Internaţionalizarea – activitatea economică desemnează o anumită treaptă sau un anumit grad mai ridicat de dezvoltare a interdependenţelor care cuprind întreaga economie mondială, toate ţările, ramurile şi domeniile de activitate.
Mondializarea:
- (teacher) reprezintă crearea sau tendinţa de creare a unei pieţe unice, la scară planetară, care a legat prin interese comune cumpărătorii de vânzători, producătorii de consumatori şi a păarcurs etapele expansiunii de la sat la oraş, de la regiune la naţiune şi de la o naţiune la alta.
- reprezintă interconectarea tuturor celor 5 continente la o reţea de avantaje tehnologice şi instrumente de comunicare
Globalizarea:
- (2) reprezintă exportul unui model de existenţă socială, adică dorinţa de a uniformiza mentalităţile şi de a le determina prin intermediul mass-media să-şi însuşească aceleaşi concepte despre lume şi viaţă ca cel al Occidentului americanizat de astăzi.
- (1) dacă înainte expansiunea se realiza în principal pe baza relaţiilor comerciale, sfârşitul secolului XX şi începutul mileniului III adaugă noi pârghii procesului de extindere, prin liberalizarea comerţului, internaţionalizarea producţiei, mai ales prin extinderea societăţilor transnaţionale (STN), investiţii în străinătate, etc, care contribuie la accentuarea fenomenului de ubicuitate (să fi în mai multe locuri în acelaşi timp), la crearea unor sisteme de interdependenţă mai puternice şi mai sensibile ce conturează fenomenul globalizării
Banca Mondială a elaborat în 2002 studiul „Globalizare, creştere şi sărăcie” în care se apreciază că au fost mai multe valuri (etape) ale globalizării:
- primul (1870-1914 – the first wave) s-a concretizat în fluxuri de mărfuri, de capital, de forţă de muncă, ca urmare a dezvoltării transporturilor şi reducerii obstacolelor din cale circulaţiei factorilor de producţie. Toate acestea au avut următoarele efecte principale:
- ponderea exporturilor (în primul rând a ţărilor dezvoltate) în exportul mondial s-a dublat
- capitalul străin s-a triplat comparativ cu venitul din ţările în dezvoltare din Asia sau America Latină
- 60 de milioane de cetăţeni au migrat dinspre Europa spre America de Nord şi alte zone
- mişcările din ţări foarte populate (ex. China, India) către ţări mai puţin populate (Thailanda, Filipine) au avut şi ele aceeaşi intensitate.
Primul război mondial, criza economică (1929-1933), apoi al doilea război mondial nu au mai suţinut tendinţele anterioare şi au dus la politici economice incoerente, şomaj, naţionalism, protecţionism accentuat, care au avut ca rezultat încetinirea creşterii economice, extinderea sărăciei şi adâncirea inegalităţilor pe plan mondial
- al doilea val (1950-1980 second wave) – perioadă caracterizată prin:
- liberalizarea comerţului internaţional sub auspiciile GAT
- orientarea ţărilor dezvoltate spre integrare economică
- ţările în dezvoltare s-au limitat în continuare în principal la exportul produselor de bază, ele fiind izolate în faţa fluxurilor de capital, ceea ce a contribuit la adâncirea inegalităţilor
- exporturile americane au înregistrat niveluri foarte ridicate
- totodată şi societăţile transnaţionale, în special cele americane au cunoscut o extindere în această perioadă (FORD avea unităţi de asamblare în peste 20 de ţări, imediat după ea fiind General Motors). Totodată General Electric înfiinţată în 1914 avea unităţi de producţie în Europa, America Latină, Asia.
- al treilea val (1980-prezent the third wave) este caracterizat prin:
- accentuarea procesului tehnologic în transporturi
- dezvoltarea tehnologică a telecomunicaţiiloe
Această ultimă fază mai este numită şi „economie fără frontiere”, fiind caracterizată printr-o dezvoltare a operaţiilor financiare şi comerciale derulate prin mijloace tehnologice moderne 24 de ore din 24. caracteristic acestei etape, referitor la tehnologia telecomunicaţiilor, este Internetul. Dacă în 1997 erau mai mult de 55 de milioane de persoane conectate la Internet, în 2001 cifra lor depăşeşte 750 de milioane. Vânzările prin intermediul comerţului electronic – 15 miliarde dolari în 2002.
Sintetizând, se poate spune că, în cazul globalizării, este vorba de o adâncire a interdependenţelor pe linie verticală, prin internaţionalizarea producţiei, prin creşterea rolului investiţiilor străine directe (ISD) şi a relaţiilor financiar valutare, liberalizarea schimburilor, a invoţiilor în ştiinţă şi tehnologia comunicaţiilor.
Factorii globalizării:
- la nivel economic globalizarea este urmare directă a faptului că pieţele interne nu mai pot acoperi din resurse proprii costurile ridicate ale cercetării (?) dezvoltării şi nici investiţiile în noi capacităţi datorită ciclurilor de vaiţă tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic. Firmele raţionale devin STN, apar fuziuni, iar un prodis finit este tot mai mult rezultatul unor input-uri de provenienţă tot mai diversificată, iar subansamblele (piesele ) ce alcătuiesc un bun sunt furnizate din diferite colţuri ale lumii.
- dezvoltare (internaţională/naţională) a afacerilor economice implică surse de finanţare tot mai mari pentru investiţiile necesare acestui proces. Adică economia naţională nu are surse suficiente de finanţare a noilor investiţii, fapt pentru care apelează la surse externe, adică la ţările dezvoltate, care pretind la rândul lor rentabilităţi satisfăcătoare. Apare astfel concurenţa între firme pentru a atrage fondurile disponibile.
- economiile moderne din epoca contemporană clădite şi în acelaşi timp prognozează, având ca suport informaţia. Comunicarea este tot mai mult o marfă, iar progresele înregistrate în telecomunicaţii şi informaţii amplifică caracterul de corectitudine şi rapiditate al mesajului. De fapt poate că, chiar informaţia şi rapiditatea cu care ea se transmite pot explica ritmul accelerat cu care se desfăşoară globalizarea şi amploarea cu care sunt cuprinse în sfera ei tot mai multe activităţi ale societăţii.