Procesul de globalizare este puternic susţinut de societăţile transnaţionale, care reprezintă principalele forţe ale mondializării vieţii economice. Din punct de vedere economic, societăţile constitue unul dintre cei mai importanţi factori ai progresului.
Societăţile transnaţionale sunt considerate manifestarea principală a unei economii globale autentice. Referindu-se la companiile transnaţionale, K.Ohmae afirma că aceste corporaţii apartite au devenit acum "motoarele" principale ale unei economii interconectate, concentrate în America de Nord, Europa şi Japonia.
La nivel global, dimensiunile afacerilor au devenit un parametru esenţial, exprimat prin implantarea de filiale în diferite zone ale lumii. Dezvoltarea corporaţiilor, dincolo de graniţele societăţii mamă, generează o sinergie operaţională şi financiară, menită să le reducă vulnerabilitatea şi să le crescă rezistenţa la şocurile economice. Societăţile transnaţionale reprezintă principalul agent al comerţului internaţional, vânzările realizate de filiale, reuşind să înregistreze în prezent, mai mult decât dublul exporturilor mondiale.
Corporaţiile au ajuns să modifice structura factorilor de producţie ai multor ţări, ca efect al mişcării capitalului uman, precum şi al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, constituind o nouă bază a imobilizărilor corporale.
Dinamica accentuată a dezvoltării are la bază o strategie bine pusă la punct, în ceea ce priveşte valorificarea oportunităţilor oferite de spaţiul economic global. Întotdeauna, corporaţiile şi-au orientat investiţiiile către zonele cu potenţial.
Un bun exemplu în acest sens sunt ţările cu economie în dezvoltare, care asigură un climat economic, politic şi social propice dezvoltării. Teoretic aceste ţări înregistrează o serie de avantaje de pe urma investiţiilor corporatiste, materializate în niveluri ridicate de creştere economică, creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă, sporirea nivelului de trai şi nu în ultimul rând efecte sesizate la nivelul balanţei de plăţi externe şi balanţei comerciale.
Problema comerţului exterior în ţările în dezvoltare este una delicată, deoarece majoritatea economiilor aflate în tranziţie se confruntă cu deficite comerciale mari şi cu problemele generate de deschiderea economică.
Deschiderea economică presupune liberalizarea politicilor comerciale, deschiderea pieţelor naţionale şi permiterea pătrunderii tuturor tipurilor de investiţii străine directe. Investiţiile reprezintă de fapt, principala sursă de finanţare a economiilor în dezvoltare pe plan mondial. În ultimii ani, investiţiile străine directe s-au dovedit a fi cea mai stabilă sursă de finanţare faţă de investiţiile de portofoliu sau împrumuturile bancare, fiind mai puţin afectate de crizele financiare.
Recunoscând importanţa investiţiilor străine directe, guvernele îşi dechid economiile, pentru a facilita schimburile de bunuri, accesul la informaţii, precum şi fluxurile de persoane şi capitaluri.
Comportamentul investiţional al corporaţiilor este puternic influenţat de schimbările pe termen scurt şi lung intervenite în mediul de afaceri. Perioadele de recesiune şi avânt economic afectează evoluţia tuturor indicatorilor agregaţi. Orice modificare în climatul politic sau de afaceri mondial se va reflecta în acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate şi asupra performanţelor economice şi implicit asupra orientării fluxurilor de capital.
Statisticile arată că numai la nivelul anului 2001 s-au produs 208 schimbări în legile privind investiţiile străine directe din 71 de ţări. Peste 90% din ele vizau realizarea unui climat investiţional mai favorabil. În plus, foarte multe state au fost angajate în semnarea unor acorduri de investiţii bilaterale -circa 2100 acorduri numai în cursul anului 2001. Problema investiţiilor constituie un subiect de discuţie important şi în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În situaţia des întâlnită în ţările în dezvoltare, inclusiv în România, în care statul adoptă o dezvoltare orientată către exterior, conform conceptului clasic şi neoclasic, teoretic, ţara ar trebui să înregistreze creştere economică datorită alocării eficiente a resurselor. În realitate însă, fără intrări importante de investiţii străine directe, susţinute în general de corporaţiile transnaţionale, exporturile continuă să înregistreze un nivel modest, datorită competitivităţii scăzute a produselor pe piaţa mondială. Competitivitatea este strâns legată de gradul de înzestrare tehnologică al unei economii. Din păcate, transferul internaţional de tehnologie este susţinut şi controlat tot de către marile corporaţii, care la nivelul economiei mondiale sunt singurii agenţi ce dispun de capitalul necesar. Chiar şi în cazul în care economiile în dezvoltare îşi rezolvă problema capitalului, activităţile interne continuă să fie un avantaj competitiv al corporaţiilor transnaţionale faţă de firmele naţionale.
Iniţial societăţile transnaţionale s-au orientat către sectoare, unde diferenţa de cost a factorilor de producţie era cea mai importantă, treptat însă, operaţiunile s-au amplificat, cuprinzând majoritatea sectoarelor şi factorilor de producţie, pe care le-au atras într-o competiţie globală, de multe ori cu efecte negative asupra economiilor în dezvoltare.
Corporaţiile îşi sporesc eforturile pentru a realiza reţele de producţie globale, mai ales prin fuziuni şi achiziţii. În fapt, a apărut o piaţă globală pentru vânzarea şi cumpărarea firmelor, industrii întregi fiind consolidate sau restructurate la scară globală şi regională.
Pe lângă avantajele înregistrate de ţările în dezvoltare de pe urma procesului de globazizare şi a acţiunii corporaţiilor transnaţionale, apar şi dezavantaje exprimate prin probleme sociale şi ecologice.
Societăţile transnaţionale urmăresc în principal maximizarea profiturilor şi a dividendelor, implantarea de filiale se realizează numai în zonele care oferă avantaje competitive. Urmărind aceste obiective, corporaţia îşi va desfăşura activitatea pe o anumită piaţă atâta timp cât avantajele oferite sunt la nivelul scontat. În aceasta perioadă toţi cei implicaţi în activitatea corporaţiei transnaţionale, au de câştigat. În momentul în care activitatea filialei este în declin, ca urmare a gradului mare de mobilitate, activitatea în cauză va fi delocalizată imediat pe altă piaţă mai atractivă. Odată cu delocalizarea activităţii, fosta piaţă a transnaţionalei înregistrează o scădere a activităţii economice, care se materializează în nemulţumiri sociale legate de scăderea nivelului de trai şi de creşterea ratei şomajului în zonă. Angajaţii care au puterea financiară să urmeze compania vor pleca, iar restul vor rămâne cu speranţa că se va găsi ceva de lucru în viitor şi pentru ei. În ceea ce-i priveste pe acţionari, aceştia nu au nici o limitare spaţială, pentru ei nefiind un aspect important distanţa între ei şi firmele la care deţin acţiuni, singurul lucru important îl reprezintă dividendele pe care le încasează.
Globalizarea pieţei muncii le dă posibilitatea marilor corporaţii să angajeze elita intelectuală a lumii, fără mari eforturi materiale şi financiare.
Pe de altă parte efectele sociale ale procesului de globalizare survin şi ca urmare a creşterii complexităţii proceselor tehnologice şi a modului de desfăşurare a activităţii economice, care, le impune oamenilor să adopte un nou mod de pregătire profesională, o formare continuă ce implică eforturi permanente, intelectuale şi financiare, pe care multe persoane nu pot să le suporte. În acelaşi timp, tehnologiile avansate au anulat obstacolele spaţio-temporale pe care trebuie să le depăşească oamenii când vor să se deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul firmelor.
O altă problemă majoră care apare cu preponderenţă în ţările cu economii în dezvoltare, este poluarea mediului înconjurător. Corporaţiile transnaţionale în ideea de a realiza profit indiferent de consecinţe, merg până la export de tehnologii poluante în zonele unde legislaţia le permite.
Pe măsură ce economia mondială se dezvoltă, devine tot mai necesară limitarea creşterii economice în vederea menţinerii unui echilibru optim cu natura. Producţia trebuie să fie păstrată în limite viabile.
Ideal ar fi să se promoveze la nivel global o dezvoltare economică durabilă cu o puternică tentă ecologică. Aceste principii trebuiesc adoptate nu numai la nivelul statelor dezvoltate, membre OCDE, ci şi la nivelul ţărilor în dezvoltare prin susţinerea acestora în vederea creării cadrului legislativ necesar, care să asigure un progres economic durabil, bazat pe tehnici şi tehnologii nepoluante.
Obiectivele prezentate sunt relativ greu de atins, ca urmare a scădererii puterii statelor în faţa presiunilor corporatiste.