Societăţile transnaţionale acţionează concomitent în trei spaţii economice:
- naţional - în cazul societăţii - mamă
- străin - în cazul filialelor
- internaţional - în situaţia când se fac schimburi între filiale şi restul lumii
Caracteristicile spaţiilor economice amintite influenţează, orientează activitatea societăţilor transnaţionale şi dau dimensiunea riscului în raport cu competiţia, variabilele economice, socioeconomice, financiare, legale, culturale şi tehnologice.
Printre factorii asupra cărora o firmă are controlul se numără, de regulă, factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi factorii de producţie (capital, resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul).
Restul factorilor constitue mediul extern, mediu extrem de complex şi dificil de controlat. În cazul unei societăţi transnaţionale, mediul naţional este compus din acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a societăţii-mamă, mediul străin, determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional, care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic, precum şi relaţiile dintre filiale, atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. Mediul internaţional este, în ultimă instanţă, spaţiul de manevră al societăţilor transnaţionale. Atunci când ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării firmei.
Internaţionalizarea societăţii presupune mai multe
etape[1]:
Export printr-un intermediar extern
Export printr-o filială proprie pe piaţa respectivă
Mix de export şi investiţii străine directe (filiala desfăşoară anumite activităţi de producţie)
Dezvoltarea filialei la nivelul la care realizează local produsul finit
origine, iar această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au delocalizat, practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.
Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încuraja investiţiile străine, nu sunt de neglijat. Căderea comunismului a adus, poate, cea mai mare ofertă, concentrată în timp şi spaţiu, pentru investiţii.
Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale, ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală.
Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare. Ocolirea de bariere vamale, evitarea fiscalităţii excesive, prelungirea duratei de viaţă a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un moment dat, oportunităţile oferite de o infrastructură performantă, toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive de internaţionalizare a firmelor.
[1] Conform Modelului de la Uppsala, elaborat de economiştii suedezi Carlon, Forsgren, Johanson şi Vahlne.
Motivaţiile internaţionalizării şi delocalizării internaţionale a producţiei sunt extrem de complexe. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare, încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. Un alt motiv, specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul primar, îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.
Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de