Conceptul de capital în literatura economică s-a bucurat de o atenţie specială fiind abordat într-o mare diversitate de sensuri. Aşa de exemplu au fost definite: capitalul bănesc fix, nominal, productiv, real, social, uman etc.
Capitalul bănesc – formă a capitalului avansat în afacerile unei firme, parte a capitalului în funcţiune care participă la un circuit specific, în funcţie de obiectul de activitate al firmei;
Capitalul de risc - este capitalul investit în activităţi cu un grad ridicat de risc şi care se individualizează pe proiecte, riscul fiind legat de evoluţia ratei dobânzii.
Capitalul fictiv – este capitalul existent sub forma hârtiilor de valoare; el nu afectează economia reală ci constituie numai un titlu asupra unui venit viitor.
Capitalul real – este capitalul existent în economia reală, sub forma de mijloace de producţie şi care serveşte la producerea altor bunuri materiale.
Capitalul social – este volumul total de capital emis de o societate comercială de capital sub forma de acţiuni sau “părţi sociale” în cazul S.R.L.
Capitalul uman – este stocul de cunoştinţe profesionale , deprinderi şi abilităţi al unei persoane (sau colectivităţi) angajate într-o acţiune. Se vorbeşte şi de capitalul uman al unei firme – forţa creatoare a personalului angajat.
Doctrina economică contemporană subliniază nu numai în teorie ci şi în practică, existenţa unei acumulări de experienţă cu privire la proiectarea şi evaluarea diverselor teorii legate de fenomenele şi procesele economice.
Piaţa financiară (a capitalurilor) reflectă un astfel de proces evolutiv; ea nu a apărut odată cu celelalte segmente de piaţă (de exemplu odată cu pieţele bunurilor de consum neproductiv); mai mult, chiar şi azi literatura de specialitate aduce argumente prin care se susţine unitatea, care este esenţială, dintre piaţa monetară, piaţa financiară şi piaţa valutară.
Sunt însa de subliniat şi particularităţile acestor trei segmente de piaţă, ceea ce subliniază de fapt autonomizarea – independenţa lor în ciuda elementelor de flexibilitate care le uneşte.
Piaţa financiară (a capitalurilor) se desprinde ca un segment special de piaţă, avandu-se în vedere instrumentele financiare proprii şi rolul lor în creşterea economică.
Ne referim la titlurile de valoare (titlurile mobiliare) cunoscute în teoria şi practica economică sub numele de acţiuni şi obligaţiuni.
Acţiunile şi obligaţiunile au aparut în viaţa economică şi au început să domine piaţa aşa cum societăţile mari şi foarte mari sunt cele constituite sub forma juridică de “societăţi de capital”. Chiar dacă în procesul dezvoltării economico-sociale şi societăţile de tip “I.M.M.” create sub aspectul formei juridice sub forma unor societăţi “de persoane” şi “mixte” este de subliniat faptul că forţa economică, tehnică, financiară, de cercetare-dezvoltare aparţine “societăţilor de capital” în care unitatea divizionară a capitalului este “acţiunea” iar posesorul ei “acţionarul”.
În procesul evolutiv al acumulării, concentrării şi centralizării capitalului este nu numai posibil dar şi realizabil ca multe din societăţile “I.M.M.” să se transforme în societăţi “S.A.”
În activitatea comercială, performanţa managerială face posibilă dezvoltarea economică şi odată cu aceasta creşterea sau descreşterea firmelor, comasarea, fuziunea, asocierea, lichidarea sau falimentul.
Pentru constituirea unor firme mari şi foarte mari este necesar un capital financiar disponibil mare de care nu dispune un singur întreprinzător (sau un grup restrâns). Astfel de firme se constituie pe baza lansării pe piaţă a unui proiect de emisiune de acţiuni necesar pentru alcătuirea capitalului social iniţial al respectivei firme. Orice individ interesat poate deveni acţionar – investitor într-un astfel de proiect de constituire de firmă.
O firmă existentă care nu are resurse proprii financiare pentru a se dezvolta conform planului de afaceri, poate apela la piaţa financiară lansând un proiect de majorare de capital şi invitând astfel investitorii potenţiali – persoane fizice şi/sau juridice – să devină acţionari.
Comunităţile locale, administraţiile publice, în lipsa de fonduri proprii necesare pentru soluţionarea problemelor vitale pentru comunitate, poate lansa un prospect - proiect de emisiune de obligaţiuni prin intermediul pieţei financiare rezolvând astfel problemele legate de resursele financiare de care au presantă nevoie (în acest caz fondurile vor fi restituite posesorilor de obligaţiuni, conform obligaţiilor asumate).
Piaţa financiară se deosebeşte astfel esential de piaţa monetară; în timp ce piaţa monetară are ca obiect al tranzacţiilor banii – creditele -cambiile etc., piaţa financiară operează cu (alte) instrumente proprii: acţiuni şi obligaţiuni, iar relaţiile dintre operatorii de pe piaţa financiară sunt diferite de relaţiile stabilite între operatorii de pe piaţa monetară.
Nevoia de finanţare, respectiv creditare poate fi într-o anumită masură asemănătoare; deosebirile dintre sistemul de creditare şi sistemul de finanţare sunt însă evidente.
Cererea pe piaţa financiară este legată direct de nevoia de investiţii productive. Investitorii de pe piaţa financiară, atat persoane fizice cât şi persoane juridice au cu totul alte intenţii şi interese decât beneficiarii de credite; totodată băncile comerciale au pe piaţa financiară un rol secundar (minor). Uneori sunt chiar ocolite de anumite segmente ale pieţei financiare unde rolul preponderent este deţinut de alte instituţii publice şi/sau private.
Oferta de capital financiar disponibil poate proveni de la persoane fizice şi/sau juridice.
Preţul tranzacţiilor comerciale realizate pe piaţa financiară se supune legilor şi principiilor economiei de piaţă, iar instituţia bursei de valori este apreciată a se apropia cel mai mult modelului de piaţă cu concurenţa perfectă.
Preţul acţiunilor, respectiv al obligaţiunilor pe piaţa financiară poartă denumirea de curs bursier, care se determina pe baza relaţiei:
venitul anual obtenabil
Cursul bursier =
rata dobânzii
Acest curs bursier se modifică în funcţie de legea cererii şi a ofertei care se manifestă pe această piaţă; în plus între piaţa financiară şi piaţa monetară (a depozitelor) există o concurenţă directă: dacă volumul dobânzii acordată de băncile comerciale este mai mare decât venitul sperat (pentru acţiunile deţinute) sau dobânda acordată de obligaţiuni, operatorul îşi va muta capitalul financiar de pe această piaţă spre piaţa depozitelor bancare (de altfel, o atare competiţie, pentru atragerea de depozite suplimentare, se manifestă şi între băncile comerciale).
Pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare a pieţei financiare este necesară caracterizarea succintă a acţiunilor şi obligaţiunilor – principale instrumente ale acestei pieţe.
Acţiunile, ca unităţi divizionare ale capitalului social al unei firme, sunt înscrisuri (documente) de valoare (hârtii de valoare) purtătoare de însemne de identificare speciale: numele firmei emitente, valoarea nominală, serie, data emiterii, numărul de ordine, semnatura reprezentantului firmei emitente.
Ţinand cont de valoarea nominală a unei acţiuni şi de capitalul social total al firmei constituite, rezultă prin raportare numărul total al acţiunilor emise (respectiv numărul total ipotetic al acţionarilor dacă fiecare ar cumpara câte o acţiune).
Cumpărătorul unei astfel de acţiuni este investitor în afacere; acţionar care se bucură de drepturi şi are obligaţiile care decurg din statutul de acţionar conform legii (dreptul de vot ,…conducere etc.)
Vânzarea pentru prima dată , după emitere a acţiunilor se realizează pe piaţa primară financiară; emitentul poate să-şi vândă acţiunile fie direct, fie de regulă folosind intermediari specializaţi pe piaţa financiară (bănci, S.I.F., Societăţi de brokerage etc.).
Acţiunile sunt purtătoare de venituri variabile care poartă denumirea de dividend: cu cât sunt mai mari profiturile firmei constituite, cu atât sunt mai mari dividendele per acâiune (şi desigur per acţionar) şi invers un profit în scădere sau zero generează un dividend diminuat sau zero.
Nivelul dividendului obţinut reprezintă criteriul esenţial de opţiune – alegere pentru achiziţia unor acţiuni sau obligaţiuni (alegerea desigur a firmelor care aduc dividende mari şi sigure).
Obligatiunile sunt titluri de valoare, unităţi divizionare ale unui credit total angajat de o firmă (sau administraţie publică centrală/locală) pentru realizarea unei investiţii. La scadenţă instituţia emitentă este obligată să restituie contravaloarea obligaţiilor plus dobanda certă la care s-au angajat, indiferent de situaţia economico-financiară. Deoarece garantează un venit anual ferm, obligaţiile sunt denumite şi titluri de valoare cu venit fix.
Cumpărătorii de obligaţiuni (sau deţinătorii) sunt denumiţi şi obligatori şi au calitatea de creditori faţă de emitent.
Legislaţia juridică care reglementează – disciplinează regimul emiterii şi supravegherea titlurilor de valoare pe piaţa financiară este mai exigentă cu regimul obligaţiilor şi ceva mai permisivă cu regimul acţiunilor.
Explicaţia acestei diferenţe rezidă din chiar diferenţa dintre acţionari (care au mai multe drepturi şi-şi asuma riscuri de investitori) şi obligatori, care au numai calitatea de creditori. În egală masură statul, prin reglementările economico-financiare, acordă o mai mare atenţie regimului creditării şi al credibilităţii în economia de piaţă (fără păstrarea acestui principiu economia de piaţă nu ar fi adus atâtea efecte pozitive).
O altă particularitate a pieţei financiare o reprezintă segmentarea sa în două componente:
- a – piaţa financiară primară care cuprinde emisiunea şi atragerea – cumpărarea de titluri de valoare noi; emitenţii intenţioneaza să facă rost de capital lichid necesar creării de noi capacităţi de producţie; cumpărătorii doresc să-şi plaseze economiile şi să devină investitori (creditori); preţul de vânzare denumit curs poate fi valoarea nominală sau o valoare sub pari (mai mică) respectiv al pari (peste valoarea nominală).
- b – piaţa financiară secundară – cuprinde ansamblul tranzacţiilor financiare ale titlurilor deja existente pe piaţă, în circulaţie. Pe piaţa financiară secundară au loc revânzări şi recumpărări de titluri de valoare după cum sunt mai mult sau mai puţin interesaţi investitorii. Pe această piaţă tranzacţiile au loc prin intermediari autorizaţi , denumiţi brokeri, angajaţi la societăţi de brokerage sau independenţi.
Piaţa financiară în totalitatea sa, dar îndeosebi piaţa secundară este o piaţă reglementată şi supravegheată de organisme publice (C.N.V.M.) sau private (A.N.S.V.M.)
Transferul capitalurilor băneşti de pe piaţa financiară pe piaţa monetară, respectiv valutară evidenţiază extrema mobilitate şi intercondiţionare a acestor segmente de piaţă prin intermediul cărora se asigură injecţiile de capital atât de necesare pe pieţele reale.