Factorul uman contribuie la creşterea economică prin sporirea volumului de muncă prestată la scara macroeconomică de către populaţia ocupată în cadrul timpului de muncă efectiv, precum şi prin calitatea acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii. La baza factorului uman se află resursele de muncă.
Resursele de muncă sau potenţialul de muncă al unei ţări exprimă totalitatea persoanelor în vârstă legală de muncă şi apte de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt convenţionale, fiind determinate în mod diferenţiat în fiecare ţară, potrivit legislaţiei în vigoare.
Potenţialul de resurse de muncă depinde, în principal, de factorii demografici, cum sunt: densitatea populaţiei, natalitatea, mortalitatea, mişcarea migratorie internaţională a oamenilor, durata medie de viaţă, mai ales a vieţii active, condiţiile de trai etc.
Spre deosebire de unii economişti care consideră creşterea populaţiei ca o ameninţare pentru creşterea economică, iar pentru a se evita o catastrofă trebuie să se recurgă la rata zero de creştere a populaţiei, Alfred Sauvy, cunoscut ca un demograf de seamă, a pus un accent deosebit pe factorul demografic în creşterea economică. Din resursele de muncă, o parte formează populaţia activă, iar cealaltă parte constituie populaţia inactivă.
Populaţia activă reprezintă forţa nemijlocită de producţie a societăţii. În definirea conceptului de populaţie activă există deosebiri naţionale.
În literatura de specialitate din ţara noastră, populaţia activă este considerată ca fiind totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale în diferite activităţi profesionale, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii şi studenţii de la cursurile de zi, precum şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
La o mărime dată a populaţiei totale, populaţia activă şi ponderea acesteia în total depind de: evoluţia demografică anterioară, durata şcolarizării, structura pe sexe a populaţiei, reglementarea vârstei de pensionare, normalitatea, respectiv gradul de infirmitate a populaţiei.
Din populaţia activă, cea care-şi aduce efectiv contribuţia la crearea de noi bunuri materiale şi servicii este populaţia ocupată. Aceasta cuprinde persoanele care au un loc de muncă, prestează efectiv o muncă şi obţin un venit din prestarea muncii.
populaţia ocupată nu include militarii în termen, elevii şi studenţii, persoanele în curs de schimbare a locului de muncă. Dinamica populaţiei ocupate şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi factori: capacitatea economiei naţionale de a crea noi locuri de muncă; raportul dintre cererea şi oferta de braţe de muncă; motivaţia participării la muncă etc. }omajul este unul dintre factorii care influenţează în permanenţă raportul dintre populaţia ocupată şi cea activă.
Dimensiunile muncii depind atât de numărul persoanelor ocupate în activitatea economică, cât şi de durata timpului de muncă. Pe termen lung, durata săptămânii de lucru a înregistrat o importantă tendinţă de reducere.
Ca urmare a tuturor acestor modificări s-a produs o netă reducere a timpului de lucru în timpul total al vieţii oamenilor şi creşterea timpului liber. Asemenea schimbări în timpul de muncă au fost posibile şi vor fi posibile în viitor, în principal, prin promovarea progresului tehnic şi a tuturor căilor care conduc la creşterea productivităţii muncii.
Potenţialul de muncă este influenţat şi de calitatea factorului uman, care se află în strânsă legătură atât cu nivelul de instruire profesională şi de cultură generală, cât şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării. Între conţinutul factorului uman şi nivelul general de dezvoltare a societăţii există permanent o relaţie de interdependenţă, de intercondiţionare. Sporirea masei de cunoştiinţe constituie factorul cel mai important al creşterii economice.
Intensificarea procesului de formare şi perfecţionare permanentă a resurselor de muncă au devenit probleme esenţiale ale fiecărei ţări, a susţinerii creşterii economice.
Creşterea calităţii factorului uman depinde în mod hotărâtor de dezvoltarea învăţământului, a activităţilor cultural - artistice şi de ocrotirea sănătăţii. De aceea, investiţiile în resurse umane sunt considerate cele mai eficiente investiţii şi, totodată, factori importanţi ai creşterii economice.
Cheltuielile pentru învăţământ contribuie la sporirea eficienţei economice iar expresia cea mai sintetică a eficienţei economice a cheltuielilor pentru învăţământ o reprezintă contribuţia la creşterea economică. În ultimele decenii s-au făcut numeroase încercări de a cuantifica această contribuţie. Desigur, aceste mărimi trebuie tratate cu o anumită rezervă deoarece creşterea economică nu este datorată în exclusivitate aportului învăţământului ci progresului tehnic, cercetării ştiinţifice, organizării activităţii productive.
Activităţile social-culturale contribuie, alături de învăţământ, la creşterea calităţii factorului uman; crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi etice, ridicarea gradului de educaţie şi civilizaţie. Prin urmare, resursele financiare destinate culturii şi artei intră în componenţa “investiţiei în resurse umane”; ele au un efect indirect şi mai îndepărtat, influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în final, contribuie la creşterea economică.
Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii. Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă medicală, ci şi o problemă cu profund caracter social făcând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social economice de dezvoltare.
Eficienţa economică a ocrotirii sănătăţii se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea sănătăţii conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la creşterea capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în ansamblu, la creşterea venitului naţional.
Investiţiile în resurse umane, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale exercită o anumită influenţă asupra economiei, asupra dezvoltării economice, deasemenea, ele contribuie la întreţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a indivizilor, la formarea şi ridicarea calificării acestora, la reproducerea forţei de muncă.
Între cheltuielile pentru acţiuni social-culturale şi cele pentru creşterea economică a ţării există relaţii de intercondiţionare: o ţară dezvoltată din punct de vedere economic va dispune de mari resurse financiare şi va putea îndrepta o mare parte din ele pentru finanţarea acestor acţiuni; la rândul lor, acţiunile de învăţământ, cultură, vor conduce la instruirea şi calificarea indivizilor, la păstrarea stării de sănătate a populaţiei sau la refacerea acesteia creând astfel condiţii propice participării cu o productivitatea a muncii sporită la dezvoltarea activităţii economice şi sociale.