Economie

Ca parte componentă a mediului extern, firma agricolă şi sau agroalimentară poate intra în relaţii directe sau indirecte cu agenţii mediului său extern.

In cadrul micromediului, relaţiile firmei agricole şi/sau agroalimentare pot fi directe, în timp ce, în cadrul macromediului, sistemul de relaţii va fi de natură indirectă.

După conţinut, relaţiile firmei agricole şi/sau agroalimentare pot avea drept obiect piaţa (relaţii de piaţă) sau sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere (relaţii de concurenţă)

Dintre multitudinea relaţiilor firmei agricole şi/sau agroalimentare cu mediul său extern se detaşează, prin amploarea şi complexitatea lor, relaţiile de piaţă. Acestea au drept obiect vânzarea-cumpărarea de mărfuri şi servicii. împrumutul de capital şi angajarea forţei de muncă.

Relaţiile firmei agricole şi/sau agroalimentare cu piaţa cunosc o mare diversitate, exprimată pnntr-un număr variat de forme şi instrumente utilizate în desfăşurarea lor.

Diferenţierea relaţiilor firmei agricole şi/sau agroalimentare cu mediul extern se poate realiza după mai multe criterii şi anume:

1) obiectul relaţiilor de piaţă;

2) profilul agenţilor de piaţă;

3) frecvenţa relaţiilor de piaţă;

4) gradul de concentrare a relaţiilor de piaţă.

1) După obiectul relaţiilor de piaţă, acestea se grupează în două categorii:

• de vânzare-cumpărare;
• de transmitere (recepţie) de informaţii şi mesaje.

Relaţiile de vânzare-cumpărare ocupă locul principal şi îmbracă diferite forme, cum ar fi:

• livrare de mărfuri;
• achiziţionare de mărfuri;
• prestare de servicii;
• închiriere;
• împrumut;
• intermediere, etc.

Pentru organizarea şi concretizarea relaţiilor de piaţă se utilizează o serie de instrumente specifice.             

Spre exemplu, în cazul relaţiilor precontractuale se folosesc mai multe instrumente, dintre care menţionăm: negocierea, comanda, cererea de ofertă şi oferta fermă.

Relaţiile contractuale se realizează folosind ca instrument principal contractul economic, la care se adaugă o serie de activităţi legate de derularea acestuia: facturarea, livrarea, transportul, recepţia, decontarea.

In perioada de garanţie şi postgaranţie, firmele pot avea relaţii postcontractuale, care au drept instrumente tipice reclamaţiile şi arbitrajul.

Relaţiile de transmitere (recepţie) de informaţii şi mesaje apar în timpul procesului de vânzare-cumpărare, cu scopul convingerii clienţilor şi concretizării acestora.

In cadrul pieţei agrare domină acele tipuri care urmăresc   formarea unor atitudini favorabile firmei agricole şi/sau agroaiimeiitare şi implicit produselor sale, în vederea realizării unor activităţi cu eficienţă economică ridicată.

In cadrul pieţei agrare domină acele tipuri care urmăresc formarea unor atitudini favorabile firmei agricole şi/sau agroalimentare şi implicit produselor sale, în vederea realizării unor activităţi cu eficienţă economică ridicată.

In acest context se folosesc o serie de instrumente specifice, din care menţionăm: reclama şi publicitatea, marca, relaţiile publice şi alte forme de promovare.

2) După profilul agenţilor de piaţă, relaţiile de piaţă apar sub următoarele forme:

• cu furnizorii şi prestatorii de servicii (de cumpărare);
• cu beneficiara (de vânzare);
• cu instituţii şi organisme de stat.

3) După frecvenţa relaţiilor de piaţă, acestea pot fi:

• permanente;
• periodice;
• ocazionale.

Caracterul acestor relaţii este determinat de o serie de particularităţi ale cererii şi ofertei, de profilul şi obiectivele firmelor în cadrul pieţei, etc.

4)  După gradul de concentrare a relaţiilor de piaţă, relaţiile firmelor agricole şi/sau agroalimentare pot fi: concentrate sau dispersate.

Analiza relaţiilor concentrate trebuie să ţină seama de trei elemente:

• dimensional (de exemplu, mărimea ofertei în actele de vânzare-cumpărare):
• spaţial (concentrarea activităţilor de piaţă în anumite zone. localităţi, puncte);
• temporal (concentrarea sau dispersarea activităţilor de piaţă în timpul unui an).

In cadrul activităţii de piaţă apare un număr variabil de firme concurente, care, acţionând în cadrul aceloraşi pieţe, intră în concurenţă, disputându-şi aceleaşi oportunităţi şi primejdii pe care le oferă piaţa.

In primul rând, ele îşi dispută furnizorii, prestatorii de servicii şi disponibilităţile de forţă de muncă, iar în al doilea rând, îşi vor disputa clienţii (beneficiarii), fiecare firmă agricolă şi/sau agroalimentară urmărind să obţină condiţii cât mai avantajoase pentru asigurarea resurselor şi pentru valorificarea produselor proprii în cadrul pieţei.

Cu unii dintre agenţii economici, firmele se vor afla în competiţie numai in calitate de cumpărător, cu alţii numai în calitate de vânzător, iar cu alţii – atât în calitate de cumpărător, cât şi de vânzător.

Totalitatea raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare şi a pieţelor de desfacere, formează sistemul relaţiilor de concurenţă.

Intensitatea concurenţei poate fi diferită, fie ca urmare a raportului dintre cerere şi ofertă existent pe piaţă, fie datorită raportului de forţe în care se plasează agenţii economici în cadrul pieţei.

Firmele pot viza aceleaşi nevoi de consum sau nevoi diferite, oferind pieţei produse identice, asemănătoare sau complet diferite, în funcţie de care concurenţa îmbracă forme diferite.

Concurenţa cea mai evidentă are loc, de regulă, între firmele agricole şi/sau agroalimentare care apar pe piaţă cu produse identice sau diferenţiate nesemnificativ, destinate satisfacerii aceloraşi nevoi de consum.

In acest caz, diferenţierea dintre concurenţi se realizează prin imaginea de marcă (concurenţă între mărci).

Firmele pot intra în concurenţă şi prin oferta unor produse similare, care satisfac în măsură diferită aceleaşi nevoi de consum, situaţie în care concurenţa apare prin diferenţierea calitativă a produselor.

Acest tip de concurenţă. în care firmele agricole şi/sau agroalimentare se prezintă pe piaţă cu produse similare sau identice pentru satisfacerea aceloraşi nevoi de consum, poartă denumirea de concurenţă directă.

In schimb, concurenţa dintre firmele agricole şi/sau agroalimentare care se adresează aceloraşi nevoi de consuni sau unor nevoi diferite, prin oferirea de produse (servicii) diferite, poartă denumirea de concurenţă indirectă.

In economia de piaţă liberă, concurenţa, indiferent de formă, este o necesitate obiectivă, făcând parte din ,, regulile de joc ale pieţei".

Concurenţa stimulează preocupările firmelor pentru creşterea. diversificarea şi îmbunătăţirea calitativă a ofertei de produse agricole şi agroalimentare, pentru adaptarea acesteia la schimbările ce apar pe piaţă.

In acelaşi timp. concurenţa determină practicarea unor preţuri reale. favorizează raţionalizarea costurilor şi posibilităţilor de creştere a profitului.

De asemenea, concurenţa determină aşa-numitul "proces de primenire" în rândul agenţilor de piaţă, ceea ce va determina eliminarea din competiţie (prin faliment, prin absorbţie, etc.) a firmelor slabe, cu capacitate redusă de adaptare la dinamica mediului său extern.

Concurenţa lipseşte total în situaţia de monopol, caz în care producţia (distribuţia) unui produs se concentrează într-o singură firmă.

Pentru eliminarea unei asemenea situaţii în unele ţări se acţionează prin intermediul legislaţiei, pentru împiedicarea concentrării unui sector de activitate într-o singură firmă şi eliminarea, în acest fel, a concurenţei. Dacă o asemenea situaţie nu poate fi evitată, statul poate interveni cu unele reglementări, mai ales în privinţa fixării preţurilor.

După numărul de vânzători şi cel de cumpărători (concurenţa), putem deosebi: piaţă cu concurenţă perfectă şi piaţă cu concurenţă imperfectă

Influenţa cererii şi a ofertei asupra concurenţei pe piaţă

Se   apreciază   că  în   practică   nu   există   concurenţă   perfectă   datorită nerealizării întocmai a următoarelor condiţii:

• atomicitatea (existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, intervenţiile individuale ale acestora neputând determina o schimbare a cererii sau ofertei globale);
• fluiditatea (adaptarea uşoară a ofertei la cerere şi invers);
• transparenţa perfectă a pieţei (cunoaşterea precisă de către cumpărători şi vânzători a tuturor elementelor pieţei).

In practică, aceste condiţii sunt realizate numai parţial, ceea ce înseamnă că piaţa cunoaşte, de fapt, o concurenţă imperfectă.

După cum se observă, există sintetic două tipuri de concurenţă exprimând diferenţa, atât de grad de rivalitate a participanţilor la schimb, cât şi de condiţiile de confruntare pe piaţă: concurenţă perfectă şi concurenţă imperfectă.

Concurenţa perfectă sau pură (purificată de orice element de monopol), presupune ca toate firmele să fie capabile să vândă toată producţia pe care o au la preţul pieţei fără a-1 influenţa într-un fel, iar toţi cumpărătorii să cumpere la preţul pieţei, atât cât doresc, fără a-1 afecta.

Concurenţa perfectă este sinonimă cu piaţa liberă. Concurenţa imperfectă desemnează situaţia în care firmele sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor şi serviciilor.

Cererea şi oferta, respectiv raportul dintre acestea sunt determinantele majore ale mişcării preţurilor pe piaţa „imperfect concurenţială". Influenţând abaterea preţului de la valoarea mărfii şi într-o măsură importantă dinamica acestuia, relaţia dintre cerere şi ofertă exprimă în ultima instanţă situaţia pieţei, pe unul sau mai multe segmente ale ei, respectiv lipsa, insuficienţa sau abundenţa factorilor de producţie, pe care le semnalează prin preţ.

Extinderea pieţei unui produs pe seama altui produs, respectiv înlocuirea acestuia din urmă în consum reprezintă concurenţa verticală .

Se observă că o parte din consumatorii actuali ai unui produs îşi schimbă preferinţele în favoarea altui produs. Această concurenţă poate avea loc în cadrul pieţei aceleiaşi firme, când are loc o stimulare a consumului general, dar poate avea loc şi între firme diferite, când asistăm la o redistribuire a pieţei între firmele respective.

Concurenţa orizontală (directă) între întreprinderi, presupune atragerea cumpărătorilor în condiţiile oferirii aceloraşi categorii de produse. Acest tip de concurenţă are ca efect redistribuirea unor segmente de piaţă ale produsului sau întreprinderii între întreprinderile concurente. Criteriul concurenţial de bază îl reprezintă competitivitatea produselor, care se apreciază prin calitate şi preţ.

Modalitatea de intervenţie a statului în domeniul preţurilor este diversă şi diferă de la ţară la ţară.

Astfel, statul intervine atât prin acţiuni asupra determinantelor preţului, în esenţă asupra cererii şi ofertei de bunuri şi servicii şi asupra nivelului preţului, cât şi prin controlul preţurilor. Acţiunile vizând cererea şi oferta pot fi: directe (stocarea produselor, deblocarea, prime de export, detaxarea, ş.a.) şi indirecte (prin politica ratei dobânzii, politica de credit, politica fiscală, politica forţei de muncă). Fixarea de către stat a nivelului preţului se poate face prin măsuri de taxare (stabilirea unui preţ minim sau maxim), arbitrajul preţurilor (fixarea preţului în cadrul unei zone în care se poate mişca), curăţirea preţului (stabilirea unui preţ dorit din punct de vedere economic sau social). Controlul preţurilor de către stat se poate realiza prin taxarea generalizată, blocaj parţial sau total al preţurilor, etc.

Competiţia dintre firmele agricole şi/sau agroalimentare în cadrul legal. bazată pe perfecţionarea propriei activităţi, poartă denumirea de concurenţă loială.

În practică apar numeroase situaţii când unele firme apelează la mijloace ilegale, prejudiciind în mod direct şi cu ştiinţă activitatea concurenţilor. O astfel de concepţie poartă denumirea de concurenţă neloială.

Concurenţa neloială cu toate că este sancţionată în majoritatea ţărilor, prin legi speciale, apare sub diferite forme.

Cele mai des întâlnite sunt următoarele practici :

• denigrarea concurenţilor care constă în punerea în circulaţie a unor afirmaţii şi imagini inexacte (false), despre activitatea acestora;
• concurenţa parazitară, care conduce la obţinerea unor avantaje, ca urmare a confuziei care poate apare între activitatea firmei agricole şi/sau agroalimentare şi cea a concurenţilor (confuzie de mărci);
• concurenţa ilicită generată de încălcarea legilor, în special a celor fiscale şi obţinerea pe această bază a unor economii de cheltuieli care va permite firmei să utilizeze preţuri mai mici. fenomen care este cunoscut sub denumirea de fraudă fiscală;
• dumpingul constă în practicarea de către marile firme (trusturi, concerne, holdinguri, ş.a.) a unor preţuri scăzute cu influenţă temporară asupra profitului propriu, având drept scop eliminarea concurenţilor (mai slabi), prin falimentare sau absorbţie.