Necesitatea liberalizării preţurilor în România
Sistemul reglementat prin legea 19/1971 a creat distorsiuni prin deformarea costurilor reale de producţie din ramurile de bază în condiţiile unor cursuri de schimb menţinute artificial. Principala contradicţie din economia planificată a fost cea plan-piaţă: planul dirija producţia spre o anumită structură, iar preţurile stabilite de stat spre o altă structură.
Necesitatea reaşezării generale a preţurilor a fost impusă de:
- privatizarea întreprinderilor care presupune reevaluarea patrimoniului;
- p rotejarea consumului intern de migraţia produselor ieftine peste graniţă;
- crearea condiţiilor reale de concurenţă între produsele româneşti şi cele străine;
- determinarea preţurilor materiilor prime de import funcţie de cursul real de schimb.
Condiţii şi modalităţi de realizare a liberalizării preţurilor şi consecinţele acesteia
Liberalizarea preţurilor s-a declanşat înaintea acţiunii de privatizare în condiţiile unui dezechilibru între cerere şi ofertă şi sub presiunea preţurilor externe şi a organismelor internaţionale. După 1989, cererea a crescut, urmare a unor restituiri şi a acţiunilor de contrabandă, oferta s-a redus, urmare a scăderii producţiei prin ruperea relaţiilor economice pe verticală şi pe orizontală.
Echilibrarea cererii cu oferta se poate face prin creşterea producţiei pe seama creşterii productivităţii muncii şi concurenţei (fapt nerealizat). Cadrul legislativ a fost incomplet, legea 15/1990 nu a precizat cine reprezintă la negocieri populaţia în calitate de consumator.
Privatizarea se poate înfăptui:
- total, cu efecte economice pozitive, dar efecte sociale
negative;
- gradual, cu menţinerea subvenţiei bugetare.
Trecerea ţării de la un dirijism total la un liberalism exagerat a dus la ruperea contractelor economice.
Subvenţionarea şi garantarea preţului unor mărfuri de către
stat
Modalităţile de intervenţie a statului pot fi:
♦ directe - prin acordarea de subvenţii, prime de stat, prin limitarea sau garantarea unor preţuri;
♦ indirecte - prin politica fiscală, vamală, valutară, bugetară,
de credit.
Subvenţionarea de la buget s-a realizat în economia planificată şi pentru activităţi cu pierderi sau pentru acoperirea unor diferenţe de preţ nefavorabile, rezultate mai ales din activităţi de export. În economia de piaţă, aceasta se face în condiţiile în care preţurile cu ridicata sunt stabilite de către stat la un nivel mai scăzut decât costurile de producţie, având avantaje în industria extractivă întrucât obţinerea resurselor chiar cu costuri ridicate este preferabilă importului. Dezavantajele se referă la faptul că subvenţionarea de la buget face dificilă identificarea cauzelor producerii de pierderi şi nu stimulează producătorii.
O situaţie particulară o reprezintă subvenţionarea agriculturii întrucât produsele agricole sunt supuse factorilor naturali. În general, cererea de produse agricole nu este elastică în raport cu preţurile: când recolta este slabă, cererea este nesatisfăcută, preţurile cresc, veniturile din agricultură cresc; când recolta este bună, situaţia este inversă.
Intervenţia statului în agricultură este necesară pentru fixarea şi garantarea unor preţuri ale produselor agricole, varianta optimă fiind stabilirea şi garantarea preţurilor la nivelul de echilibru dintre cererea şi oferta de produse din anii cu recolte normale (medii).
În ţara noastră, preţurile stabilite de stat pentru produsele agricole sunt nestimulative pentru producători.