Piaţa financiară cuprinde totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor (vânzări şi cumpărări, directe sau indirecte – prin intermediari) cu titluri de valoare, în scopul efectuării de plasamente de capital pe termen mijlociu şi lung.

Intermedierea finaciara se caracterizeaza sau reprezinta asigurarea retragerii surplusului de fonduri ale unor participatii la tranzactii si utilizarea lor pentru finantarea deficitelor de fonduri ale altor participatii la tranzactii.

In aceste conditii instrumentele financiare se grupeaza in depozite si credite bancare.In practica economica se intalnesc urmatoarele tipuri  sau forme de instrumente financiare.

1. Instrumente finaciare care pot exprima relatia dintre debitor si creditor

Dintre acestea amintim:

• mijloacele de plata (banii)
• substituibile ale mijloacelor de plata(cvasibanii)
• titlurile de credit
• imprumuturile bancare propriu-zise

2. Instrumente financiare care nu exprima relatia dintre creditor si debitor

Dintre acestea amintim:

• participatiile de capital social la organizarea sau dimensionarea societatii comerciale
• lichiditati aur monetar
• dispozitii si drepturi speciale de tragere

3. Instrumente financiare specializate

Acestea reprezinta inscrisuri economice care caracterizeaza activitatea economica propriu-zisa ale societatilor comerciale.

 

Funcţiile pieţei financiare realizează următoarele:

 

• mobilizează resursele financiare disponibile în favoarea diferitelor firme sau agenţi economici;
• plasează titlurile de valoare emise;
• asigură mobilitatea capitalurilor şi posibilitatea schimbării plasamentelor prin transformarea în lichidităţi a valorilor mobiliare şi invers (rol de a transforma un produs financiar în altul);
• indică starea economiei şi perspectivele ei prin raportul care se formează, la un moment dat, între cererea şi oferta de titluri;
• orientează disponibilităţile băneşti spre domeniile cele mai profitabile.

 

Trăsăturile pieţei financiare:

 

1. Complexitatea pieţei este dată de cererea şi oferta de titluri de valoare.

Cererea de capital vine din partea guvernului şi statului, organelor administraţiei centrale şi locale, agenţilor economici naţionali şi străini.

Oferta de capital corespunde “zonei” băncilor şi instituţiilor financiare, dar şi firmelor şi persoanelor fizice.

2. Piaţa respectivă operează cu produse financiare diverse, încetăţenite pe plan mondial. Ea asigură colectarea şi transferul surplusului de disponibilităţi financiare ale agenţilor economici, spre cei care solicită împrumuturi de acest gen.
3. În perimetrul pieţei au loc tranzacţii cu active fizice (bunuri de capital fix) şi financiare (depozite monetare şi semimonetare, hârtii de valoare pe termen mijlociu şi lung ş.a.), respectiv cu capital fictiv.
4. Piaţa financiară dă posibilitatea evaluării titlurilor de valoare la anumite momente de timp, în diferite conjuncturi economice. Ea oferă şansa alegerii ca plasament a unor activităţi şi / sau firme profitabile.
5. Piaţa financiară se referă la tranzacţii cu titluri de valoare care aduc venituri fixe (în cazul obligaţiunilor şi al acţiunilor privilegiate sau preferenţiale), respectiv venituri variabile (situaţia acţiunilor comune).
6. În vederea acoperirii nevoilor ce depăşesc posibilităţile lor financiare, agenţii economici apelează la piaţa de capital, prin intermediul a două operaţiuni:

- finanţare directă – caz în care emitentul titlului încasează contravaloarea lui chiar de la investitor;

- finanţare indirectă – prin instituţii specializate.

 

Componentele pieţei financiare

 

Piaţa primară este componenta referitoare la emisiunea şi plasarea titlurilor de valoare, operaţii realizate de obicei prin intermediul băncilor. Ea = mecanism iniţial al desfăşurării libere a cererii şi ofertei. În acest “sector”, cursul (preţul) titlurilor este egal chiar cu valoarea lor nominală (preţ ferm), deşi nu este exclus un curs mai mic decât valoarea înscrisă pe produsul financiar.

Piaţa secundară vizează tranzacţiile (vânzări / cumpărări) cu titluri deja emise, distribuite anterior pe piaţa primară. Ea asigură lichiditatea activelor financiare. Aici, cursul titlurilor depinde mai ales de raportul dintre cererea şi oferta de produse financiare, dar şi de alţi factori: nivelul ratei dobânzii în economie, analiza veniturilor anterioare aduse de titluri şi anticiparea viitoarelor asemenea câştiguri, conjunctura economică generală şi situaţia de ansamblu a agentului economic în cauză. În general, piaţa secundară se conturează pe scheletul şi activitatea burselor de valori.

Accesul pe piaţa bursieră nu este uşor, date fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite de agenţii care doresc acceptarea în acest cadru: capitalul social semnificativ, oferirea pe piaţa bursieră a unei cote însemnate din acest capital, situaţie generală prosperă (rentabilitate + solvabilitate), garanţii solide.

Pentru societăţile pe acţiuni care nu cumulează criteriile prevăzute de intrarea pe piaţa oficială de capital – cea bursieră – există posibilitatea participării pe piaţa O.T.C., a titlurilor necotate la bursă (denumirea provine de la expresia  “Over the Counter” ~ “dincolo de ghişeu”). Operaţiile pe această piaţă se realizează prin intemediul reţelelor de calculatoare şi al diverselor societăţi financiare, iar negocierea cursurilor se efectuează direct, între vânzător şi cumpărător.

 

Piaţa capitalurilor

 

Conţinutul şi formele pieţei

 

Conceptul de capital în literatura economică s-a bucurat de o atenţie specială fiind abordat într-o mare diversitate de sensuri. Aşa de exemplu au fost definite: capitalul bănesc fix, nominal, productiv, real, social, uman etc.

Capitalul bănesc – formă a capitalului avansat în afacerile unei firme, parte a capitalului în funcţiune care participă la un circuit specific, în funcţie de obiectul de activitate al firmei;

Capitalul de risc -  este capitalul investit în activităţi cu un grad ridicat de risc şi care se individualizează pe proiecte, riscul fiind legat de evoluţia ratei dobânzii.

Capitalul fictiv – este capitalul existent sub forma hârtiilor de valoare; el nu afectează economia reală ci constituie numai un titlu asupra unui venit viitor.

Capitalul real – este capitalul existent în economia reală, sub forma de mijloace de producţie şi care serveşte la producerea altor bunuri materiale.

Capitalul social – este volumul total de capital emis de o societate comercială de capital sub forma de acţiuni sau “părţi sociale” în cazul S.R.L.

Capitalul uman – este stocul de cunoştinţe profesionale, deprinderi şi abilităţi al unei persoane (sau colectivităţi) angajate într-o acţiune. Se vorbeşte şi de capitalul uman al unei firme – forţa creatoare a personalului angajat.

Doctrina economică contemporană subliniază nu numai în teorie ci şi în practică, existenţa unei acumulări de experienţă cu privire la proiectarea şi evaluarea diverselor teorii legate de fenomenele şi procesele economice.

Piaţa financiară (a capitalurilor) reflectă un astfel de proces evolutiv; ea nu a apărut odată cu celelalte segmente de piaţă (de exemplu odată cu pieţele bunurilor de consum neproductiv); mai mult, chiar şi azi literatura de specialitate aduce argumente prin care se susţine unitatea, care este esenţială, dintre piaţa monetară, piaţa financiară şi piaţa valutară.

Sunt însa de subliniat şi particularităţile acestor trei segmente de piaţă, ceea ce subliniază de fapt autonomizarea – independenţa lor în ciuda elementelor de flexibilitate care le uneşte.

Piaţa financiară (a capitalurilor) se desprinde ca un segment special de piaţă, avandu-se în vedere instrumentele financiare proprii şi rolul lor în creşterea economică.

Ne referim la titlurile de valoare (titlurile mobiliare) cunoscute în teoria şi practica economică sub numele de acţiuni şi obligaţiuni.

Acţiunile şi obligaţiunile au aparut în viaţa economică şi au început să domine piaţa aşa cum societăţile mari şi foarte mari sunt cele constituite sub forma juridică de “societăţi de capital”. Chiar dacă în procesul dezvoltării economico-sociale şi societăţile de tip “I.M.M.” create sub aspectul formei juridice sub forma unor societăţi “de persoane” şi “mixte” este de subliniat faptul că forţa economică, tehnică, financiară, de cercetare-dezvoltare aparţine “societăţilor de capital” în care unitatea  divizionară a capitalului este “acţiunea” iar posesorul ei “acţionarul”.

În procesul evolutiv al acumulării, concentrării şi centralizării capitalului este nu numai posibil dar şi realizabil ca multe din societăţile “I.M.M.” să se transforme în societăţi “S.A.” În activitatea comercială, performanţa managerială face posibilă dezvoltarea economică şi odată cu aceasta creşterea sau descreşterea firmelor, comasarea, fuziunea, asocierea, lichidarea sau falimentul.

Pentru constituirea unor firme mari şi foarte mari este necesar un capital financiar disponibil mare de care nu dispune un singur întreprinzător (sau un grup restrâns). Astfel de firme se constituie pe baza lansării pe piaţă a unui proiect de emisiune de acţiuni necesar pentru alcătuirea capitalului social iniţial al respectivei firme. Orice individ interesat poate deveni acţionar – investitor într-un astfel de proiect de constituire de firmă. O firmă existentă care nu are resurse proprii financiare pentru a se dezvolta conform planului de afaceri, poate apela la piaţa financiară lansând un proiect de majorare de capital şi invitând astfel investitorii potenţiali – persoane fizice şi/sau juridice – să devină acţionari.

Comunităţile locale, administraţiile publice, în lipsa de fonduri proprii necesare pentru soluţionarea problemelor vitale pentru comunitate, poate lansa un prospect - proiect de emisiune de obligaţiuni prin intermediul pieţei financiare rezolvând astfel problemele legate de resursele financiare de care au presantă nevoie (în acest caz fondurile vor fi restituite posesorilor de obligaţiuni, conform obligaţiilor asumate).

Piaţa financiară se deosebeşte astfel esential de piaţa monetară; în timp ce piaţa monetară are ca obiect al tranzacţiilor banii – creditele -cambiile etc., piaţa financiară operează cu (alte) instrumente proprii: acţiuni şi obligaţiuni, iar relaţiile dintre operatorii de pe piaţa financiară sunt diferite de relaţiile stabilite între operatorii  de pe piaţa monetară.

Nevoia de finanţare, respectiv creditare poate fi într-o anumită masură asemănătoare; deosebirile dintre sistemul de creditare şi sistemul de finanţare sunt însă evidente.

Cererea pe piaţa financiară  este legată direct de nevoia de investiţii productive. Investitorii de pe piaţa financiară, atat persoane fizice cât şi persoane juridice au cu totul alte intenţii şi interese decât beneficiarii de credite; totodată băncile comerciale au pe piaţa financiară un rol secundar (minor).

Uneori sunt chiar ocolite de anumite segmente ale pieţei financiare unde rolul preponderent este deţinut de alte instituţii publice şi/sau private.

Oferta de capital financiar disponibil poate proveni de la persoane fizice şi/sau juridice. Preţul tranzacţiilor comerciale realizate pe piaţa financiară se supune legilor şi principiilor economiei de piaţă, iar instituţia bursei de valori este apreciată a se apropia cel mai mult modelului de piaţă cu concurenţa perfectă.

Preţul acţiunilor, respectiv al obligaţiunilor pe piaţa financiară poartă denumirea de curs bursier, care se determina pe baza relaţiei:

 

 

Acest curs bursier se modifică în funcţie de legea cererii şi a ofertei care se manifestă pe această piaţă; în plus între piaţa financiară şi piaţa monetară (a depozitelor) există o concurenţă directă: dacă volumul dobânzii acordată de băncile comerciale este mai mare decât venitul sperat (pentru acţiunile deţinute) sau dobânda acordată de obligaţiuni, operatorul îşi va muta capitalul financiar de pe această piaţă spre piaţa depozitelor bancare (de altfel, o atare competiţie, pentru atragerea de depozite suplimentare, se manifestă şi între băncile comerciale).

Pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare a pieţei financiare este necesară caracterizarea succintă a acţiunilor şi obligaţiunilor – principale instrumente ale acestei pieţe.

Acţiunile, ca unităţi divizionare ale capitalului social al unei firme, sunt înscrisuri (documente) de valoare (hârtii de valoare) purtătoare de însemne de identificare speciale: numele firmei emitente, valoarea nominală, serie, data emiterii, numărul de ordine, semnatura reprezentantului firmei emitente.

Ţinand cont de valoarea nominală a unei acţiuni şi de capitalul social total al firmei constituite, rezultă prin raportare numărul total al acţiunilor emise (respectiv numărul total ipotetic al acţionarilor dacă fiecare ar cumpara câte o acţiune).

Cumpărătorul unei astfel de acţiuni este investitor în afacere; acţionar care se bucură de drepturi şi are obligaţiile care decurg din statutul de acţionar conform legii (dreptul de vot, conducere etc.)

Vânzarea pentru prima dată, după emitere a acţiunilor se realizează pe piaţa primară financiară; emitentul poate să-şi vândă acţiunile fie direct, fie de regulă folosind intermediari specializaţi pe piaţa financiară (bănci, S.I.F., Societăţi de brokerage etc.).

Acţiunile sunt purtătoare de venituri variabile care poartă denumirea de dividend: cu cât sunt mai mari profiturile firmei constituite, cu atât sunt mai mari dividendele per acâiune (şi desigur per acţionar) şi invers un profit în scădere sau zero generează un dividend diminuat sau zero.

Nivelul dividendului obţinut reprezintă criteriul esenţial de opţiune – alegere pentru achiziţia unor acţiuni sau obligaţiuni (alegerea desigur a firmelor care aduc dividende mari şi sigure).

Obligatiunile sunt titluri de valoare, unităţi divizionare ale unui credit total angajat de o firmă (sau administraţie publică centrală/locală) pentru realizarea unei investiţii. La scadenţă instituţia emitentă este obligată să restituie contravaloarea obligaţiilor plus dobanda certă la care s-au angajat, indiferent de situaţia economico-financiară. Deoarece garantează un venit anual ferm, obligaţiile sunt denumite şi titluri de valoare cu venit fix. Cumpărătorii de obligaţiuni (sau deţinătorii) sunt denumiţi şi obligatori şi au calitatea de creditori faţă de emitent. Legislaţia juridică care reglementează – disciplinează regimul emiterii şi supravegherea titlurilor de valoare pe piaţa financiară este mai exigentă cu regimul obligaţiilor şi ceva mai permisivă cu regimul acţiunilor. Explicaţia acestei diferenţe rezidă din chiar diferenţa dintre acţionari (care au mai multe drepturi şi-şi asuma riscuri de investitori) şi obligatori, care au numai calitatea de creditori. În egală masură statul, prin reglementările economico-financiare, acordă o mai mare atenţie regimului creditării şi al credibilităţii în economia de piaţă (fără păstrarea acestui principiu economia de piaţă nu ar fi adus atâtea efecte pozitive).

O altă particularitate a pieţei financiare o reprezintă segmentarea sa în două componente:

- a – piaţa financiară primară care cuprinde emisiunea şi atragerea – cumpărarea de titluri de valoare noi; emitenţii intenţioneaza să facă rost de capital lichid necesar creării de noi capacităţi de producţie; cumpărătorii doresc să-şi plaseze economiile şi să devină investitori (creditori); preţul de vânzare denumit curs poate fi valoarea nominală sau o valoare sub pari (mai mică) respectiv al pari (peste valoarea nominală).

- b – piaţa financiară secundară – cuprinde ansamblul tranzacţiilor financiare ale titlurilor deja existente pe piaţă, în circulaţie. Pe piaţa financiară secundară au loc revânzări şi recumpărări de titluri de valoare după cum sunt mai mult sau mai puţin interesaţi investitorii. Pe această piaţă tranzacţiile au loc prin intermediari autorizaţi, denumiţi brokeri, angajaţi la societăţi de brokerage sau independenţi. Piaţa financiară în totalitatea sa, dar îndeosebi piaţa secundară este o piaţă reglementată şi supravegheată de organisme publice (C.N.V.M.) sau private (A.N.S.V.M.)

Transferul capitalurilor băneşti de pe piaţa financiară pe piaţa monetară, respectiv valutară evidenţiază extrema mobilitate şi intercondiţionare a acestor segmente de piaţă prin intermediul cărora se asigură injecţiile de capital atât de necesare pe pieţele reale.

Instituţii ale pieţei capitalurilor

 

Evoluţia şi performanţele pieţei financiare – a instituţiilor sale de specialitate – Bursa de Valori, Societatile de Valori Mobiliare (S.V.M.), C.N.V.M., A.N.S.V.M., Fondurile Mutuale, Societăţile de brokerage etc. – reprezintă un semnal al gardului de dezvoltare şi maturitate a economiei de piaţă, al performanţelor sale în ansamblu.

Teoria economică asociază mecanismul de funcţionare al burselor de valori cu modelul de economie cu concurenţa pura şi perfectă; acesta este un argument al afirmaţiei de mai sus.

Bursa de Valori prin mecanismul sau de funcţionare asigură transformarea rapida a capitalului bănesc în capital real (şi invers), mobilizează, într-un timp rapid, resurse importante necesare pentru investiţii (creştere economică).

În egală masură B.V. poate genera sustragerea unor mari fonduri financiare de la capitaluri reale prin intermediul “banilor fierbinti” (capitaluri speculative).

B.V. asigură şi concentrarea şi centralizarea capitalului social al unor firme în mâna unui (catorva) acţionar(i), prin achiziţii treptate de pachete de acţiuni sau prin O.P.C./O.P.V., O.P.S. Bursa de Valori prin mecanismul său de funcţionare orientează tranzacţiile comerciale pentru anumite pieţe: preţul bursei reprezinta un adevărat barometru al preţurilor pieţei.

Semnalul bursei – prin scăderea/creşterea cursului – este un semnal al declanşării unei crize sau al unui reviriment pe piaţă.

Pe piaţa financiară operează firme specializate în mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare: S.I.F., S.V.M., Fonduri de Investiţii, Societăţi de brokerage etc. Având în vedere interesul statului de a supraveghea şi menţine sub control relaţiile economico-financiare dintre aceşti operatori, a fost înfiinţată o Autoritate Publică profesională, dotată tehnic – material şi uman corespunzator, căreia i-au fost conferite prin statutul de organizare şi funcţionare drepturi şi obligaţii corelative menite a disciplina şi asigura funcţionalitatea şi echilibrul pieţei valorilor mobiliare.

În acelaşi scop a fost editat un pachet de 4 acte normative privind regulile de funcţionare ale pieţei valorilor mobiliare, cărora trebuie să se supună toţi operatorii: vânzători, intermediari şi cumpărători de pe această piaţă.

S.V.M. în scopul de a-şi apăra interesele de grup au constituit o asociaţie naţională profesională care are ca atribuţii principale:

- emiterea de norme de disciplină, conduită şi moralitate pe care să le respecte toate S.V.M., inclusiv salariaţii acestora şi ai B.V.

- perfecţionarea cadrului legislativ al domeniului prin formularea de proiecte proprii de acte normative sau prin participarea la dezbaterea de acte normative iniţiate de alte instituţii publice şi/sau private.

Experienţa romanească a pieţei financiare, inclusiv a procesului evolutiv de reglementare a domeniului, evidenţiază cateva concluzii/ experienţe care să contribuie la perfecţionarea mecanismului pieţei financiare:

1 – reglementarea pieţei financiare româneşti s-a făcut cu întârziere şi în mod fragmentar. Aceste lacune au făcut ca practica să o ia înaintea reglementării şi disciplinării tranzacţiilor ceea ce a generat cazuri de tristă amintire: cazul S.A.F.I., cazul F.N.I.

2 – întarzierea în apariţia C.N.V.M. ca organism public de supraveghere, generată şi de un personal insuficient calificat;

3 – lipsa generală de pregatire pe piaţa financiară face ca intensitatea activităţii bursiere să fie încă modestă..

Piaţa financiară în România nu funcţionează încă la parametrii optimi; am putea spune că nivelul de afaceri (C.A.) este încă modest. Prin urmare piaţa financiară încă nu-şi aduce decât o contribuţie modestă la relansarea economiei naţionale.

Vânzările şi achiziţiile de active, firme, actiuni etc nu permite concentrarea de capitaluri care să ducă la investiţii rapide materializate în noi capacităţi de producţie (sau care să permită mutaţii structurale – sectoriale în consens cu mutaţiile solicitate de piaţa/nevoia socială).