Activele financiare sunt disponibilităţi, creanţe şi instrumente de capital ale unei entităţi (state, comunităţi locale, întreprinderi, persoane), inclusiv drepturi contractuale, care conferă posibilitatea schimbării unor instrumente financiare cu altele.
Activele cunoscute sub numele de investiţii financiare pot fi clasificate în funcţie de perioada pentru care aceste active vor fi deţinute (investiţii financiare curente, numite şi valori de trezorerie şi investiţii financiare pe termen lung, numite imobilizări financiare).
Simplificat, există 3 tipuri de evaluare, care lucrează cu valori diferite:
- Evaluarea iniţială (la achiziţie, valoarea la care va fi recunoscut în contabilitate un activ financiar este costul său de achiziţie).
- Evaluarea bilanţieră la valoarea justă (la cost sau valoarea din contract, mai puţin ajustările pentru pierdere de valoare).
- Valoarea justă este definită ca valoarea la care poate fi tranzacţionat un activ, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cazul unei tranzacţii în care preţul este determinat în mod obiectiv.
Investitorii financiari trebuie să ia în considerare două elemente esenţiale:
- diverse efecte urmărite prin plasarea banilor, între care esenţial este venitul aşteptat pe anumite perioade de timp;
- riscul tipului de investiţie în care s-au plasat banii, acest risc fiind aflat într-o relaţie de directă proporţionalitate cu mărimea venitului aşteptat.
Protectia investiţiilor
Evolutia valorilor mobiliare pe piata nu este niciodata sigura, performantele anterioare ale unei valori mobiliare nu pot garanta si performantele sale viitoare, iar investitia realizata in acea valoare prezinta un grad specific de risc.
Riscul
Un indicator de luat in considerare in momentul investirii in piata de capital este riscul. Singura problema este ca de obicei atat riscul cat si profitul merg in tandem, fiind astfel direct proportionale ( cu cat posibilitatea de a castiga este mai mare, cu atat mai mare este si riscul ).
Indicatorii financiari tradiţionali reflectă performanţa istorică a companiilor, având o relevanţă limitată în previzionarea evoluţiei viitoare a acestora. Indicatorii financiari moderni se bazează pe conceptul de creare de valoare, având o relevanţă puternică privind exprimarea performanţei financiare reale.
|
Analiza tehnică şi analiza fundamentală sunt legate intrisec de procesele de evaluare a activelor şi investiţiilor financiare. |
Analiza tehnică este procesul de studiere a istoriei cursului valorilor mobiliare, într-un efort de a determina cursuri probabile viitoare. Specialiştii în analiză tehnică, pornesc de la premisa că forţele cererii şi ofertei sunt reflectate de preţurile şi volumele titlurilor tranzacţionate. Prin examinarea aceste structuri, ei pot realiza previziuni cu privire la sensul şi valoarea evoluţiilor viitoare a cursurilor valorilor mobiliare.
În sensul cel mai restrâns al analizei tehnice, se consideră că fluctuaţiile preţului reflectă forţe şi influenţe atât raţionale cât şi emoţionale. Mişcările preţului, oricare ar fi factorii care le determină, odată apărute, vor persista încă o perioadă de timp, putând fi astfel detectate.
Activitatea tehnicianului se orientează în două direcţii:
-să identifice tendinţa, de creştere, descreştere, stagnare;
-să determine sfârşitul trend-ului, momentul când preţurile încep să evolueze în direcţia opusă acestuia.
Prin utilizarea indicatorilor de analiză specialiştii în analiză tehnică obţin informaţii referitoare la evoluţia întregii pieţe prin următoarele trei tipuri de semnale :
- indicatori care arată ce fel de investitori cumpără şi vând acţiuni;
- indicatori care evaluează activitatea pe piaţă;
- indicatori care relevă psihologia indivizilor.
Analiza fundamentală permite specialistului să determine randamentul pentru o anumită perioadă şi riscul obţinerii beneficiului respectiv, însă numai aceste evaluări nu sunt suficiente pentru a indica dacă e bine să se cumpere sau să se vândă un titlu. Analiza tehnică este importantă în indicarea momentului lansării ordinului de vânzare sau cumpărare - ordin fundamentat, de altfel, pe previziunile referitoare la risc şi rentabilitate.
Se consideră că există cumpărători, care sunt mai “inteligenţi”, mai informaţi, mai rapizi în decizii decât alţii, achiziţiile şi vânzările de titluri vor fi coordonate cu acţiunile acestor investitori, în măsura în care pot fi identificaţi. Dacă aceştia nu cumpără şi preferă să-şi sporească poziţia de lichiditate, se va adopta o tactică similară, lucru, ce presupune, însă identificarea corectă a investitorilor „inteligenţi”, precum şi determinarea exactă a informaţiilor care dezvăluie acţiunile lor.
S-au dezvoltat o serie de teorii care studiază comportamentul unor astfel de investitori, care acţionează pe piaţă: teoria „odd-lot”-urilor, care studiază acţiunile micilor investitori, teoria investitorilor instituţionali, cei care gestionează volume mari de bani, şi teoria insiderilor, comportamentul acelor investitori care fac parte din organizaţia a căror titluri le tranzacţionează. Deci, practic se urmăreşte comportamentul unor investitori de diverse calibre economice sau ca organizare.