1. Pierderile umane şi materiale provocate de Al Doilea Război Mondial
Pierderile materiale au afectat toate domeniile activităţii economice, ]n în special industria şi transporturile. Producţia din industria petrolieră a scăzut cu 40% faţă de anul 1941,
iar dintre ramurile transporturilor, cele mai grav afectate au fost cele feroviare. Pierderi importante s-au înregistrat şi în agricultură. Deşi producţia anului 1944 a fost ridicată ca urmare a condiţiilor climatice deosebit de favorabile, o mare parte dintre culturi au rămas neculese din cauza operaţiilor militare desfăşurate pe teritoriul ţării şi a deficitului de forţă de muncă.
Situaţia a fost agravată şi de sumele foarte mari cheltuite de către stat, peste 1 miliard de dolari, pentru finanţarea operaţiilor militare şi acoperirea pagubelor provocate de retragere trupelor.
Decalajul foarte mare dintre cererea şi oferta de bunuri de consum a impus emisiuni monetare şi creditare, ceea ce a agravat în mod deosebit inflaţia, a determinat extinderea pieţei negre şi a impus raţionalizarea alimentelor. Ca urmare, statul român a fost constrâns să aplice o serie de măsuri cu caracter etatist – dirijist, urmărindu-se sporirea producţiei şi comerţului, redresarea circulaţiei monetare, precum şi creşterea nivelului de trai al populaţiei. Cele mai importante legi adoptate în acest sens au fost:
- Reforma Agrară din anul 1945, prin care s-a urmărit desfiinţarea marii proprietăţi funciare
- etatizarea BNR în proprietatea statului, în anul 1946, acesta dirijând şi controlând creditele şi creând premisele reformei monetare din anul 1947
- Legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, în anul 1948, prin care majoritatea întreprinderilor au trecut în proprietatea statului
- Instituirea monopolului statului asupra comerţului exterior al României
Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1948 sectorul public avea o pondere însemnată în toate ramurile economice. În funcţie de numărul de salariaţi, aceasta se ridica la 76% în industrie, 98% în transporturi şi comunicaţii şi 42% în comerţ şi credit. S-a trecut, astfel, la economia centralizată, iar în anul 1948 s-a adoptat Constituţia Republicii Populare Române şi s-a constituit Partidul Muncitoresc Român ca partid unic, care, din anul 1965 s-a rdenumit Partidul Comunist Român.
Refacerea economiei după încheierea războiului a durat aproximativ 5 ani. Până în anul 1950, activitatea economică a fost ghidată prin planurile anuale, iar ulterior pe baza celor cincinale. În anul 1950, volumul producţiei industriale l-a depăşit pe cel antebelic.
2. Industria
În toată perioada cuprinsă între anii 1945 – 1989, dezvoltarea economică a avut ca punct central dezvoltarea industriei, unde investiţiile au crescut permanent până în anul 1986, urmărindu-se transformarea economiei în economie industrial – agrară şi diminuarea decalajelor dintre zonele ţării, prin crearea unor noi structuri, moderne şi prin valorificarea superioară a resurselor naţionale. Producţia industrială a ţării a crescut în această perioadă de aproximativ 44 de ori, cele mai mari creşteri fiind înregistrate înainte de anul 1980. Atenţia cea mai mare s-a acordat industriei grele, unde au fost făcute dese restructurări şi s-au investit sume mari, ceea ce a creat dezechilibre sectoriale şi a afectat consumul populaţiei.
Investiţiile din industrie au deţinut o pondere medie de 40 – 50% din totalul investiţiilor realizate pe întreaga economie naţională, 80 – 90% fiind alocate ramurilor producătoare de capital fix. Numărul de întreprinderi aflate în proprietate publică şi cooperatiste a crescut semnificativ, cu peste 30%, în paralel cu creşterea populaţiei ocupate în aceste domenii, de la 12% în anul 1950 la 38% în anul 1989.
Dezvoltarea activităţilor industriale a fost afectată de o serie de factori negativi, între care necesitatea de a aloca sume importante pentru achiziţionarea capitalului fix. Pe de altă parte, acesta era menţinut în funcţiune şi după incheierea duratei normate de funcţionare, care era de 3 ori mai mare decât în S.U.A. şi Japonia, ceea ce a accentuat gradul de uzură fizică şi morală, a crescut cheltuielile cu întreţinerea şi reparaţiile, conducând astfel la o creştere semnificativă a cheltuielilor de producţie. Un alt factor cu influenţă negativă, care a determnat creşterea costurilor de producţie şi reducerea profitabilităţii a fost acela că toate ramurile industriale erau foarte mari consumatoare de energie hidroelectrică şi termică, iar dezvoltarea lor s-a realizat în mare parte pe cale extensivă. Spre sfârşitul perioadei, s-a accentuat fenomenul de subutilizare a capitalului fix în industrie (22% nu erau utilizate în anul 1989) în special din cauza deficitului de materii prime şi a reducerii volumului pieţelor de desfacere.
O parte dintre produsele industriale erau mai slabe calitativ, oferta era redusă, ceea ce a determinat creşterea preţurilor, a afectat competitivitatea în cadrul schimburilor comerciale internaţionale, afectând deficitul balanţei comerciale, determinând deprecierea monedei naţionale şi reducerea veniturilor reale ale populaţiei.
Celorlalte ramuri ale industriei li s-a acordat o atenţie redusă. Spre exemplu, investiţiile din industria alimentară, textilă şi a pielăriei au fost în medie, în perioada 1980 – 1989, de 11% din totalul investiţiilor industriale.
În anul 1989, industria contribuia cu aproximativ 60% la crearea produsului social şi a venitului naţional, devenind principala ramură a economiei naţionale.
3. Agricultura
În anul 1948, majoritatea proprietăţilor funciare erau cele între 1 şi 2 ha, cu o pondere de 26% din total, urmate de cele mai mici de 1 ha, cu o pondere de 20% din total, în condiţiile în care peste 90% din totalul proprietăţilor erau de sub 5 ha. Această chestiune este importantă prin prisma faptului că dimensiunea redusă a proprietăţilor funciare nu permitea practicarea unei agriculturi intensive de către fiecare proprietar în parte. În aceste condiţii, în anul 1949 statul a început transformările în acest domeniu, înfiinţându-se primele cooperative agricole de producţie.
Colectivizarea s-a încheiat în anul 1962, când statul a inclus activitatea agricolă în planurile cincinale. Plata agricultorilor se făcea în funcţie de numărul de zile lucrate, de cantitatea produsă şi de calitatea produselor. După anul 1971, s-a introdus venitul minim lunar şi plata în acord global, însa, ca medie, venitul persoanelor ocupate în acest domeniu s-a situat, în general, sub nivelul salariului net pe economia naţională.
Peste 70% dintre suprafeţele cultivate erau ocupate de cereale, urmate de cartofi, legume şi plante tehnice şi, în continuare, randamentele la ha erau printre cele mai scăzute din Europa.
În privinţa creşterii animalelor, cele mai mari creşteri au fost obţinute pentru păsări, ovine şi porcine, iar în cadrul producţiei animale, cele mai importante rezultate s-au obţinut pentru ouă, miere şi carne.
Până în anul 1989, producţia agricolă a crescut de aproximativ 4 ori, iar ponderea populaţiei ocupate în agricultură a scăzut de la 74% în anul 1950 la 28% în anul 1989. Producţia agricolă a fost afectată de sumele reduse alocate pentru investiţii în acest domeniu, în medie între 10% şi 16% din totalul investiţiilor pe economia naţională, de dotarea tehnică slabă, de deteriorarea solului prin utilizarea sa necorespunzătoare, de slaba motivare a lucrătorilor, precum şi de faptul că preţurile produselor erau menţinute la un nivel prea scăzut, nereuşind să acopere costurile de porducţie.
4. Transporturile şi comunicaţiile
Din punctul de vedere al sumelor alocate pentru investiţii (între 6% şi 13% din totalul investiţiilor), transporturile au reprezentat a treia ramură a economiei naţionale.
Lungimea căilor ferate a crescut cu 10%, preponderente fiind cele electrificate, ceea ce a detrminat creşterea vitezei de deplasare.
O atenţie deosebită s-a aordat drumurilor publice, care au fost modernizate în proporţie de 80%, iar în anul 1989, transporturile rutiere deţineau ponderea cea mai mare în cadrul transporturilor de mărfuri (86% din total). Spre sfârşitul perioadei, situaţia s-a înrăutăţit din cauza înrăutăţirii stării drumurilor, a crizei de carburant, ceea ce a afectat timpul de transport, cu consecinţe deosebite în cazul mărfutilor perisabile.
Celelalte tipuri de transporturi deţineau ponderi extrem de mici. Transportul fluvial de mărfuri împreună cu cel maritim deţineau 2,6% din totalul transporturilor de mărfuri şi de călători, cel prin conducte 1,1%, iar cel aerian sub 0,1%.
Volumul transporturilor a crescut, pe total, de aproximativ 10 ori, observându-se o tendinţă evidentă de creştere a ponderii transporturilor rutiere în detrimentul celor feroviare.
Investiţiile în telecomunicaţii au fost în medie de sub 0,8% din totalul investiţiilor pe economia naţională. Numărul unităţilor de poştă, telegraf, telefon şi radio a crescut de aproximativ 3 ori, numărul salariaţilor de aproximativ 4 ori, creşterile cele mai mari înregistrându-se până în anul 1970, după care s-au înregistrat reduceti, în special în mediul rural.
5. Comerţul interior
Numărul de unităţi comerciale (a celor de stat de aproximativ 6 ori şi a celor cooperatiste de aproximativ 2 ori) şi volumul mărfurilor comercializate au crescut, cu deosebire în perioada cuprinsă între anii 1960 - 1970. De asemenea, a crescut populaţia ocupată în comerţ, în principal în mediul urban. Aceste creşteri sunt ilustrate de creşterea investiţiilor din domeniul comerţului interior (situate în medie la nivelul de circa 2% din totalul investiţiilor pe economia naţională) şi au fost impulsionate de creşterea populaţiei, în special a celei urbane, care în anul 1989 reprezenta 53,2% din totalul populaţiei ţării.
Mărfurile cu ponderile cele mai mari în cadrul comerţului interior erau cele nealimentare, de folosinţă îndelungată şi de uz gospodăresc.
S-au înregistrat creşteri ale valorii mărfurilor tranzacţionate, însă aceste cerşteri au fost în principal rezultate din politica de creştere a preţurilor acestor mărfuri, practicată de stat.Începând cu anul 1950, statul a fixat preţuri unice pentru majoritatea produselor tranyacţionate pe teritoriul ţării.
Iniţial, refacerea producţiei înainte de anul 1960 a determinat creşterea ofertei de mărfuri, în paralel cu reducerea preţurilor acestora, creşterea gradului de satisfacere a cererii. După anul 1980, s-a modificat structura comerţului interior, predominând produsele cu preţuri mai mari, în special pent5ru servicii şi alimente, ceea ce, împreună cu reducerea veniturilor populaţiei, au condus la reducerea profitabilităţii acestui domeniu.
Volumul prestărilor de servicii a crescut cu aproximativ 20% în întreaga perioadă, iar încasările cu aproximativ 16%. Ponderile cele mai mari le-au avut serviciile cu caracter industrial şi cele de gospodărie comunală şi locativă. De asemenea, s-au construit numeroase hoteluri, hanuri şi alte tipuri de unităţi de cazare turistică, ceea ce a ampificat volumul acestei activităţi.
6. Comerţul exterior
Balanţa comercială a fost în general deficitară până în anul 1980, apoi excedentară în fiecare an. Volumul valoric al comerţului exterior a înregistrat creşteri până în anul 1985, apoi reduceri, în special în privinţa importurilor.
După anul 1960, creditele externe contractate de România au fost în sume din ce în ce mai mari, fiind utilizate, în sepcial, pentru achiziţionarea elementelor de capital fix necesare industriei. Plata datoriei externe s-a ralizat în principal după anul 1980, prin forţarea exporturilor şi subdimensionarea importurilor.
La sfârşitul perioadei, în structura exporturilor predominau combustibilii, materiile prime minerale, metalele, maşinile, utilajele şi mijloacele de transport, produse chimice. În structura importurilor predominau aceleaşi categorii de produse, urmărindu-se creşterea capacităţilor de producţie industriale.
Din punctul de vedere al partenerilor externi, în anul 1950, România avea relaţii comerciale cu numai 28 de ţări, principalul partener fiind U.R.S.S. După anul 1960, 73% din comerţul exterior se desfăşura cu ţările socialiste, în principal cele membre ale C.A.E.R. Îna nul 1989, România avea relaţii comerciale cu numai 59 de ţări din toate zonele lumii, cele mai importante fiind U.R.S.S., Italia, Germania, S.U.A., Cuba, Canada, Iran, Arabia Saudită, China, Egipt, Maroc, Nigeria, Australia, Noua Zeelandă.
Diupă anul 1970, criza petrolului şi deteriorarea calităţii produselor româneşti au afectat activitatea de comerţ exterior, exporturile pe cap de locuitor fiind sub media europeană.
Bibliografie
- Alexandrescu I., „Economia României în primii ani postbelici 1945 - 1947”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
- Axenciuc V., „Evoluţia economică a României. Cercetări statistico – istorice 1859 - 1947”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992
- Bari I., „Economie mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
- Constantinescu N.N., „Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă”, Editura Economică, Bucureşti, 1992
- Constantinescu N.N., „Istoria economică a României”, Editura Economică, Bucureşti, 1997
- Dăianu D., „Transformarea ca proces real”, Editura IRLI, Bucureşti, 1997
- Kiriţescu C., „Moneda. Mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
- Marin G. (coordonator), „Economia mondială”, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1996
- Mureşan M., Mureşan D., „Istoria economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 2003
- Opriţescu M., „Economia în Principatele Române 1829 - 1866”, Editura Economică, Bucureşti, 2001
- Puia I., „Permanenţe economice româneşti”, Editura PACO, Bucureşti, 1992
- Sută – Selejan S., „Doctrine economice”, Editura Eficient, Bucureşti, 1996
- Toffler A., „Al treilea val”, Editura Politică, Bucureşti, 1983
- Zane G., „Industria în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, Editura Academiei, Bucureşti, 1970