Economie

Politicile comerciale favorabile liberului schimb se caracterizează prin utilizarea restrânsă a barierelor tarifare şi netarifare. Într-o economie deschisă ponderea schimburilor comerciale în PIB³⁵ este destul de însemnată. În schimb politica comercială protecţionistă presupune aplicarea unor restricţii tarifare şi netarifare ridicate la import. În realitate politica comercială favorabilă liberului schimb este caracteristică ţărilor dezvoltate, pe când ţările în dezvoltare preferă o politică protecţionistă în vederea atingerii unui grad superior de protecţie.

Conform studiilor efectuate, ţările care au adoptat o politică comercială orientată către exterior, au beneficiat de creşteri economice însemnate, asta datorându-se cel puţin parţial faptului că o astfel de politică comercială stimulează la nivel intern eficienta alocare a resurselor.

Economia mondială este eterogenă, aşadar efectele deschiderii economice se resimt diferit în funcţie de gradul de dezvoltare a fiecărei economii naţionale. Pentru ţările în dezvoltare, deschiderea economică, promovarea unei politici comerciale favorabile liberului schimb, implică unele riscuri. Efectele negative survin în princial în urma întrepătrunderii măsurilor de liberalizare a comerţului exterior cu modificările care au loc la nivel internaţional în virtutea procesului de globalizare.

Teoretic putem delimita două poziţii conceptuale: teoria clasică şi neoclasică şi teoria structuralistă funcţionează perfect. În concluzie, o politică liberală, neintervenţionistă este de dorit pe orice piaţă numai dacă toate celelalte pieţe funcţionează corespunzător. Principiul fundamental rămâne cel al comerţului liber cu excepţia cazului dereglării pieţelor, în care vor apare intervenţii în funcţie de natura distorsiunii, intervenţiile în materie de comerţ exterior fiind cele din urmă.

O altă teorie, asupra căreia de altfel nu o să insistăm, este teoria structuralistă care favorizează o politică economică orientată către interior. Exemple statelor în tranziţie vin să întărească ideea că o astfel de politică conduce la dezvoltarea unei economii neperformante datorită izolării faţă de mediul concurenţial extern.

Una dintre concluziile asupra căreia nu mai există nici un fel de îndoială este necesitatea deschiderii către exterior a economiei. În acestă situaţie rolul pe care îl joacă comerţul exterior în dezvoltarea economică a statelor diferă de la ţară la ţară, în funcţie nu numai de nivelul dezvoltării, dar şi de condiţiile pieţei mondiale, ajutorul extern sau coeziunea internă în plan politic şi social. Acesta este cadrul mai larg în care trebuie să se discute alegerea între o dezvoltare orientată către interior sau exterior.

După cum a devenit evident, numai în puţine cazuri necesitatea reală de a aplica o strategie orientată către export înseamnă în acelaşi timp şi posibilitatea reală de a acţiona altfel. Este evident că, în varianta clasică cel puţin, în jurul acestui punct de referinţă trebuie să fie construite elementele unei strategii care să fie pusă în practică.

În timp ce atenţia economiştilor se îndrepta încă cu preponderenţă spre experienţele ţărilor în curs de dezvoltare din anii '50, '60 sau '70, în practica relaţiilor economice internaţionale au început să apară schimbări semnificative. Dintre acestea, mai importante pentru tema de faţă au fost cele legate de creşterea comerţului cu produse de acelaşi tip sau a celui realizat prin intermediul multinaţionalelor, dobândirea de avantaje comparative ca urmare a economiilor dimensionale sau de problemele de strategie concurenţilă ale firmelor supuse din ce în ce mai mult competiţiei internaţionale.

Integrarea acestor noi probleme în studiile privind strategia dezvoltării economice a început să devină evidentă odată cu anii '90, constituind o premisă pentru o tratare nouă a subiectului. Chiar dacă în continuare, „foarte rar măsurile de politică comercială sunt gândite şi implementate sistematic ca parte a unei strategii comerciale curente", aceasta nu înseamnă că schimburile comerciale cu străinătatea sunt un element marginal în planurile de dezvoltare, ci, la fel ca în anii anteriori, studiile teoretice scot în evidenţă rolul lor.

În ceea ce priveşte deschiderea economică, aceasta nu este lipsită de riscuri. În opinia multor experţi, câştigurile în termeni de creştere economică, rezultate ca urmare a apartenenţei la organizaţii integraţioniste, par destul de reduse pentru ţările în curs de dezvoltare.

Nici un studiu empiric nu a permis până în prezent demonstrarea faptului că ţările care aderă la acorduri regionale sau multilaterale ar beneficia sistematic de o creştere economică suplimentară. Într-o lume în care informaţia care circulă este imperfectă, strategia „trimiterii de semnale" apare ca unul dintre motivele majore de oficializare a „deschiderii"., însă nu este lipsită de riscuri.

În primul rând, de vreme ce majoritatea ţărilor o practică, impactul unui asemenea semnal este diminuat şi poate conduce la o „devalorizare" a ţărilor în dezvoltare. Contrar principiului „cazurilor particulare" care prevala în cadrul GATT, ţările sunt în prezent obligate să accepte toate condiţiile impuse de OMC. Totuşi, nu toate au mijloacele de a aplica aceste clauze; unele dintre aceste state se angajază să respecte norme care necesită existenţa unui sistem legal de care ele nu dispun. Există deci riscul, mai ales în această perioadă de „deschidere" simultană a numeroase ţări concurente şi de puternică volatilitate a capitalurilor, de a trimite un semnal inadecvat sau nereal. Acest lucru ar putea la un moment dat să se dovedească nefast pentru o ţară şi ar putea fi supusă unor sancţiuni.

În al doilea rând, apartenenţa la o organizaţie care poate impune măsuri de constrângere este riscantă pentru ţările mici şi sărace care, din cauză că nu dispun de mijloace umane şi de structurile statale necesare, vor fi mai puţin capabile să-şi impună interesele şi să se apere în cazul plângerilor ţărilor mai bogate.

De asemenea, incapacitatea acestor ţări de a realiza studii care să le permită să evalueze efectele unei măsuri de politică economică le împiedică să identifice cu acurateţe punctele de discutat în cadrul negocierilor multilaterale.

În al treilea rând, este posibil ca negocierile comerciale multilaterale viitoare din cadrul OMC să se refere la subiecte riscante pentru ţările în dezvoltare, ca de exemplu: protecţia socială sau protejarea mediului. Ţările incapabile să aplice noi acorduri privind problemele menţionate ar plăti un preţ cu atât mai mare cu cât economia lor ar fi mai integrată în organizaţia respectivă.

În al patrulea rând, riscurile legate de institiţonalizarea „deschiderii" apar în mare parte datorită faptului că multe organizaţii au ca scop mai degrabă să deschidă economiile ţărilor membre decât să le ajute să „gestioneze" această „deschidere". Or, dacă „deschiderea" este considerată ca un scop şi nu ca un mijloc, fără a se ţine seama de nivelul de dezvoltare economică a ţărilor respective, se dă naştere la numeroase probleme. Astfel, măsurile de liberalizare a comerţului cu produse riscă să producă o bulversare prea rapidă a structurilor sociale ale multor ţări cu economii duale. La fel, Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală semnat la Marrakesh în 1994 în cadrul GATT şi deci obligatoriu pentru toate ţările membre OMC, nu mai recunoaşte necesitatea politicilor adaptate nivelului de dezvoltare al ţării. Durata de viaţă minimă a brevetelor a fost astfel fixată la 20 de ani pentru toate ţările. Astfel un anumit număr de ţări în dezvoltare riscă să nu mai poată avea acces gratuit la tehnologiile ţărilor industrializate pe care le copiau, ceea ce va accentua şi mai mult discrepanţele dintre economiile acestor ţări. Practica şi teoria economică sunt şi ele supuse evoluţiei actuale a economiei mondiale, iar aceasta din urmă se află în curs de schimbare. Criza asiatică se pare că i-a convins pe specialişti de necesitatea restrângerii liberalizării financiare.

Ciclul „Mileniului", ciclul de negocieri comerciale multilaterale din cadrul O.M.C., care a debutat fără succes la Seattle (SUA), la 30 noiembrie 1999, a constituit un prilej de reexaminare a modalităţilor de realizare a unei deschideri mai reuşite pentru ţările cele mai sărace.

În concluzie OMC ar trebui să-şi dirijeze eforturile mai ales în direcţia ajutării acestor ţări să facă faţă exigenţelor deschiderii economiilor lor către exterior, printr-un sprijin mai direct şi mai consistent pe linia promovării exporturilor acestora şi a accesului mai facil la tehnologii.

În concluzie, statele dezvoltate care se bazează pe o dezvoltare orientată către exterior vor avea de câştigat în termeni de eficienţă şi creştere economică.

Principalele critici au apărut pe fondul conceptului de suveranitate naţională care poate necesita aplicarea unei politici comerciale protecţioniste în anumite domenii de activitate considerate strategice.

Promovarea la nivel global al liberalismului a condus la:

• sporirea influenţei ţărilor dezvoltate;
• apariţia dezechilibrelor economice interne, în principal la nivelul economiilor în dezvoltare (deficite comerciale, deficite de cont curent, datorii externe, şomaj);

>     adâncirea decalajelor de dezvoltare.

Pe de altă parte o politică protecţionistă are ca efecte:

• redistribuirea venitului naţional în favoarea diferitelor grupuri de interese, ca urmare a modificării sau menţinerii structurii sistemului intern de preţuri;
• crearea unui mediu favorabil dezvoltării noilor ramuri industriale;
• obţinerea unui nivel înalt de protecţie socială, concretizată uneori prin creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă şi prin stabilizarea pieţei muncii.

În concluzie, dacă ţinem seama de faptul că economia capitalistă se caracterizează la nivelul pieţei printr-o concurenţă imperfectă, politica comercială ideală pentru orice stat, trebuie să îmbine aspecte ale liberalismului cu aspecte ale protecţionismului în funcţie de priorităţile naţionale. Politica comercială strategică axată pe susţinerea intereselor naţionale, în limitele impuse de organizaţiile şi de acordurile internaţionale, rămâne singura soluţie viabilă în prezent.