Pin It

În ceea ce priveşte raporturile dintre banca centrală şi celelalte bănci sau instituţii financiare, trebuie observat că acestea nu sunt strict raporturi comerciale, întrucât Banca Naţională a României este o instituţie publică aflată în serviciul realizării politicilor naţionale din sfera economicului, drept pentru care, prin lege, are atribuţii de reglementare, control, monitorizare, sancţionare şi îndrumare a activităţii celorlalte instituţii ce formează sistemul bancar românesc.

Din aceste considerente raporturile juridice care caracterizează interacţiunea băncii centrale cu celelalte componente ale sistemului bancar românesc se apropie de sfera raporturilor de drept public.

Referitor la raporturile juridice dintre instituţiile bancare, altele decât banca centrală (Banca Naţională a României), şi clienţii acestora, persoane juridice sau fizice, care se nasc cu ocazia acordării creditelor sau cu ocazia prestării diferitelor servicii bancare, se poate afirma că aceste raporturi juridice întră în sfera reglementărilor de drept privat, în speţă fiind raporturi juridice de drept comercial, cu precădere.

Literatura juridică de specialitate defineşte contractul de credit bancar ca fiind convenţia unilaterală, “intuitu personae”, prin care o bancă sau o altă instituţie de credit similară se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să pună la dispoziţia unei persoane fonduri băneşti, pe un termen şi în cuantum determinat sau să îşi asume, în interesul unei persoane, un angajament bănesc prin aval sau prin scrisoare de garanţie.[1]    

Analizând modul de încheiere al acestor contracte[2] se poate spune că acestea au caracter de contracte de adeziune sau contracte tip, foarte puţine dintre clauzele acestora putând face obiectul negocierii dintre client şi bancă (chiar şi atunci când se poate negocia, nu se negociază existenţa unei prevederi contractuale în sine, ci mai ales valoarea sau întinderea unei obligaţii), de cele mai multe ori clientul consfinţind la forma contractuală stabilită de bancă.

Conform prevederilor art.3 pct.11 din Codul comercial român, legea consideră că operaţiunile de bancă şi schimb sunt fapte de comerţ. Potrivit literaturii de specialitate activitatea comercială, care în plan juridic, se obiectivizează în raporturile juridice comerciale, se defineşte prin natura actelor juridice şi a operaţiunilor economice pe care le exercită persoanele, indiferent de calitatea de comerciant sau necomerciant (în sens juridic) a persoanei care le înfăptuieşte.[3]  

În literatura de specialitate juridică au fost definite faptele de comerţ  ca fiind acelea prin care se realizează schimbul şi circulaţia bunurilor şi valorilor precum şi producerea de bunuri şi servicii, efectuate cu intenţia de a obţine profit.[4] 

Autorii de specialitate au clasificat faptele de comerţ în două categorii: fapte de comerţ obiective (acelea care potrivit legii sunt comerciale, indiferent de calitatea de comerciant sau necomerciant a celui care le săvârşeşte)  şi fapte de comerţ subiective (acelea care sunt săvârşite de comercianţi în desfăşurarea curentă a activităţii lor)[5], arătându-se şi că legea instituie o prezumţie de comercialitate a obligaţiilor comerciantului.[6]

Caracterul comercial sau necomercial, în accepţiune juridică, a raporturilor juridice dintre bănci şi clienţii acestora are o mare importanţă practică, în special în cazul unor litigii, cu privire la competenţa instanţelor de judecată,[7] prin faptul că în litigiile comerciale instanţa nu poate acorda un termen de graţie debitorului[8] şi prin modul în care se poate reglementa întinderea răspunderii contractuale.[9]

În cazul în care penalităţile stipulate prin convenţii nu acoperă integral prejudiciul creat prin întârzierea plăţii, creditorul poate solicita instanţei de judecată acordarea de daune în completare, cu precizarea că în cazul stipulării unei clauze penale, nu se pot acorda de instanţă alte sume decât cele prevăzute în clauza penală.[10]

 Nu trebuie pierdute din vedere nici prevederile art.4 şi ale art.56 din Codul comercial român, potrivit cărora sunt fapte de comerţ toate contractele şi obligaţiile comerciantului, când nu sunt de natură civilă, respectiv că, dacă un act este comercial chiar doar pentru una dintre părţi, atunci toţi contractanţii se supun legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana contractantului. Aceste prevederi legale enunţate mai sus, coroborate cu prevederile O.U.G. nr.99/2006, potrivit cărora băncile sunt societăţi comerciale şi funcţionează ca atare, clarifică fără posibilitate de echivoc natura juridică a raporturilor dintre bănci şi clienţii acestora, persoane juridice sau fizice, care se nasc cu ocazia acordării creditelor sau cu ocazia prestării diferitelor servicii bancare.

 

[1] Radu I. Motica, Vasile Popa, “Drept comercial român şi drept bancar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.406;

[2] Vasile Luha, “Drept comercial”, Editura Continental, Alba Iulia, 1999, pag. 35;

[3] Angela Mif, Ciprian Păun, “Drept comercial (Teoria generală)”, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2005, pag.38;

[4] Viorel S. Găină, “Drept comercial român”, Editura Universitaria, Craiova, 2003, pag.167;

[5]  Stanciu D. Cărpenaru, “Drept comercial român”, Editura All Educational, Bucureşti, 1998,  pag.28-29;

[6] Ion Turcu, “Teoria şi practica dreptului comercial român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag.46;

[7] Ioan Bălan, “Fapte de comerţ unilaterale. Caracterul civil sau comercial al litigiului. Consecinţe privind competenţa materială a instanţelor”, Revista Dreptul nr.8/1999,  pag.116-120;

[8] Ion Deleanu, “Termenul de graţie”, Revista de drept comercial, nr.4/2001,  pag.31;

[9] Georgiana Bâldea, “Clauza penală, expresie a răspunderii contractuale”, revista Dreptul nr.2/2000, pag. 45;

[10] Ion Turcu, “Întârzierea plăţii, insolvenţa comercială şi insolvabilitatea”, Revista de drept comercial nr.5/1996, pag.25;