Investiţiile străine directe au înregistrat în ultimele decenii o adevărată explozie în tranzacţiile internaţionale, fapt ce a generat şi un număr surprinzător de mare de studii şi analize care le-au fost dedicate. Ca importanţă, indiferent de forma pe care o îmbracă, investiţiile străine directe depăşesc fluxul financiar propiu-zis, deoarece sunt însoţite de un important transfer de tehnologie, de resurse umane, manageriale şi nu în ultimul rând informaţionale.
La nivelul anului 1992 investiţii străine directe au înregistrat un stoc mondial fără precedent, care se cifra la circa 2000 miliarde dolari. Această tendinţă de creştere s-a menţinut, astfel la sfârşitul anului 1999 stocul mondial de investiţii străine directe atingea pragul de 4772 miliarde dolari. Rata anuală medie de creştere până în 2006 a fost de circa 30%, în 1998 atingându-se o creştere record de 43,8% a fluxurilor de investiţii străine directe.
În anul 2005 fluxurile mondiale de investiţii străine directe au evoluat pozitiv, atingând o creştere de 29%, după ce în 2004 crescuseră deja cu 27%, care a devansat astfel orice alt indicator cum ar fi: producţia mondială, formarea capitalului şi comerţul mondial, ajungând la 916 miliarde de dolari.
Intrările de investiţii străine directe au crescut în toate subregiunile, în unele dintre acestea atingând chiar niveluri fără precedent. Cu toate acestea, intrările investiţionale globale au rămas cu mult sub vârful de 1400 de miliarde de dolari atins în
anul 2000.
Creşterea din anul 2000, reflectă o accentuare a rolului producţiei internaţionale în economia mondială. Evoluţia spectaculoasă a fluxurilor de investiţii străine directe a fost determinată de susţinerea dinamicii la fel de spectaculoase a fuziunilor şi achiziţiilor. Acestea au crescut cu o rată anuală de 42% în ultimii 20 de ani şi valoarea lor totală în 1999 a fost de circa 2.3 trilioane dolari, concretizată în 24.000 de contracte. Valoarea fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale (definite ca achiziţii a peste 10% din acţiuni) a crescut de la 100 miliarde dolari în 1987 la 720 miliarde dolari în 1999 şi a implicat circa 6.000 de tranzacţii. De remarcat că 109 mega-afaceri (de peste 1 miliard de dolari fiecare) au reprezentat peste 60% din valoarea totală a fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale.
În 2005, fuziunile şi achiziţiile, în special cele care implică firme din ţări dezvoltate, au stimulat creşterile recente ale investiţiilor străine directe. Valoarea acestor fuziuni şi achiziţii a crescut cu 88% în 2004, atingând cifra de 716 miliarde de dolari, iar numarul de tranzacţii a crescut cu 20%, ajungând la 6134. Aceste cifre sunt apropiate de cele obţinute în primul an de creştere spectaculoasă a fuziunilor şi achiziţiilor din perioada 1999-2001. Dezvoltarea din ultimul timp a acestor activităţi include câteva tranzacţii majore, acestea fiind parţial stimulate de redresarea pieţelor bursiere din 2005. Au existat 141 de tranzacţii, a căror valoare a fost estimată la peste 1 miliard de dolari - cifră apropiată de vârful din 2000, când au fost înregistrate 175 de astfel de tranzacţii. Valoarea tranzacţiilor în 2005 s-a ridicat la 454 miliarde de dolari, mai mult decât dublul nivelului din 2004.
Totodată, acest fenomen reflectă rate ridicate de creştere în unele ţări dezvoltate, precum şi performanţe economice semnificative ale multor economii în curs de dezvoltare şi în tranziţie.
Investiţiile din ţările dezvoltate au atins în 2005 cifra de 542 de miliarde de dolari, înregistrând o creştere de 37% faţă de 2004, în timp ce în cazul ţărilor în curs de dezvoltare investiţiile au atins cel mai înalt nivel de până acum, circa 334 miliarde de dolari. În procente, ponderea ţărilor dezvoltate a crescut puţin, reprezentând 59% din intrările totale de investiţii străine directe. Ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a fost de 36%, în timp ce Europa de Est şi Comunitatea Statelor Independente a reprezentat aproximativ 4%.
Între ţările dezvoltate, Marea Britanie a înregistrat o creştere a intrărilor investiţionale de 108 miliarde de dolari, ajungând la suma de 165 miliarde de dolari şi devenind cel mai mare recipient din 2005. În ciuda unui declin al nivelului de investitii, Statele Unite au fost al doilea mare destinatar.
În ceea ce priveste economiile în curs de dezvoltare, lista celor mai mari recipienţi, comparată cu cea din anii anteriori, rămâne stabilă, cu China şi Hong Kong (China) în frunte, urmate de Singapore, Mexic şi Brazilia.
La nivel regional, Uniunea Europeană a reprezentat destinaţia preferată, având intrări de 422 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă aproape jumatăte din totalul global.
Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est a primit 165 de miliarde de dolari sau o cincime din totalul global, suma incasată de subregiunea estică a Asiei reprezentând aproximativ trei sferturi din cea a întregii regiuni.
America de Nord, a înregistrat în 2005 intrări de 133 de miliarde de dolari şi America Centrală şi de Sud, cu 65 de miliarde.
Asia de Vest a cunoscut cea mai mare creştere a intrărilor de investiţii străine directe (85%), reprezentând 34 de miliarde de dolari.
După curba descendentă urmată în perioada anterioară care a redus ponderea Africii în fluxul global de investiţii străine directe cu mai mult de un punct procentual, în anul 2005 intrările investiţionale în regiune stabilesc o cifră record de circa 31 de miliarde.
Ieşirile de investiţii străine directe la nivel global au ajuns la 779 miliarde de dolari. Ţările dezvoltate rămân sursa principală a acestor fluxuri. În 2005, Olanda a înregistrat ieşiri de capital sub forma investiţiilor în valoare de 119 miliarde de dolari, fiind urmată de Franţa şi de Marea Britanie. Cu toate acestea, au avut loc creşteri semnificative în ieşirile de investiţii străine directe ale ţărilor în curs de dezvoltare, în frunte situându-se Hong Kong (China) cu 33 miliarde de dolari. Rolul economiilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie ca surse de investiţii străine directe fiind în creştere.
Până la jumătatea anilor '80, fluxurile investiţionale provenind din economiile în dezvoltare au fost neglijabile. În schimb numai anul trecut ieşirile au totalizat 133 miliarde de dolari, cifră ce corespunde unei proporţii de 17% din totalul global.
Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe în Europa Centrală şi de Est
Statele din Europa Centrală şi de Est înregistrează intrări investiţionale din ce în ce mai importante. Un factor decisiv îl constitue procesul de aderare la Uniunea Europeană. Ca urmare, în prezent se remarcă în zonă o creştere accentuată a fluxurilor investiţionale provenite din Uniunea Europeană. Intrările de investiţii străine în zonă sunt în prezent de cinci ori mai mari decât ar fi fost în situaţia în care am lua în calcul existenţa unui scenariu izolaţionist.
Mai multe studii[1] arată că a existat o corelaţie între anunţul privind extinderea Uniunii Europene şi evoluţia intrărilor de investiţii străine directe în ţările din Europa Centrală şi de Est. Anunţul Consiliului de la Essen din 1994 a fost urmat de creşterea semnificativă a intrărilor de investiţii străine directe în Ungaria, Cehia şi Polonia. Mai mult, decizia Uniunii Europene din 1997 de a deschide negocierile cu cinci dintre ţările candidate a condus de asemenea la majorarea investiţiilor străine directe în aceste ţări, stimulând creşterea economică şi procesul de restructurare.
|
|
INTRĂRI ISD (milioane USD) |
|
|||||
|
UNGARIA |
CEHIA |
POLONIA |
|
||||
|
1990 |
2137 |
2101 |
4589 |
|
|||
|
2000 |
4654 |
4974 |
12873 |
|
|||
|
2005 |
6699 |
10991 |
7724 |
|
|||
|
Total |
13490 |
18066 |
25186 |
|
|||
|
|
IEŞIRI ISD (milioane USD) |
||||||
|
|
UNGARIA |
CEHIA |
POLONIA |
||||
|
1990 |
1644 |
206 |
305 |
||||
|
2000 |
1122 |
1014 |
794 |
||||
|
2005 |
1346 |
856 |
1455 |
||||
|
Total |
4112 |
2076 |
2554 |
||||
|
Sursa: World Investment Report 2006 - UNCTAD |
|||||||
Experienţa a arătat că în general adoptarea normelor europene a avut efecte benefice asupra intrărilor de investiţii străine directe dar au existat şi cazuri contrare. Domenii ca piaţa titlurilor financiare şi ca sectorul serviciilor financiare nebancare s-au dovedit a nu avea un impact pozitiv iar în cazul reglementărilor privind concurenţa impactul a fost chiar negativ.
Romania şi Bulgaria sunt principalele două destinaţii ale investiţiilor străine directe în sud-estul Europei ca urmare a integrării lor în Uniunea Europeană[2]. Integrarea va genera condiţii din ce în ce mai favorabile investitorilor străini. La nivelul anului 2005 aproape jumătate din investiţiile străine directe din regiune s-au îndreptat către România.
Fluxul investiţiilor străine în această regiune a depăşit anul trecut 8,6 miliarde euro, un nou record, ce reprezintă în jur de cinci la sută din PIB-ul al regiunii. În ultimii cinci ani fluxurile investiţionale au înregistrat o dinamică pronunţată, înregistrându-se o creştere de circa patru ori, volumul total de investiţii străine directe atrase în regiune atingând suma de aproximativ 41 miliarde euro. Dacă ar fi să ne raportăm la volumul investiţiilor directe pe cap de locuitor, care la nivelul anului 2004 se cifra la numai 800 euro/locuitor, am putea afirma că volumul de investiţii atrase este în continuare relativ redus în Sud-estul Europei.
De asemenea, creşterea economică de 6,5%, înregistrată la nivelul anului 2005, în medie de ţările candidate, se dovedeşte a fi superioară creşterii înregistrate de noile ţări membre.
Datele provizorii pentru primele trei luni ale anului 2006 oferite de World Investment Report - 2006, indică un flux total al investiţiilor străine directe de 6,3 miliarde euro.
Fluxurile investiţiilor străine directe atrase de România se situează la un nivel satisfăcător, în condiţiile în care schimbarea partidelor la guvernare a determinat investitorii la o perioadă de prudenţă, în special în prima parte a anului 2005, pentru a analiza schimbările politicii macroeconomice.
De asemenea, atitudinea de expectativă a partenerilor străini a fost manifestată şi înainte de semnarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, situaţie inregistrată şi în cazul celorlalte ţări care au aderat la Uniunea Europeană
în 2004.
Agenţia Română pentru Investiţii Străine a centralizat datele statistice transmise de Agenţiile de Dezvoltare Regională cu privire la înregistrarea investiţiilor cu impact semnificativ în economie care beneficiază de prevederile Legii nr. 332/2001. În perioada ianuarie-septembrie 2006 s-au înregistrat 616 de proiecte, cu o valoare a investiţiilor asumate de 6,106 miliarde USD, participarea străină reprezentând 4,290 miliarde USD, respectiv 70,25% din totalul general. Până în luna august s-au finalizat 313 proiecte în valoare de 2,529
miliarde USD.
Conform studiilor Agenţiei Române pentru Investiţii Străine, anul 2006 a adus un volum al investiţiilor străine directe de peste 7,5 miliarde euro. Aceste date depind însă de o serie de factori care ţin de gradul de risc al investiţiilor în România, factori aflaţi în prezent într-un stadiu de re-evaluare, cum sunt rata inflaţiei şi indicele de creştere economică, dar şi stabilitatea legislativă. Toate aceste elemente conferă predictibilitatea mediului de afaceri pe termen lung.
Pe lângă factorii amintiţi, noul context economico-politic a generat o serie de noi factori în măsură să influenţeze hotărâtor fluxurile de investiţii străine în zonă:
- Disiparea investiţiilor străine directe prin lărgirea Uniunii Europene;
- Credibilitatea conferită de aderarea României la Uniunea Europeană;
- În condiţiile integrării, dimensiunea pieţei interne nu mai reprezintă un avantaj/factor stimulator, ceea ce transferă competiţia pentru investiţii străine directe în planul costului şi calificării forţei de muncă, nivelul corupţiei şi al fiscalităţii.
În perioada 2007-2012, fluxurile de investiţii străine directe vor înregistra rate de creştere mai mari. În cazul în care ar fi avut loc decalarea integrării în Uniunea Europeană, atunci cu siguranţă România ar fi înregistrat o scădere drastică a intrărilor de investiţii străine directe.
4.3. Managementul societăţilor transnaţionale şi strategii de creştere
În momentul depăşirii graniţelor ţărilor de origine societăţile transnaţionale sunt puse în situaţia de a se organiza. Acest proces cuprinde două etape: prima constă în organizarea societăţii-mamă iar a doua în organizarea filialelor nou create.
Pentru a putea acţiona la nivel global şi a face faţă competiţiei acerbe şi provocărilor concurenţei societăţile transnaţionale au nevoie de un management performant.
În ceea ce priveşte societatea-mamă, în momentul internaţionalizării apare un departament de export care funcţionează în cadrul serviciului de vânzări. Integrarea activităţii internaţionale în celelalte activităţi deja existente, face ca structura corporaţiei să devină mult mai complexă. Ca urmare apare necesitatea unor specialişti în probleme economice, fiscale, juridice, specifice ţărilor de implantare. Pentru dezvoltarea filialelor, societăţile transnaţionale urmăresc stabilirea unor relaţii amiabile cu autorităţile ţărilor ţintă.
Managementul societăţilor transnaţionale funcţionează după două principii: centralizarea şi descentralizarea.
Tipul etnocentric de organizare constă în organizarea centralizată a puterii. Caracterul centralizat este rezultatul dificultăţilor pe care le ridică extrateritorialitatea operaţiunilor. Funcţionarea societăţilor transnaţionale are loc într-un cadru internaţional extrem de variat, motiv pentru care este necesară existenţa unui centru de decizie care să aibă autoritate mult mai mare decât ar fi necesar unei societăţi ce funcţionează într-un mediu omogen. Pentru a atenua gradul crescut de incertitudine societatea-mamă foloseşte tehnica planului imperativ, prin care stabileşte pentru toate unităţile componente obiectivele ce trebuiesc atinse. Centrul coordonator rămâne centrul deciziilor. Filialele nu au autonomie decizională în ceea ce priveşte veniturile, care se adaugă la capitatul societăţii-mamă.
Managementul descentralizat atribuie o mare independenţă filialelor - tipul policentric de organizare -adoptă o strategie bicefală de organizare, având în frunte două socieţăţi mamă de naţionalităţi diferite. O variantă mai evoluată a tipului policentric de organizare şi conducere a societăţilor transnaţionale este cea geocentrică, în care descentralizarea reprezintă obiectivul cel mai important. Ca urmare a aplicării unui management geocentric filialele au dreptul de a acţiona ca unităţi naţionale, de a adopta hotărâri în mod independent. Principala legătură dintre filiale şi societatea-mamă este controlul prin proprietate. Întrucât multe filiale au făcut excese, în ultima vreme se manifestă o anumită rezervă faţă de acest tip de management. Cele mai frecvente critici care-i sunt aduse sunt: dezvoltarea serviciilor generale care au ca rezultat o considerabilă creştere a cheltuielilor; dublarea funcţiilor -apare un lung lanţ de specialişti la nivelul fiecărei structuri.
Cele două principii nu există în practică sub formă pură, ele se întrepătrund.
În cadrul societăţilor transnaţionale apar două tipuri de structuri:
- Structura introvertită - orientată prioritar către interior, activele interne ale societăţii transnaţionale depăşesc cu mult activele externe. Acest tip de structură este specific corporaţiilor la care societatea-mamă activează pe o piaţă întinsă (exemplu General Motors).
- Structura extravertită - orientată prioritar către piaţa externă, activele interne fiind sub nivelul celor externe (exemplu Nestle).
Practica demonstrează că societăţile transnaţionale nu mai privesc piaţa ca pe ceva existent pentru care se duce lupta concurenţială, ci ca pe o creaţie continuă. Societatea are misiunea de a creea piaţa şi de a forma cererea. Un exemplu în acest sens este McDonald's, gigantul mondial al fast-food. Managementul său a adoptat un program de promovare axat pe o acţiune radicală asupra preţului în ţările dezvoltate; în ţările în dezvoltare aceiaşi transnaţională şi-a creat piaţă doar prin simpla lansare a produselor sale consacrate.
Societăţile transnaţionale au ca scop extinderea activităţii lor la scară globală. În funcţie de specificul activităţii lor societăţile transnaţionale îşi pot extinde activitatea în acelaşi domeniu sau în domenii complementare.
Principalele direcţii de concentrare ale societăţilor transnaţionale sunt:
- Concentrarea internaţională pe orizontală;
- Concentrarea internaţională pe verticală;
- Concentrarea prin conglomerare.
Concentrarea internaţională pe orizontală se
realizează prin creşterea numărului de filiale din străinătate în acelaşi domeniu de activitate ca al societăţii mamă. În acest caz fiecare filială este o replică a societăţii mamă. În cazul produselor cu grad înalt de complexitate între filialele aflate în diverse ţări poate exista o anumită specializare şi complementaritate. Exemplu General Motors ale cărei filiale pot produce acelaşi tip de automobil sau pot avea anumită specializare (motoare, cutii de viteză) care implică cooperări cu filiale aflate în alte ţări.
Concentrarea internaţională pe verticală se realizează prin creşterea numărului de filiale în străinătate aflate în aval sau în amonte faţă de activitatea firmei mamă. Un exemplu în acest sens este firma Exxon, care iniţial era axată pe rafinarea petrolului şi care apoi achiziţionează surse de aprovizionare cu petrol.
Când societăţile transnaţionale îşi concentrează extinderea activităţii în domenii complet diferite de cele ale societăţii mamă, are loc o creştere prin conglomerare.
Acest tip de extindere constă în asocierea unor societăţi din ţări diferite, rezultatul fiind o societate de tip holding care deţine şi administrează capitalul filialelor, rezultatul fiind o mai mare stabilitate al ratei profitului. Motivul unei astfel de asocieri este de ordin strict financiar. Dacă într-un sector se înregistrează stagnare sau reducere a activităţii, în alte sectoare se pot înregistra creşteri, aşa încât pe ansamblu firma rămâne profitabilă. Situaţia financiară este uneori instabilă deoarece se apelează excesiv la împrumuturi, datoriile atingând cifre astronomice. Scopul transnaţionalelor de tip holding este acela de a monopoliza piaţă.
O societate transnaţională nu poate deţine o poziţie monopolistă decât într-un singur domeniu, deşi ea activează concomitent în mai multe sectoare.
Monopolul transnaţional presupune ca cel puţin două unităţi situate în state diferite să deţină o poziţie cheie într-un anumit domeniu. La acelaşi rezultat se ajunge atunci când două corporaţii încheie o anumită înţelegere cu privire la împărţirea pieţei externe, la politica internaţională a preţurilor.
Pentru creşterea volumului activităţii economice corporaţiile au la dispoziţie o serie de metode care nu le sunt specifice, în sensul că ele pot fi folosite şi de firmele care acţionează pe o singură piaţă.
Creşterea dimensională a societăţilor transnaţionale se poate realiza prin:
- Creştere internă;
- Creştere externă.
Creşterea internă se bazează pe resurse proprii şi nu modifică structura acţionariatului societăţii transnaţionale.
Autofinanţarea se realizează prin reinvestirea profitului obţinut şi nedistribuit (cash-flow) şi prin amortizarea capitalului fix. Rolul autofinaţării în economie a scăzut treptat datorită influenţei induse de evoluţia ciclului economic. Acest tip de finanţare se află în prim plan în perioada de „boom" economic, când masa profiturilor creşte.
Autofinanţarea a jucat un rol important până spre sfârşitul anilor '60 când rolul principal a fost preluat de către sursele externe (atrase) de finanţare.
Sursele externe de finanţăre constau în emisiunea de obligaţiuni şi în contractarea de credite prin intermediul instituţiilor financiare specializate (băncile).
Creşterea externă este bazată pe concentrarea capitalului şi implică stabilirea de relaţii juridice cu alte firme. Modalităţile practice de concentrare a capitalului sunt fuziunea şi achiziţia.
Fuziunea este o tehnică de concentrare prin care două sau mai multe firme se regrupează într-una singură. Din punct de vedere juridic firmele iniţiale dispar şi sunt înlocuite de o nouă entitate juridică. Avantajul fuziunii este acela că eficienţa rezultatului este mai mare decât simpla însumare a resurselor existente.
Achiziţia are două forme: absorbţia şi participarea.
Absorbţia este o tehnică prin care o firmă cumpără integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă. Firmele ţintă sunt acelea care au un raport divident/valoare bursieră inferior firmei raider. Firma cumpărătoare poate alege între cumpărarea acţiunilor firmei absorbite - caz în care preia activul şi pasivul acesteia - sau poate cumpăra doar activele acesteia astfel încât nu se preiau şi datoriile firmei absorbite.
Participarea, a doua formă de achiziţie, constă în achiziţionarea de către o firmă a unei părţi din capitalul altei firme. Pentru a reprezenta o investiţie străină directă această operaţiune implică o participare de cel puţin 10% din capitalul firmei de la care se cumpără acţiuni. În cazul achiziţiei firma cumpărătoare va plăti pentru acţiuni fie prin numerar (cash) fie prin acţiuni proprii (ofertă publică de schimb) care sunt cotate la bursă la un anumit nivel în momentul tranzacţiei.
Modalităţile concrete de implantare a societăţilor transnaţionale variază de la o participare minoritară în ţări cu risc ridicat, până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale. În ceea ce le priveşte, firmele americane preferă acele forme de investiţii ce le asigură proprietatea integrală datorită umătorilor factori:
- teama de a pierde avansul tehnologic;
- reducerea impozitului în Statele Unite cu suma taxelor plătite în străinătate, cu condiţia să deţină cel puţin 10% din firmă.
Crearea unei filiale pe loc gol este una dintre modalităţile cel mai rar folosite, daorită costurilor şi riscurilor ridicate.
O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea iniţială într-o anumită societate străină care permite într-o primă fază cunoaşterea şi studierea pieţei locale. Un al doilea pas ar fi stabilirea unor legături de afaceri, în final putându-se realiza evaluări coerente ale posibilităţiilor de extindere.
În cazul în care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se solicită o majorare a capitalului. Capitalurile locale fiind, de obicei, insuficiente, rezultă preluarea controlului societăţii de către societatea transnaţională.
O altă modalitate de implantare este aceea de participare minoritară atunci când apare riscul naţionalizării. Ne referim la ţările cu regimuri politice mai puţin stabile.
Cea mai întâlnită modalitate de implantare constă în cumpărarea unei întreprinderi deja în funcţiune. În acestă situaţie decizia este influenţată de raportul dintre preţul plătit şi beneficiul previzibil.
Ultima modalitate de implantare întâlnită în cazul societăţilor transnaţionale este crearea unei societăţi mixte cu reprezentanţii statului, formă preferată îndeosebi în Japonia.
Avantaje implantării:
> posibilitatea ocolirii barierelor vamale;
- profită de pe urma diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii;
- profită de pe urma fluctuaţiilor monetare.
Pentru implantarea filialelor societăţile transnaţionale angajază specialişti care analizează cu atenţie statisticile financiare internaţionale pentru a depista ţările unde rata inflaţiei este crescută. Deciziile de instalare a filialelor externe se fondează pe un model care îşi propune să ţină cont de incertitudinile caracteristice anumitor pieţe străine. Societăţile transnaţionale îşi fondează deciziile tot mai mult pe realităţi, pe informaţii ale specialiştilor care se bazează pe datele cele mai recente ale sociologiei, economiei şi ştiinţelor politice. Nu de puţine ori în posturi de conducere sunt promovaţi specialişti locali. Se merge chiar pe o modelare a produsului promovat de societatea transnaţionlă în raport cu specificul naţional.
Apariţia societăţilor transnaţionale crează noi forme de confruntări în economia mondială.
Deosebit de ascuţită este concurenţa dintre noii veniţi -filialele societăţilor transnaţionale şi marile firme autohtone. Primele încearcă să câştige o poziţie, iar ultimele să o apere pe cea veche.
Astfel societăţile străine în Statele Unite suportă direct impactul cu giganţii americani, rigorile concurenţei americane. Ele încearcă adesea să suplinească diferenţa de mărime recurgând la diverse forme de asociere cu firmele americane. Dacă au un anumit avans tehnologic, atunci filialele societăţilor străine se menţin cu forţe proprii.
În ceea ce priveşte filialele americane din Europa, ele beneficiază de condiţii mai avantajoase, uriaşul potenţial al societăţii mamă, avansul lor tehnologic şi mai ales de ordin managerial reprezintă tot atâtea atuuri ale acestor filiale. Ca o consecinţă ele au şansa de a obţine o rată a profitului superioară, având deci posibilităţi de dezvoltare reală. Filialele americane ocupă o poziţie favorabilă în sectoarele de vârf în ţările Uniunii Europene.
O altă formă de concurenţă pe piaţa mondială este accea dintre filialele diferitelor societăţi transnaţionale. Deosebit de acerbă a devenit lupta dintre aceste filiale când se întâlnesc în aceiaşi ţară sau zonă.
În Europa filialele americane şi cele japoneze se infruntă adesea folosind cele mai agresive tactici. Lupta în exterior se desfăşoară adesea între firme având aceiaşi ţară de origine. Această formă de concurenţă scoate cel mai bine în evidenţă caracterul cosmopolit al capitalului.
Societăţile transnaţionale determină aşadar, o adâncire a concurenţei pe piaţa mondială, forme noi adăugându-se celor vechi.
Concurenţa apare nu numai la nivelul produsului final ci din ce în ce mai mult la nivelul factorilor de producţie.
Azi lupta se dă între giganţi. Caracterul de noutate constă în noi forme de confruntare şi în sporirea intensităţii.
Amplificarea fără precedent a fuziunilor este rezultatul intensificării concurenţei în procesul de globalizare. Ca fenomen societăţile transnaţionale au ca scop expansiunea; filialele lor împânzesc globul, treptat totul începe să fie globalizat.
Alan Bevan, Saul Estrin and Heather Grabbe, The impact of EU accession prospects on FDI inflows to central and eastern Europe, POLICY PAPER 06/01.