Prin Planul Marshall s-a stabilit că ajutorul american către Europa de Vest este de 12,8 miliarde dolari, eşalonaţi din 1947 până în 1955. Acest ajutor substanţial acontribuit la accelerarea dezvoltării statelor beneficiare (Marea Britanie, Franţa, Italia, R.F. Germania, Ţările de Jos, Grecia, Austria, Belgia), observându-se curând rezultate pozitive în domeniul producţiei şi în cel financiar.
Pentru administrarea mai bună a ajutorului american, s-a înfiinţat în 1948 Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), care a fost înlocuită în 1961 de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Obiectivele Planului Marshall au fost depăşite încă din anul 1952, când producţia realizată de ţările beneficiare depăşea cu 40% nivelul prevăzut.
Între anii 1947 – 1952 s-a încercat crearea unor uniuni vamale, iar în 1951 s-a înfiinţat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) de către Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. În 1957, aceleaşi state fondatoare, au înfiinţat Comunitatea Economică Europeană (CEE), care au fost unicele state membre până în anul 1972, când aceste state realizau 21% din producţia industrială mondială a ţărilor capitaliste, 32,5% din comerţul internaţional capitalist şi 29% din comerţul mondial total.
Ţările CEE şi-au amplificat ritmul de dezvoltare atât datorită cooperării dintre ele, cât şi politicii protecţioniste colective practicate faţă de celelalte state, ceea ce a generat şi unele tensiuni în relaţiile cu S.U.A. şi Japonia.
În anul 1959 s-a înfiinţat Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând: Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Austria, Portugalia, apoi au aderat şi Lichtenstein, Islanda, Finlanda. Aceste ţări şi-au amplificat relaţiile comerciale cu ţările membre CEE.