Economie

Evaluarea şi finanţarea activităţii de investiţii cuprinde două părţi inseparabile:

1.Evaluarea activităţii de investiţii măsoară şi compară în timp fluxurile de cheltuieli şi pe cele

de venituri sub impactul unei multitudini de factori. Această parte este legată strâns de etapa ideilor de investiţii, de elaborarea unor documentaţii şi de decizia de a realiza active în piaţa reală sau de a investi în piaţa financiară.

2.În cadrul acestor fluxuri apar diversele active (aşa cum se vede în Fig.nr.1.4.) şi care trebuie

măsurate, adică evaluate.

În esenţă, este vorba despre o comparare corectă, dar aceasta este echivalentă cu o măsurare corectă, cu următoarele observaţii:

• Evaluarea corectă stă la baza unei decizii corecte, astfel că meseria de evaluator este importantă, dar şi foarte responsabilă.
• Evaluarea este prin excelenţă legată de exprimarea bănească, dar banii au putere diferită pe scara timpului.
• Evaluarea depăşeşte simpla exprimare bănească, deoarece valorile trebuie supuse unor judecăţi economice şi extraeconomice.
• Evaluarea este legată de o anumită experienţă creată în timp de multitudinea de cunoştinţe strict economice, tehnice sau de altă specialitate, dar şi de practică, de viaţă.
• Evaluarea este însă legată şi de calităţi speciale, cum ar fi: observaţia de fineţe, intuiţia, talentul, curajul de a specula şi chiar norocul de a “prezenta soluţia justă."

Există mai multe sensuri atribuite evaluării.

►Evaluarea este operaţiunea prin care se determină valoarea unui bun, a unei grupe de bunuri, a unei întreprinderi sau a unei investiţii în active din piaţa reală sau financiară.

Activitatea de evaluare este deosebită faţă de valoarea bunurilor, care se stabileşte în procesul schimbului prin confruntarea cererii cu oferta, fiind caracteristică bunurilor de consum, deoarece evaluarea este specifică bunurilor generatoare de venituri viitoare. Concret, evaluarea se referă la proprietăţi imobiliare (terenuri, clădiri), mijloace fixe (maşini, instalaţii, echipamente), imobilizări necorporale (brevete, licenţe, mărci de comerţ, programe informatice), imobilizări financiare (titluri de plasament deţinute pe termen mediu şi lung, generatoare de venituri financiare), active circulante (stocuri, creanţe), o întreprindere sau o investiţie în ansamblul său.

De exemplu, întreprinderea ca obiect al evaluării poate fi privită din două puncte de vedere:

-ca o sumă de active sau de valori patrimoniale;

-din punct de vedere al capacităţii de a produce profit.

Pentru investitori, în evaluarea întreprinderii, aspectul cel mai important este capacitatea ei de a genera profit.

Procesul de evaluare a activelor firmei diferă în funcţie de natura lor, respectiv active corporale sau reale (imobilizări corporale: maşini, utilaje, clădiri etc.) sau active financiare (imobilizări financiare: acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit, depozite bancare etc.). Valoarea activelor reale se determină pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. În acest proces, se ţine seama de o serie de factori, precum costul activelor, caracteristicile lor, nivelul cererii, raritatea. Valoarea activelor financiare se stabileşte tot pe piaţă, dar în mod diferit, întrucât activele financiare nu sunt cumpărate pentru a fi utilizate în procesul de exploatare, ci pentru fluxurile de lichidităţi pe care le generează în timp. În stabilirea valorii activelor financiare, se au în vedere determinarea naturii fluxurilor de venituri generate (dobânzi, dividende), estimarea nivelului fluxurilor pe o anumită perioadă de timp şi actualizarea acestora cu ajutorul unei rate de actualizare (de regulă, rata de rentabilitate aşteptată), în scopul asigurării comparabilităţii cu costul investiţiei efectuate.

Principiile fundamentale ale evaluării

1.principiul anticipării: valoarea provine din beneficiile viitoare estimate a fi aduse de bunul evaluat. Este un principiu important pentru investitori, aceştia fiind interesaţi de câştigurile pe care pot să le obţină din exploatarea activului cumpărat şi de riscul asociat investiţiei.

2.principiul substituţiei: când pe piaţă sunt oferite mai multe bunuri similare, cel care are preţul cel mai scăzut va fi cel mai solicitat.

3.principiul schimbării: valoarea stabilită de evaluator este valabilă doar la data evaluării, ea modificându-se în timp, odată cu modificarea condiţiilor economice. De exemplu, modificarea legislaţiei fiscale în domeniul impozitului pe profit, a ratei dobânzii de referinţă de către banca centrală, falimentul unui concurent vor determina în mod direct o schimbare a nivelului valorii. În aceste condiţii, evaluatorul trebuie să ţină seama în procesul de evaluare de schimbările probabile ale pieţei pe care le estimează că se vor produce în viitor.

4.principiul cererii şi ofertei: preţul unui bun se află în corelaţie directă cu cererea şi indirectă cu oferta, dar nu neapărat în mod proporţional.

5.principiul contribuţiei: valoarea unei părţi componente a unui bun depinde de cât de mult contribuie acesta la valoarea bunului sau de cât de mult reduce valoarea absenţa sa. Este un principiu important în estimarea valorii prin prisma abordării patrimoniale, permiţând stabilirea raportului dintre costul istoric şi valoarea unui activ. Principiul operează mai mult în cazul evaluării în scopul divizării sau fuziunii.

►Valoarea reprezintă o calitate convenţională a unui bun, a unei proprietăţi sau afaceri, care îi este atribuită în urma unor calcule sau unei expertize.

Teoria evaluării nu operează cu noţiunea de valoare, ci cu tipuri de valoare, determinate în funcţie de scopul procesului de evaluare. Prin evaluare, se stabileşte valoarea unei întreprinderi, care este determinată de beneficiul, financiar sau non-financiar, pe care îl aduce proprietarului. Întrucât acest beneficiu poate fi diferit pentru fiecare persoană, rezultă că nu se poate stabili o mărime obiectivă a valorii.

Se poate afirma că evaluarea nu este o ştiinţă exactă, deoarece se bazează pe previziuni şi ipoteze a căror realizare nu este certă. De asemenea, de multe ori, în practică, valoarea unei firme nu se stabileşte prin aplicarea unei singure metode de evaluare, ci prin combinarea rezultatului mai multor astfel de metode. Caracterul subiectiv al acestui proces este reliefat şi de faptul că aceeaşi afacere are valori diferite pentru cumpărător şi pentru vânzător, fiecare încercând să impună metoda de evaluare cea mai convenabilă.

Se vorbeşte chiar despre 3 mituri ale evaluării[1]:

Mitul 1: Evaluarea reprezintă o cercetare pentru stabilirea valorii adevărate.

• Adevărul 1.1. Toate evaluările sunt părtinitoare. Întrebarea este cât de mult şi în ce direcţie.
• Adevărul 1.2. Direcţia şi mărimea acestei părtiniri este direct dependentă de cine şi cât de mult plăteşte pentru această evaluare.

Mitul 2: O evaluare bună conduce la o valoare estimată precis.

• Adevărul 2.1. Nu există evaluări precise.
• Adevărul 2.2. Plata pentru evaluare este cu atât mai mare cu cât evaluarea este mai puţin precisă.

Mitul 3: Un model cantitativ, bazat pe multe variabile conduce la cea mai bună evaluare.

• Adevărul 3.1. Înţelegerea unui model de evaluare este invers proporţională cu numărul de variabile introduse în model.
• Adevărul 3.2. Modelele simple de evaluare sunt mult mai bune decât unele complexe.

►Evaluarea are însă o necesitate unanim recunoscută.

Există o multitudine de categorii de persoane juridice, fizice, organisme şi instituţii interesate de procesul de evaluare, şi anume:

-investitorii efectivi şi cei potenţiali, interesaţi de plasarea capitalului lor în afaceri profitabile pentru:

a)achiziţia unei întreprinderi în scopul implicării în managementul acesteia (investiţii directe);

b)cumpărarea de acţiuni sau părţi sociale emise de o firmă sau de o instituţie (investiţii de portofoliu);

-acţionarii sau asociaţii, care, în funcţie de evoluţia valorii unei societăţi şi, implicit, de randamentul investiţional obţinut, vor decide vânzarea, păstrarea sau cumpărarea de noi acţiuni; totodată, evoluţia valorii firmei reflectă o evaluare mai obiectivă a rezultatelor firmei, ea nefiind afectată de limite şi distorsiuni contabile, fiscale sau manageriale;

-băncile şi creditorii, interesaţi să cunoască gradul de îndatorare, nivelul garanţiilor, performanţele economico-financiare, în funcţie de care vor stabili politica de creditare a întreprinderii, a persoanelor fizice;

-instituţiile financiare de plasament, pentru o gestiune eficientă a portofoliului lor şi pentru identificarea de noi oportunităţi de investiţii;

-societăţile de asigurări, pentru calculul primelor de asigurare;

-managementul firmei, pentru:

a)cunoaşterea performanţelor obţinute şi a sporului de valoare pe care au reuşit să-l creeze într-o anumită perioadă de timp pentru acţionari, în funcţie de care este stabilit şi nivelul remuneraţiilor primite;

b)fundamentarea strategiei şi tacticii în domeniul investiţional, al finanţării, al acordării de dividende etc.;

c)realizarea gestiunii financiare curente, în special a fluxului de disponibilităţi, prin cunoaşterea valorii ce s-ar putea obţine prin valorificarea unor active în scopul achitării datoriilor faţă de furnizori sau bănci;

d)definirea strategiei în cazul implicării firmei în operaţiuni de achiziţii, fuziuni etc.

-furnizorii firmei, pentru negocierea termenelor de plată a obligaţiilor şi pentru stabilirea strategiei de conversie a datoriilor comerciale sau financiare în acţiuni;

-salariaţii, interesaţi de capacitatea întreprinderii de a menţine locurile de muncă şi de nivelul salarizării, ambele dependente de evoluţia situaţiei firmei;

-statul, comunităţile locale, interesate în calitate de proprietar, în scopul privatizării unor firme, dar şi cu ocazia exproprierilor, asocierilor cu proprietatea privată, pentru investiţii publice etc.

[1] Damodaran, Aswath, Investment Valuation. New York, 2002.