Reprezintă raporturile băneşti ce se formează între economiile naţionale, între agenţii economici din diferite ţări ca urmare a participării lor la circuitul economic mondial.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, având în vedere starea precară a relaţiilor monetar-valutare internaţionale, se impunea înfăptuirea unei largi cooperări a statelor, în vederea reglementării raporturilor de plăţi şi de lichidare a angalamentelor dintre ţări, reglementare însoţită de aspecte instituţionale adecvate.
Astfel a fost organizată sub egida ONU în perioada 1-22 iulie 1944 Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods, cu participarea a 45 de state care au decis crearea primului sistem monetar internaţional (SMI) în adevăratul sens al cuvântului.
Caracteristici fundamentale ale SMI:
- Adoptarea etalonului aur-deviză - alături de aur, ca instrument de plată şi rezervă în raporturile economice externe se utilizează şi o monedă naţională şi anume dolarul SUA, care juca rolul principal. Dolarul a fost definit printr-o greutate invariabilă în aur.
1 USD = 0,888671 grame aur, iar 1 uncie de aur = 35 USD (preţul oficial la acea vreme)
- Fixitatea cursului de schimb: fiecare ţară semnatară a acordului de la Bretton Woods trebuia să-şi definească paritatea monedei sale naţionale în aur şi în dolar, în raport cu paritatea, cursul de schimb al unei monede naţionale putea să oscileze cu plus minus, iar dacă depăşeau aceste limite se impunea intervenţia pe piaţa valutară prin vânzare sau cumpărare de monedă.
- Convertibilitatea monetară: este vorba pe de o parte de libera convertibilitate a USD în aur, pe de altă parte libera convertire a monedelor naţionale a statelor membre ale SMI între ele.
Dar funcţionarea acestui sistem bazat pe principiile menţionate a funcţionat doar aproximativ un sfert de secol după care a intrat într-o puternică criză.
Astfel la 15 august 1971, preşedintele Nixon al Americii a decis ceea ce era de aşteptat şi anume să se suspende convetibilitatea dolarului în aur şi aceasta a deteriorat balanţa de plăţi externe a SUA, de asemenea au scăzut şi rezervele de aur ale SUA.
18 decembrie 1971 – prin Acordul de la Washington se decide devalorizarea oficială a dolarului cu 7,89 procente şi o lărgire a marjei de fluctuaţie a cursurilor de schimb la plus minus 2,25% (înainte era de plus minus 1%). Astfel dolarul nu mai are nici o legătură cu aurul şi reprezintă moneda de referinţă pentru ţările dezvoltate cu economie de piaţă.
În februarie 1976 prin Acordul de la Kingston (Jamaica) se legalizează flotarea liberă a cursurilor de schimb, adică se abandonează oficial şi cea de doua caracteristică fundamentală (principiul fixităţii cursului de schimb).
Tot în Jamaica se mai decideşi demonetizarea aurului, aurul devenind astfel o marfă ca oricare alta.
Reuniunea de la Luvru din Franţa de la 1987 – a urmărit pe de o parte stabilirea unui prag de scădere a cursului dolarului, dar în principal o extindere a cooperării pentru promovarea stabilităţii cursului de schimb ale principalelor monede.
În acest sens, băncile centrale ale greilor (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Canada, Italia) trec la intervenţia susţinută pentru menţinerea unui curs al dolarului la limitele unanim acceptate.
Perioada care a urmat abandonării principiilor adoptate la Bretton Woods a fost o perioadă a flotării controlabile, caracterizată prin:
- intervenţia băncilor centrale pe piaţa monetară pentru susţinerea cursurilor de schimb convenite
- corelarea măsurilor de politică monetară, mai ales în privinţa ratei dobânzii
- a fost o perioadă a accentuării competiţiei dintre state doearece cursurile de scimb au devenit un avantaj comparativ, alături de costul forţei de muncă, al energiei şi al productivităţii muncii.
Începând cu cel de-al 5-lea deceniu postbelic, pe lângă lichidităţile oficiale internaţionale care se manifestă pe piaţa monetară internaţională oficială ia naştere şi o piaţă monetară privată.
Lichidităţile oficiale internaţionale înseamnă ansamblul resurselor de care dispun autorităţile monetare pentru a finanţa deficitele balanţele lor de plăţi. Este vorba în principal de aşa-zisul triunghiul valutar: dolar-euro-yen japonez, în cae dolarul are în continuare rolul de monedă directoare, iar prin acest triunghi valutar se efectuează majoritatea tranzacţiilor valutare.
Operaţiile pe piaţa monetară privată, faţă de cea oficială, au un volum mult mai mare din punct de vedere al naturii tranzacţiilor, dar şi ca viteză de circulaţie monetară şi ca direcţii de utilizare.
Lichidităţile internaţionale private se manifestă pe piaţa monetară privată (euro-piaţă) prin euro-devize.
Euro-piaţa a luat naştere ca urmare a trecerii de la depozitele bancare în străinătate, depozite care se efectuau exclusiv în dolari, la constituirea de depozite şi în alte feluri de devize (mărci, lire sterline, franci). Astfel, euro-dolarii încep să fie concuraţi de euro-mărci, euro-lire, etc şi apare astfel euro-piaţa, respectiv euro-devizele.
Euro-devizele reprezintă depozite în monede naţionale la băncile situate în exteriorul ţărilor care le-au emis. Nu oricare monedă poate apărea pe euro-pieţe. În acest lucru este necesară condiţia de a acceptabilitate, adică pe de o parte trebuie să fie monedă liber convertibilă pentru a oferi garanţii solide, iar pe de altă parte moneda în cauză trebuie să deţină o pondere importantă în tranzacţiile internaţionale.
Aceeaşi monedă naţională poate sta la baza constituirii a două tipuri de depozite bancare internaţionale:
- unul clasic (tradiţional): specific pieţei mondiale oficiale;
- unul în euro-devize: specific pieţei private.
Euro-piaţa nu este omogenă. Ea este formată din diferite segmente, cele mai importante fiind:
- piaţa euro-creditelor: înseamnă împrumuturi în devize acordate în special pe termen mediu;
- piaţa euro-obligaţiunilor: care este cel mai important segment (eurobond market);
- piaţa euroacţiunilor: cel mai nou segment.
Pe euro-pieţe, rata dobânzii de referinţă se stabileşte zilnic în urma tranzacţiilor interbancare de pe piaţa londoneză LIBOR (London Interbank Offered Rate).
Europa concentrează cele mai multe mari operaţiuni în euro-devize, iar Londra reprezintă principala piaţă datorită logisticii de care aceasta dispune.
Tranzacţiile pe euro-pieţe se fac numai între agenţii economici de prim ordin (bănci, firme mai cunoscute sau guverne) şi numai cu sume mari sau foarte mari.
Cel mai mic împrumut e la nivelul a 500.000 de dolari, acordat în cazul unor operaţii cu firme nebancare şi 1 miliard de dolari împrumutul acordat în tranzacţii interbancare.