Evaluarea îmbracă mai multe forme, putându-se clasifica după mai multe criterii:
1) după obiect:
-evaluări de bunuri;
-evaluări de grupe de bunuri;
-evaluări de active economice (ateliere, secţii, fabrici, magazine);
-evaluări de întreprinderi.
2) în funcţie scopul urmărit:
-evaluări contabile, realizate cu ocazia înregistrării în contabilitate a tranzacţiilor şi operaţiunilor economice, inventarierii sau întocmirii bilanţului contabil);
-evaluări administrative, efectuate în scopuri fiscale, pentru determinarea masei impozabile, sau dispuse prin acte normative privind reevaluarea patrimoniului întreprinderilor cu capital de stat;
-evaluări economice, determinate prin mecanismele pieţei, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. Pentru firmele cotate, valoarea se determină prin intermediul bursei, iar pentru cele necotate, prin analogie cu cele listate la bursă.
3) din punct de vedere al metodei utilizate:
-evaluări patrimoniale, care urmăresc exclusiv latura patrimonială;
-evaluări pe bază de rezultate (randament, rentabilitate, cifră de afaceri);
-evaluări pe baza cash flow-ului net actualizat;
-combinate, care urmăresc atât aspectul patrimonial, cât şi cel al afacerii, al rentabilităţii.
Evaluarea contabilă se realizează cu diverse ocazii, în momentul înregistrării operaţiunilor economice, al inventarierii patrimoniului sau întocmirii bilanţului contabil. Evaluarea contabilă are un neajuns major, în sensul că utilizează costul istoric al activelor, corectat parţial, cu ocazia inventarului periodic şi al închiderii bilanţului, cu deprecierea reversibilă sau ireversibilă a elementelor de activ. Metodele de amortizare prevăzute de legislaţie nu pot, însă, să comensureze exact mărimea uzurii fizice şi morale a activelor imobilizate, astfel încât valoarea contabilă netă înscrisă în contabilitate nu coincide cu valoarea reală, de piaţă, a acestora. De asemenea, dacă un mijloc fix are o durată îndelungată de funcţionare, valoarea de intrare (costul istoric) la care este înscris în contabilitate pe toată această perioadă va fi situat cu mult sub preţul actual al unor bunuri similare, în măsura în care nu intervin reevaluări şi în condiţiile unei inflaţii ridicate. Totodată, datorită reglementărilor contabile, în bilanţ nu sunt înscrise mijloacele fixe luate în leasing operaţional, deşi firma beneficiază de folosinţa lor, acest lucru afectând indicatorii de eficienţă a activelor. Un alt neajuns este faptul că în calculul indicatorilor economico-financiari sunt considerate toate activele imobilizate şi circulante, chiar dacă o parte din acestea nu participă la obţinerea rezultatelor (cum ar fi, de exemplu, utilaje neutilizate integral, stocuri fără mişcare, degradate, produse finite fără desfacere etc.).
Evaluarea economică ţine seama de condiţiile pieţei în stabilirea valorii unui bun. Stabilirea corectă a preţului în această situaţie presupune, însă, anumite condiţii, precum informarea completă şi reală a cumpărătorului şi vânzătorului, nici una din cele două părţi să nu fie forţată în efectuarea tranzacţiei, iar deciziile să fie adoptate într-o perioadă raţională de timp. În practică, aceste condiţii teoretice sunt rareori îndeplinite, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul având anumite motivaţii, care fac ca valoarea de piaţă sau preţul efectiv al tranzacţiei să fie diferit de această valoare.
Faţă de evaluarea contabilă, care respectă reguli şi principii stricte în reflectarea patrimoniului firmei, evaluarea economică urmăreşte ajustarea patrimoniului, în scopul reflectării capacităţii acestuia de a produce venituri viitoare. În acest scop, bilanţul contabil suferă anumite corecţii, precum eliminarea non-valorilor (cheltuielile de constituire, de cercetare-dezvoltare), a mijloacelor fixe neutilizate la capacitate, a stocurilor nevalorificabile, a clienţilor incerţi, sau adăugarea bunurilor achiziţionate în leasing, dar care nu figurează în bilanţul întreprinderii. De asemenea, se evaluează şi activele necorporale (vadul comercial, debuşeele, reputaţia, imaginea de marcă a afacerii sau a produselor realizate, calitatea personalului sau a managementului), acest factor putând determina creşterea valorii firmei.
Rezultă, deci, că evaluarea economică beneficiază de metode şi reguli flexibile, implicând şi o doză însemnată de subiectivism din partea evaluatorului în aplicarea acestora.
|
Se poate concluziona că evaluarea economică constă într-un ansamblu de tehnici, procedee şi metode prin care un bun, o grupă de bunuri, un activ sau o societate sunt aduse din punct de vedere valoric la nivelul pieţei şi prin care li se asigură comparabilitatea cu aceasta. |
Pentru întreprinderile cotate la bursa de valori, valoarea acestora se stabileşte destul de simplu, fiind determinată de capitalizarea bursieră a tuturor acţiunilor emise de către compania respectivă. Această valoare se consideră că este cea mai obiectivă, fiind determinată de confruntarea directă a cererii cu oferta şi, în plus, reflectă şi un preţ real la care se efectuează tranzacţiile între cumpărătorii şi vânzătorii de acţiuni.
Spre deosebire de aceste întreprinderi, piaţa pentru tranzacţiile cu firme necotate nu este reglementată şi organizată, tranzacţiile cu acţiunile sau părţile sociale ale acestora caracterizându-se prin:
- lipsa unor preţuri de referinţă;
- lipsa unor informaţii despre tranzacţii similare anterioare;
- vânzătorul nu este sigur că, în cazul sistării negocierii cu un cumpărător, va găsi un alt cumpărător potenţial;
- vânzătorul nu poate fi sigur că toţi cumpărătorii potenţiali au fost contactaţi şi, prin urmare, că poate obţine cel mai bun preţ posibil;
- unii cumpărători potenţiali află despre tranzacţie numai după ce aceasta a fost încheiată;
- de regulă, în timpul negocierii, cumpărătorii nu ştiu dacă mai există şi o altă ofertă de cumpărare.
Aceste neajunsuri pot fi atenuate de o activitate de marketing, concepută şi executată în mod corespunzător. În acest caz, cunoştinţele, experienţa şi competenţa în vânzarea întreprinderilor, cunoştinţele financiar-contabile şi fiscale, puterea de negociere pot juca un rol semnificativ în stabilirea preţului.
Evaluarea este o activitate complexă, realizată, de regulă, de o echipă de specialişti cu pregătire în domenii variate (construcţii, specialişti în echipamente, economişti, experţi contabili, jurişti etc.).
Procesul de evaluare poate fi divizat în trei faze distincte: ofertarea, contractarea şi evaluarea şi urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
- analiza diagnostic, în urma căreia se identifică punctele tari şi slabe ale activităţii firmei, oportunităţile şi riscurile sau analiza SWOT;
- aprecierea fezabilităţii transferului de proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra acţiunilor sau părţilor sociale;
- obţinerea informaţiilor calitative necesare pentru a estima un interval rezonabil al valorii întreprinderii.