Acest diagnostic presupune cunoaşterea faptică şi scriptică a unei întreprinderi.
Faptic, se impun:
- vizitarea societăţii şi verificarea locaţiei, vecinătăţilor etc., cu fotografii sau filme;
- discuţii cu echipa de conducere;
- discuţii cu factori sindicali şi alţi responsabili din organigramă etc.
Scriptic, se solicită mai multe documente în fotocopie, pe baza cărora se va constitui un dosar de analiză şi diagnostic. Concret, se solicită:
-statutul societăţii
-structura acţionariatului (repartizarea capitalului social)
-organigrama
-bilanţul şi anexele pe ultimii 3-5 ani
-planuri de terenuri, construcţii, cu suprafeţe totale, suprafeţe utile etc.
-contul de profit şi pierdere pe ultimii 3-5 ani
-repartizarea cheltuielilor generale
-structura portofoliului de titluri
-inventarul principalelor materiale
-principalele contracte comerciale sau tehnice, acorduri etc.
-contracte de credit, de garanţie, de ipotecă, de gaj
-contractele de leasing
-cataloguri de preţuri şi tarife pentru producţie sau servicii prestate de întreprindere
-declaraţia fiscală pe ultimii 3-5 ani
-ultimul proces verbal al adunării generale a acţionarilor
-ultimul raport de control al Curţii de Conturi sau de la garda Financiară
-ultima expertiză pentru asigurări
-contractul colectiv de munca
-lista mărcilor şi brevetolor aparţinând firemei sau altor persoane fizice şi juridice cu care firma este în relaţii
Activitatea de diagnosticare înseamnă o profundă analiză a tuturor componentelor ce concură la desfăşurarea activităţii întreprinderii respective, astfel încât să se evidenţieze situaţia reală şi să se poate face o fundamentare a unei prognoze pertinente asupra principalilor indicatori necesari pentru argumentarea evaluării.
Concret, diagnosticul întreprinderii cuprinde următoarele componente:
- diagnostic juridic
- diagnostic comercial
- diagnostic tehnologic
- diagnostic al gestiunii resurselor umane
- diagnostic financiar
Pe baza acestora se elaborează sinteza diagnosticului evaluării.
Diagnosticul juridic vizează caracterul juridic al documentelor de constituire, al contractelor încheiate, al unor acţiuni juridice, al legislaţiei economice ( fiscale, vamale, salariale etc.)
Evaluatorul analizează sub dublu aspect:
-situaţia istorică, adică cea existentă în fapt: statutul şi legalitatea constituirii firmei, obligaţii şi drepturi pentru membrii fondatori (uneori sunt clauze speciale de plată, de nedesfacerea contractului o anumită perioadă de timp etc.), legalitatea contractelor încheiate cu diverşi parteneri, cu salariaţii, regimul juridic al terenurilor şi al construcţiilor (cu focus mai ales pe cele revedincate), existenţa unor acţiuni juridice în curs, regimul fiscal, regimul vamal etc;
-situaţia prospectivă, în sensul formulării unor aprecieri legate de schimbarea legislaţiei, modificarea unor contracte, aprecieri privind extinderea posibilităţilor de finanţare prin piaţa de capital (emiterea de acţiuni sau obligaţiuni), soluţionarea unor acţiuni juridice, deoarece toate acestea pot induce aspecte pozitive sau negative în evaluarea întreprinderii.
Diagnosticul juridic trebuie extins chiar şi la situaţia partenerilor de afaceri, deoarce unii pot fi în afara legalităţii, pot avea dificultăţi de imagine etc.
Diagnosticul comercial caracterizează produsele şi serviciile firmei pe piaţa naţională sau externă, problemele de aprovizionare şi de desfacere, inclusiv relaţiile cu furnizorii şi clienţii interni şi externi. Concret se determină o serie de indicatori:
- cota de piaţă a unor produse separate
- cota de piaţă a întregii firme
-puterea de piaţă(de exemplu, dacă domină piaţa cu un produs etc.)
-atractivitatea produselor
-analiza furnizorilor
- analiza clienţilor
Aceste informaţii pot fi incluse în analize care să caracterizeze locul şi calitatea marketingului în firmă, politica de preţ, de distribuţie, de publicitate, de promoţii.
Diagnosticul tehnic vizează nivelul de dotare cu utilaje şi tehnologii (măsurat sintetic şi ca o capacitate de producţie), dar şi eficacitatea şi gradul lor de utilizare, demonstrate de producţia fizică, cifra de afaceri, productivitatea muncii, valoarea adăugată, atât la nivelul firmei analizate, dar şi în comparaţie cu firme din domeniul respectiv.
Concret, diagnosticul tehnic urmăreşte:
-mijloacele materiale din unitate sub formă de bunuri funciare şi imobiliare, echipamente, tehnologii (cu gradul de uzură fizică şi morală, grad de utilizare), stocuri, dotări şi sisiteme de aprovizionare şi de desfacere, toate trebuie analizate cu caracteristicile lor speciale, pentru a scoate în evidenţă contribuţia lor la valoarea firmei;
- calitatea tehnologiei corelată cu perspectivele desfacerii produselor pe piaţă, cu strategia preţ-calitate;
-posibilităţi de dezinvestire sau casare a unor dotări;
-analiza funcţiei de cercetare-dezvoltare pentru firmă, prin prisma unor posibile câştiguri, modificări în calitatea tehnologiei, în condiţiile de muncă etc.;
-corelaţia tehnologie- protecţia mediului natural, inclusiv costuri adiţionale.
Diagnosticul resurselor umane vizează efectivul de salariaţi, grad de calificare, structură pe funcţii, politica salarială. Concret, evaluatorul trebuie să evidenţieze:
-adecvarea numărului de salariaţi cu necesităţile reale ale firmei analizate, probleme de navetă, de absenteism, număr de demisii sau desfaceri de contracte de muncă etc.;
-echipa de manageri şi performaţele ei;
-politica salarială adecvată în ce priveşte raportul efort-venituri, premieri sau alte stimulente;
-organizare şi politica sindicală, inclusiv o caracterizare a liderilor sindicali ca nivel de instruire, calităţi de negociere etc.
Diagnosticul financiar este cel mai complex, construit pe diagnosticul contabil, dar şi pe analize prospective mai ample.
Diagnosticul contabil are la bază bilanţul şi contul de profituri şi pierderi pe ultimii 3-5 ani, după o eventual audit al conturilor, pe baza cărora se calculează o baterie de indicatori privind ratele de rentabilitate, de lichiditate, de structură financiară.
Se consideră că diagnosticul financiar poate fi extern sau intern după cele două poziţii pentru un evaluator:
- diagnosticul extern face o analiză asupra datelor contabile sau a fluxurilor băneşti ca atare;
- diagnosticul intern face o analiză mult mai riguroasă, de pe poziţia unui investitor care urmăreşte deciziile de finanţare, costul resurselor de finanţare, gradul de îndatorare, politica de dividend, riscurile şi incertitudinile care ameninţă financiar firma.
Diagnosticul financiar presupune relevarea unui tablou al fluxurilor de trezorerie (din operaţii de exploatare, de investiţii, de finanţare, cu impact în tabelul alocări resurse, deci în lichiditate şi echilibru financiar.
În plus, diagnosticul financiar trebuie să ţină seama atât de întreaga firmă, cât şi de diversele subunităţi sau puncte din activitatea ale unei firme, ştiut fiind faptul ca pot exista decalaje sau probleme în unele zone. De asemenea, analiza financiară trebuie să fie încadrată în comparaţii cu alte firme din ramura sau din domeniul respectiv al pieţei.
Sinteza diagnosticului evaluării este foarte importantă nu numai din punct de vedere al conţinutului ci şi al formei de prezentare, care trebuie să fie cât mai concisă, apelând adesea la tabele, grafice, punctaje, care să fie cât mai accesibile dar să şi convingă.
Pentru firme mari, cu structură complex, echipa de evaluare ar trebui să recurgă la specialişti pentru fiecare din domeniile de diagnostic, respectiv jurişti, economişti, ingineri, specialişti în marketing sau resurse umane, management etc.