Economie

Societăţile transnaţionale urmăresc maximizarea profitului global. Prin urmare transferă profiturile obţinute întotdeauna către o filială constituită într-o jurisdicţie favorabilă, eventual offshore ^[1] , din punct de vedere al impozitelor şi taxelor. De asemenea, în situaţia în care devalorizarea pe o anumită piaţă este iminentă, corporaţia va orienta imediat profitul spre o ţară cu monedă forte. Costurileoperaţiunilor efectuate în vederea ocolirii fiscalităţii excesive şi a riscului de devalorizare îmbracă forma preţului de transfer.

În concluzie putem defini preţul de transfer ca fiind mecanismul prin care o societate transnaţională transferă profitul de la o filială la alta, sau îl aduce în ţara de origine în vederea evitării efectelor negative datorate ratei impozitului şi devalorizării.

Pentru utilizarea eficientă a mecanismului preţului de transfer la nivelul societăţii transnaţionale trebuie să existe un grad ridicat de integrare între filiale şi societatea-mamă. Lipsa unui grad înalt de integrare face imposibilă participarea filialelor la strategia globală a corporaţiei.

Cea mai autorizată descriere a fenomenului aparţine Fiscului american - Internal Revenue Service (IRS) - care consideră că preţul de transfer se referă la transferul direct de profituri prin impunerea unor preţuri anormale sau incorecte, care nu se stabilesc pe baza interacţiunii dintre cerere şi ofertă. De multe ori mecanismele preţurilor de transfer sunt percepute ca metode de realizare a fraudei fiscale internaţionale.

Preţurile de transfer sunt cel mai des asimilate cu relocalizarea (transferarea) profiturilor către cele mai indicate filiale^[2], pentru a reduce povara fiscală la nivelul întregii corporaţii. Pentru a realiza acest obiectiv, societatea transnaţională vinde produse sau servicii, prin intermediul filialei dintr-o ţară cu impozite pe profit mai mici şi la un preţ mai mare decât preţul pieţei, către filiala dintr-o ţară cu impozit pe profit mai mare. Astfel, se micşorează profiturile într-o ţară şi se majorează într-o alta, în scopul de a plăti un impozit mai mic.

Să constituim un exemplu de tranzacţie comercială derulată între societatea mamă şi două filiale, una dintre ele fiind înregistrată într-o zonă offshore.

SOCIETATEA-MAMA

(jurisdicţie cu impozite mari)

-H

FILIALA 3

(jurisdicţie cu impozite mari)

FILIALA 2 SOCIETATE OFFSHORE

Conform reprezentării grafice societatea-mamă doreşte să exporte mărfuri pe piaţa filialei 3.

În cazul în care exportul se derulează direct fără implicarea societăţii offshore (filiala 2), profitul integral, obţinut în urma activităţii de comerţ exterior efectuată de societatea-mamă va fi supus impunerii fiscale ridicate din ţara de înregistrare. Fluxul marcat pe grafic cu „1" va consta din fluxul de documente (factură fiscală, documente de transport, certificat de calitate, certificat de origine, etc.) şi fluxul efectiv de mărfuri.

În cazul în care se apelează la o filială constituită într-o zonă offshore, cea mai mare parte a profitului obţinut în urma tranzacţiei va fi înregistrat de filiala 2 şi impozitat în jurisdicţia offshore astfel:

> Presupunem că societatea-mamă produce mărfurile la un cost total de 100€/buc şi intenţionează să obţină un profit de 50€/buc. În prima variantă profitul integral

(50€) era impozitat în ţara de origine deoarece exportul direct presupunea emiterea unei facturi comerciale pe întreaga sumă (150€).

> Societatea-mamă exportă mărfurile prin intermediul filialei 2, emite o factură în care preţul unitar este de 105€, situaţie în care înregistreză un profit doar de 5€, care urmează a fi supus impunerii fiacale. În schimb filiala offshore preia mărfurile la 105€/buc. şi le vinde importatorului final (filiala 3) la valoarea facurată de 150€, diferenţa de profit fiind impozitată în zona offshore. De precizat că în cazul utilizării societăţii offshore fluxurile care se stabilesc între parteneri constau în:

o fluxul „1" - cuprinde toate componentele prezentate în scenariul exportului direct, mai puţin factura comercială.

o Fluxul „2" - constă în factura comercială emisă la preţul unitar de 105€ societăţii offshore;

o Fluxul „3" - presupune facturarea filialei 3 de către societatea offshore.

Asfel, prin intermediul unei filiale offshore, profitul este transferat astfel dintr-o jurisdicţie cu taxe ridicate într-una cu taxe scăzute sau chiar fără taxe.

O altă practică constă în nerepatrierea veniturilor încasate în străinătate, prin manipularea remumeraţiilor.

Operaţiunile prezentate se pot realiza prin trei tipuri de societăţi^[3]:

• Holdingurile
• Societăţile de bază
• Societăţile fictive

Holdingurile reprezintă o uniune de firme din ţări diferite, care nu sunt legate între ele pe linie tehnologică şi care au ca scop creşterea forţei financiare prin speculaţii.

Holdingurile sunt instalate în ţări ca Lichtenstein, Luxemburg, Bermude, Singapore, Cipru şi au funcţiuni multiple. Ele gestionează în acelaşi timp portofoliile de valori mobiliare pentru societăţile de grup, obţin participaţii, procură sursele de finanţare prin lansarea de împrumuturi internaţionale, încasează redevenţe, onorarii şi comisioane. Centrele respective poartă denumirea de centre financiare offshore (offshore financial centres).

Caracteristicile principale ale acestor paradisuri fiscale (tax haven) sunt păstrarea secretelor bancare şi confidenţialitatea informaţiilor asupra aspectelor legate de condiţiile legale acordate, respectiv asupra asociaţilor sau administratorilor. Ele sunt stabilite în teritorii restrânse, stabile politic, cu monedă puternică, dotate cu reţea densă de instituţii bancare cu o puternică protecţie a secretului bancar şi a afacerii, ignorând controlul schimburilor, sunt deservite de linii aeriene bune cu reţele moderne de telecomunicaţii asigurând legături cu ţările dezvoltate, beneficiază de absenţa sau nivelul redus al impozitării veniturilor sau beneficiilor şi refuzul de a coopera cu fiscurile străine.

ROLUL UNEI COMPANII OFFSHORE ÎN CADRUL UNUI HOLDING

-H

Societăţile de holding au o utilitate fiscală ridicată. Astfel, o societate dintr-o ţară cu fiscalitate ridicată pentru veniturile din capital şi care doreşte să lanseze un împrumut obligatar, pentru a evita reţinerea la sursă a impozitului asupra dobânzilor, creează o societate de holding în Lichenstein. Obiectul acesteia este să emită titlurile de valoarea respectivă. Suma astfel obţinută în urma vânzării obligaţiunilor este predată de către societatea holding către ţara de origine în schimbul unei dobânzi egală cu rata dobânzii pentru obligaţiunile emise. Dobânzile vărsate de societatea holding deţinătorilor de obligaţiuni nu suportă nici o reţinere, micşorând astfel costul finanţării pentru societatea iniţială.

Societăţile de bază (bases companies) sunt societăţi care au o activitate proprie. Ele sunt create în ţări cu o presiune fiscală redusă servind pentru concentrarea şi administrarea beneficilor comerciale şi financiare realizate în alte ţări de către filiale şi întreprinderile comerciale din grupul fondator. Ele gestionează trezoreria grupului care le-a creat (în ţările în care sunt iniţial stabilite), unde fiscalitatea este mai redusă. Acest tip de societăţi se întâlneşte mai ales în Elveţia, unde veniturile provenite din surse străine sunt primite de societăţi controlate de nerezidenţi.

Societăţile fictive (sham companies) au o existenţă materială mai neînsemnată. Acestea nu au baza în ţările de refugiu, ci se rezumă adesea la o "cutie poştală" pe lângă o bancă, un cabinet de avocatură sau un serviciu de contabilitate. Aceste societăţi fictive au dublu scop:

• să stabilească în ţările de refugiu profiturile realizate cu ocazia anumitor operaţiuni;
• să facă mai dificil controlul fiscal al contabilităţilor diverselor întreprinderi din grup.

Printre aceste societăţi se pot întâlni: societăţi de brevete, în numele cărora se pot obţine brevete care apoi sunt concesionate, societăţi auxiliare de servicii care facturează la preţ majorat serviciile în mod real furnizate sau serviciilor fictive cum sunt societăţile de publicitate sau privind studiul pieţei şi trusturile.

O altă metodă ^[4] este facturarea incorectă sau falsă, definită într-un document de lucru al OCDE drept „tranzacţia care urmăreşte evaziunea fiscală prin neconcordanţa dintre ceea ce se facturează şi ceea ce se tranzacţionează".

Una dintre cele mai subtile metode de aplicare a preţului de transfer o constituie perceperea taxelor de redevenţă (royalties).

În primul rând, nu există o uniformitate a modului în care diferitele legislaţii fiscale tratează aceste taxe. Ca urmare, se pot plăti uneori taxe sensibil mai mici pentru repatrierea profiturilor sub formă de redevenţe, decât sub formă de dividende. Redevenţele apar pe partea de costuri a filialei, contribuind deci la reducerea profitului impozabil. Mai mult, ele sunt percepute sub forma unui procent din vânzări, oferind licenţiatorului (compania-mamă) posibilitatea de a repatria profit chiar şi atunci când licenţiatul (filiala) înregistrează pierderi.

În al doilea rând, întrucât filialele din ţările în curs de dezvoltare nu sunt luate de obicei în calcul la planificarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, orice redevenţă obţinută din vânzarea rezultatelor acestei activităţi către filialele respective reprezintă pur profit pentru corporaţie, fără a fi însă înregistrat ca atare. Mai trebuie menţionat faptul că profiturile obţinute din comercializarea patentelor sunt profituri de monopol şi deci nu poate fi stabilit un preţ al pieţei, ca termen de comparaţie pentru identificarea preţului de transfer.

O variantă a preţului de transfer, apărută întâi în sistemul bancar, o constituie practica prin care societăţile transnaţionale transferă poziţiile valutare ale filialelor lor, metodă cunoscută sub numele de „transfer parking" (Bartlett, 1981). Spre exemplu, filiala din Paris a lui Citibank a cerut filialei din Nassau să cumpere 6 mil. USD la un curs de l USD

= 4,7275 FrF. În acelaşi timp, ea a cerut filialei din Nassau să vândă 6 mil. USD la un curs puţin mai mare, de l USD = 4,7375 FrF, după cum urmează: 4 mil. USD filialei din New York şi 2 mil. USD filialei din Bruxelles. Ulterior, filiala din Paris a cumpărat înapoi 6 mil. USD de la New York şi Bruxelles, la acelaşi curs de l USD = 4,7375 FrF. Filialele din New York şi Bruxelles au folosit doar ca paravane pentru înregistrarea unui profit de 60000 FrF la filiala din Nassau şi a unei pierderi „în oglindă" de 60000 FrF la filiala din Paris, reducându-se astfel profitul impozabil din Franţa, unde taxele erau mai mari decât în Nassau. Deşi vechi (1976), cazul este real, fiind un exemplu clasic al folosirii preţului de transfer în sectorul bancar.

Preţurile de transfer reprezintă aşadar o practică evazionistă deosebit de eficientă a corporaţiilor, care poate fi aplicată tocmai datorită existenţei unui sistem intern şi integrat de relaţii, în cadrul corporaţiei.

Din statisticile prestigioasei publicaţii americane Fortune rezultă faptul că primele cele mai puternice 100 corporaţii americane plătesc impozite pe profit foarte mici sau nu plătesc deloc. Astfel în Statele Unite, ţara cu sistemul economic capitalist cel mai dezvoltat, cele mai mari corporaţii sunt aproape sau complet neprofitabile. Cu toate acestea investitorii continuă să cumpere acţiunile lor, iar bursa principală - New York Stock Exchange - nu se prăbuşeşte. Motivul este inregistrarea principalelor corporaţii în Delaware, stat american de pe Coasta de Est, recunoscut ca jurisdicţie offshore.

În concluzie aproape jumătate din primele 500 de corporaţii americane sunt înregistrate în jurisdicţii offshore, respectiv 40% dintre firmele listate la New York Stock Exchange şi 37% dintre cele cotate la American Stock Exchange. De-a lungul timpului peste 80% din corporaţiile americane care şi-au schimbat domiciliul după 1 966 s-au stabilit în Delaware, care a devenit sediul a peste 200.000 de corporaţii, la o populaţie de 684.000 de locuitori.

4.6. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune

În acest moment al dezvoltării şi evoluţiei lor, societăţile transnaţionale au ajuns să se compare în anumiţi termeni cu statele naţiune. Relaţia între societăţile transnaţionale şi stat poate fi privită sub trei aspecte:

• relaţia societăţii transnaţionale cu ţara de origine;
• relaţia societăţii transnaţionale cu ţara gazdă;
• relaţia societăţii transnaţionale cu statul în condiţiile în care din punct de vedere economic forţa societăţilor transnaţionale şi puterea lor economică depăşeşte în multe privinţe puterea economică a multor state.

Societatea transnaţională pentru a rămâne şi a acţiona trebuie să-şi controleze şi coordoneze activităţile sale în medii diferite şi să adopte acele decizii care pot fi benefice pentru ţările gazdă.

Cele mai multe societăţi transnaţionale provin din ţările triadei - SUA, Japonia şi UE. Performanţele economice ale acestor ţări, avansul tehnologic, infrastructura modernă, spiritul antreprenorial, susţinute de o economie de piaţă funcţională şi de o democraţie care a permis aplicarea ideilor novatoare, au făcut ca aceste ţări să fie mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea femonenului corporatist.

Relaţiile societăţilor transnaţionale cu ţările de origine sunt relaţii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele ţărilor de origine, societăţile transnaţionale duc cu ele valorile culturale şi obiceiurile de consum ale acestor ţări.

Universalizarea limbii engleze se datoreză în mare măsură corporaţiilor americane şi britanice care au forţat consumatorii să înveţe „limba produsului".

Pe lângă exportul de imagine ţările de origine beneficiază şi de repatrierea unor sume importante care sunt reinvestite în cercetare şi dezvoltare.

Expansiunea societăţilor transnaţionale este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, interesele lor fiind cel mai adesea comune. Prin internaţionalizarea firmelor fiecare ţară îşi extinde practic influenţa în zona respectivă controlând efectiv economia multor ţări.

Divergenţele între societăţile transnaţionale şi ţările de origine apar atunci cănd multe din ele renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţările de origine în favoarea ţărilor gazdă, mai ales când acestea din urmă oferă anumite avantaje. În perioadele de recesiune corporaţiile recurg la reduceri de personal în ţările de origine, creând situaţii conflictuale. Multe state de origine în astfel de situaţii limitează exportul de capital.

Societăţile transnaţionale îşi realizează mare parte din cifra de afaceri dincolo de graniţele ţării de origine, aceasta însemnând venituri bugetare mai mici pentru ţările de origine, cu efect asupra politicilor susţinute de stat în domenii precum: educaţia, asistenţă sanitară şi socială. O altă situaţie conflictuală este generată de sensul diferit dat interesului naţional. Societatea transnaţională urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe pot fi foarte atractive din acest punct de vedere, dar atitudinea guvernului ţării de origine poate fi negativă faţă de guvernul ţării gazdă. Un exemplu elocvent este cazul firmelor de armament care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict. Statele Unite de exemplu, interzic afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică.

Relaţia corporaţiilor cu ţările gazdă este de regulă una pozitivă indiferent dacă ţările sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Efectele pozitive sunt următoarele:

• creşterea numărului locurilor de muncă;
• creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne mai ales dacă ţara gazdă are o poziţie strategică şi poate fi o bază pentru exportul în regiune;
• transformarea şi înoirea industriei în ţara gazdă, modernizarea producţiei, transferul de tehnologie, crearea de noi ramuri industriale;
• creşterea veniturilor salariale şi a veniturilor bugetare;
• noi practici manageriale, creşterea nivelului de calificare al forţei de muncă;
• creşterea concurenţei ca efect al reducerii costurilor, creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare;
• efecte de antrenare a economiei ca urmare a antrenării celorlalte ramuri economice.

Efectele pozitive sunt demonstrate de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe în special în ţările în dezvoltare. Volumul investiţiilor străine directe constitue un criteriu de apreciere al eficienţei economice.

Uneori însă apar tensiuni, în ţările în care firmele locale nu reuşesc să facă faţă concurenţei, în deosebi în ţările mai puţin avansate. În situaţia în care corporaţiile deţin o poziţie de monolol piaţa internă este influenţată negativ. Pentru a proteja agenţii interni, în unele ţări implantarea societăţilor transnaţionale este restricţionată, nu se poate realiza decât prin asociere cu un partener local (Japonia).

În ce priveşte aportul investiţiilor efectuate ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este orientată tehnologia cea mai avansată. Cercetarea-dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţara gazdă, corporaţiile susţinând „migraţia creerelor".

Atitudinea societăţilor transnaţionale în privinţa protecţiei mediului se rezumă la declaraţii, cel mai adesea fiind acuzate de neglijenţă, sau chiar de încălcarea regulamentelor de protecţia mediului.

În ultimii ani a crescut preocuparea analiştilor economici şi ai societăţii civile în a supraveghea mai atent practicile societăţilor transnaţionale, în privinţa respectării drepturilor cetăţenilor şi a valorilor morale ale societăţii în care activează.

Tot mai multe sunt vocile care susţin că societăţile transnaţionale trebuie să-şi asume un angajament ferm de a avea un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării gazdă, prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor, al comunităţilor locale şi al societăţii în ansamblul ei.

Societăţile transnaţionale sunt cei mai activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob.

^[1] Zonele offshore sunt ţări sau jurisdicţii unde legislaţia fiscală fie nu prevede perceperea de impozite, fie impozitele sunt foarte scăzute atâta timp cât socitatăţile în cauză nu desfăşoară activităţi pe teritoriul jurisdicţiei offshore.

De cele mai multe ori filiale cu statut de societăţi offshore.

Philip Palda, Tax evasion and firma survival in competitive markets, London, 2000, p. 107.

^[4] Liviu Voinea "Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale, IRLI, Bucureşti, 2001.