Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, aşa cum şi-au propus artizanii integrării emisferei vestice, o extindere a NAFTA în toate ţările continentului american (în număr de 34 de state) , mai puţin Cuba (exclusă din Organizaţia Statelor Americane în anul 1962).
Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 9-11 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul acesteia participanţii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperării emisferice în domeniul economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA)6.
Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la Santiago de Chile şi au avut drept rezultat definirea din punct de vedere instituţional a mecanismului de negociere.
Dar pentru a deveni o zonă de liber schimb funcţională, este nevoie de un tratat bine pus la punct, care să răspundă deopotrivă intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate să ia parte la proces. Aşa cum au reflectat demersurile integraţioniste pe toate nivelurile sale funcţionale, elaborarea documentului de bază (tratatul) se prezintă ca o procedură greoaie care naşte permanent vii dispute. Ceea ce există în prezent ca bază a viitorului acord, este un proiect de text, elaborat de cele 9 grupe de negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la Quebec (Canada), din anul 2001.
Planul de acţiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie: 1) democraţia; 2)drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; 3) justiţie, statul de drept şi securitatea persoanelor; 4) securitatea în emisferă; 5) societatea civilă; 6) comerţ, investiţii şi stabilitatea financiară; 7) infrastructură şi mediu; 8) managementul dezastrelor; 9) dezvoltarea sustenabilă;10) management agricol şi dezvoltare rurală;11) forţa de muncă şi şomajul;12) echitate;13) educaţie; 14) sănătate; 15) egalitatea între sexe;16) populaţia indigenă; 17) diversitatea culturală; 18) tinerii.
În ciuda etichetei/titlului de „comerţ liber” atribuit procesului integraţionist de pe continentul american, acesta poartă o notă de convenţionalism, pentru că în realitate nu presupune liberalizarea tuturor fluxurilor comerciale şi de servicii, ci doar stabilirea de reguli pentru un comerţ asimetric, unde se menţin niveluri semnificative de protecţie şi salvgardare pentru domeniile sensibile proprii membrilor puternici şi unde se doreşte ca partenerii (mai slabi) să îşi deschidă cât mai mult pieţele.
Cu alte cuvinte, asimetria este cuvântul cheie al FTAA şi al acordurilor bilaterale ale SUA cu statele din regiune. Spre exemplu, SUA solicită statelor din America Latină o amplă deschidere a pieţelor pentru produsele sale manufacturate (unde aceste naţiuni au şi o forţă de competitivitate mai redusă), dar menţine puternic protejat sectorul agricol (exact acolo unde statele din America Latină au cele mai mari şanse competitive). Prin urmare, acest „comerţ liber” este asimetric. In plus, o serie de aspecte nici nu sunt negociate în cadrul acordurilor de liber schimb, ci sunt lăsate a fi guvernate de regulile OMC. Un exemplu în acest sens constă în insistenţa SUA de a negocia comerţul cu manufacturate în cadrul acordurilor de liber schimb, iar aspecte precum subvenţiile agricole să facă obiectul regulilor OMC.
La masa negocierilor asimetrice, statele din America Latină au de contracarat riscuri majore, care decurg din participarea lor predilectă în
cadrul schimburilor comerciale cu produse primare, care sunt supuse unui înalt grad de protecţie pe piaţa americană, care sunt concurate puternic de produse similare subvenţionate şi care înregistrează fluctuaţii semnificative de preţuri pe piaţa internaţională.
simetriile „acordurilor de liber schimb convenţionale” decurg şi din diferenţele de forţe implicate în cadrul negocierilor şi se pot exemplifica foarte clar prin următorul aspect: în cadrul negocierilor din cadrul CAFTA dintre SUA şi statele central-americane diferenţele între performanţele macroeconomice sunt izbitoare. PIB-ul total al Americii Centrale reprezintă 0,5% din cel al Statelor Unite, venitul pe cap de locuitor este de 19 ori mai redus, agricultura participă cu 2% la formarea PIB în SUA, respectiv 17% în America Centrală ( în condiţiile în care agricultura concentrează 1/3 din forţa de muncă a Americii Centrale).
Asimetriile tind să se permanentizeze şi să se „legitimizeze”: în cadrul NAFTA, liberalizarea s-a bazat mai mult pe concesii ale Mexicului şi ale Canadei, decât pe concesii ale SUA. In unele cazuri prevederile speciale în favoarea partenerilor comerciali nu au fost respectate de SUA: este cazul mecanismelor de protecţie şi al perioadelor de tranziţie stabilite a fi adoptate pentru protejarea porumbului mexican de concurenţa celui subvenţionat american, care în realitate nu au funcţionat. In cadrul CAFTA statele central-americane au obţinut drept compensaţii accesul privilegiat pe piaţa americană pentru produse care erau puternic concurate de cele subvenţionate; rezultatele au fost marginale în cazul exporturilor de zahăr şi inexistente în cazul exporturilor de porumb şi orez.