străine directe, care includ atât investiţiile propriu-zise ale companiilor străine în construcţii de capacităţi; cât şi cotele-părţi deţinute de străini în firmele autohtone.
3. Dinamismul economiei şi competiţia sunt comensurate prin: numărul de locuri de muncă în firmele cele mai dinamice, dezvoltarea de afaceri noi, concomitent cu dispariţia afacerilor existente şi valoarea ofertelor publice lansate de către firme.
4. Capacitatea de inovare tehnologică, reprezentând unul din factorii fundamentali ai noii economii, comensurează: ponderea numărului de lucrători din industriile avansate, numărul cercetătorilor, al oamenilor de ştiinţă şi al inginerilor, numărul brevetelor puse în circulaţie, investiţiile în activitatea de cercetare-dezvoltare şi activitatea în domeniul capitalului de risc.
5. Tranziţia spre economia digitală măsoară: numărul persoanelor conectate la internet, numărul de domenii comerciale Internet ce revin la o companie, gradul de dotare şi utilizare a tehnologiei informaţiei în şcolile publice, gradul în care administraţia publică utilizează serviciile informatice.

[1] Grigore Silaşi, Adina Stane, Vasile Sava, Inteligenţa economică armă a războiului global, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2002, p.5-18.

[2] Alvin Toffler, op. Cit., p.67.

[3] Grigore Silaşi, Adina Stane, Vasile Sava, op.cit., p.6.

[4] Alvin Tofler, op.cit., p.67.

[5] Ion Dijmărescu, Managementul inteligenţei economice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.11-16.