Istoria instituţiei bursiere din România, deşi nu la fel de veche sau înfloritoare precum cea a burselor din alte ţări europene, are un trecut demn de a fi menţionat.
În România începuturile Burselor de mărfuri[1] datează de pe la mijlocul secolului XIX, când apare ideea de a se înfiinţa o Bursă de comerţ la Bucureşti şi o alta la Brăila. În 1840 organizarea Burselor de comerţ este legiferată prin Condicele de comerţ al Tării Româneşti, inspirat după modelul francez. Acest demers legislativ rămâne însa unul pur teoretic. În 1868[2] se pregăteşte un nou proiect de lege a burselor, dar nici de această dată nu este aprobat de Ministerul de Finanţe.
În ceea ce priveşte Bursele de valori, efecte şi valută acestea apar abia după jumătatea secolului XIX, în principal din cauza circulaţiei monetare îngreunate de lipsa unei monede naţionale.
La 4 iunie 1881 este adoptată „Legea asupra Burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri”, iar la 14 septembrie 1882 la Iaşi se inaugurează Bursa locală, ale cărei cotaţii vor fi publicate în „Curierul Financiar”. La Bucureşti bursa începe să funcţioneze din decembrie 1882.
Legea inspirată din modelul francez avea însă numeroase lacune ceea ce făcea ca sistemul să fie extrem de rigid. În timp ce în Franţa monopolul curtierilor (persoane care se ocupa cu negocierea operaţiilor de bursă) fusese desfiinţat, abrogarea nu fusese luată în calcul de legislaţia românească.
Bursa funcţiona destul de greu, pe de o parte din cauza lipsei de pregătire a personalului, iar pe de alta parte datorita faptului că agenţii făceau speculaţii pe cont propriu, iar majoritatea afacerilor se tranzacţionau pe piaţa liberă. În noiembrie 1883 se constată imposibilitate lichidărilor. Denumit de presă „Crahul de la bursa din Bucureşti” acesta a cauzat ruinarea unor bancheri şi a adus pierderi serioase deţinătorilor de valori mobiliare. În urma acestor evenimente legislaţia a fost revizuită, s-a stabilit un singur mijlocitor iar cursurile erau cele de pe piaţa formată de bancheri. Cu toate acestea rezultatele nu au fost cele dorite, aşa că în 1904 se votează o noua lege ce aduce importante schimbări[3] : se înfiinţează Camera de Arbitraj, cu rol în soluţionarea diferenţelor, se stabilesc noi condiţii pentru numirea mijlocitorilor, se instituie dreptul Comitetului Bursei de a întocmi regulamente interioare şi se reglementează intrarea la Bursă prin instituirea unei taxe. În acelaşi timp se dezvoltă industria şi comerţul ceea ce determină creşterea numărului valorilor cotate la Bursă, dezvoltarea băncilor şi a altor instituţii de credit. Este de menţionat că în perioada antebelică erau considerate fapte ilicite de la regimul bursier numai răspândirea de informaţii false, nu şi efectuarea de tranzacţii sau introducerea unor ordine care ar putea să inducă în eroare ceilalţi investitori.
În timpul primului război mondial Bursa a fost închisă, iar în perioada ce a urmat valorile mobiliare au suferit deprecieri semnificative, în special acţiunile petroliere datorită distrugerii sondelor. În octombrie 1918 Bursa a fost redeschisă, cursurile creşteau de la o zi la alta, tot mai multe persoane fiind interesate să investească. Situaţia financiară ia însa altă turnură[4]: activitatea Bursei se restrânge drastic cursurile valorilor scad, volumul operaţiunilor descreşte iar vizitatorii sunt din ce în ce mai puţini. Prima parte a perioadei interbelice, din 1919 pana în 1925 ar putea fi caracterizată drept o perioadă de creştere fiind impulsionată, pe rând, de diferitele categorii de valori: acţiunile societăţilor de transport, apoi cele bancare şi ale societăţilor de asigurare. După primul război mondial în România au existat trei regimuri legale privind bursele de comerţ. Datorită diferenţelor dintre aceste sisteme s-a pus problema adoptării unei noi legi a burselor. Aceasta a fost abrogată, lucru ce va duce la reprimarea concurentei ilicite. De remarcat că prin legea din 1929[5] se reglementează pentru prima dată organizarea bursei de valori separat de bursa de mărfuri, primele burse înfiinţate în România având caracter mixt.
Crahul Bursei din New York care marchează începutul crizei economice din 1929-1933, a avut influenţă asupra tuturor burselor europene, inclusiv în România, unde s-a instalat panica. Astfel s-a produs o reorientare spre plasamente în efecte cu dobândă fixă, în timp ce acţiunile erau din ce în ce mai puţin solicitate. În 1933 Bursa a trecut printr-o serie de modificări.[6] Iniţial, activitatea a fost ceva mai redusă, cursurile rămânând în parametrii relativ normali. În urma intervenţiei unor personalităţi ale vremii Bursa înregistrează un volum mare de tranzacţii. Cursurile urcă din ce în ce mai mult, ca mai apoi, în urma unei declaraţii date de guvern care anunţă menţinerea stabilizării cu orice preţ, să scadă. În anul 1933, erau înscrise la Bursa din Bucureşti – singura din România Mare – doar 56 de societăţi pe acţiuni şi 77 de categorii de rente şi obligaţiuni de stat, în timp ce bursele din Cluj şi Timişoara, deşi erau deschise nu funcţionau din lipsă de activitate.
Legislaţia modificată de Carol al II-lea în 1936[7] prevedea pedepsirea răspândirii în public de ştiri sau fapte neadevărate , exagerate sau tendenţioase care provoacă scăderea titlurilor sau valorilor admise la bursă sau negociate în comerţ, ori scăderea sau creşterea lucrurilor de primă sau generală necesitate, ori abţinerea de la cumpărarea sau subscrierea de titluri sau valori.
Bursa a funcţionat şi în timpul celui de-al doilea război mondial, chiar pe un trend ascendent, iar în 1945 a atins un nou nivel record al lichidităţii, dar pe fondul unei inflaţii ridicate. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial împreună cu deciziile ce vizau România, a însemnat şi sfârşitul pieţei de capital şi a bursei de valori, lovitura finală care a pus capăt acestui sector economic dinamic, constituind-o naţionalizarea economiei din iulie 1948, care a făcut ca o dată cu dispariţia proprietăţii individuale să dispară şi produsele specifice: acţiunile, obligaţiunile, titlurile de stat şi deci raţiunea de existenţă a unei Burse. Legislaţia adoptată de către regimul comunist în 1968 nu prevedea sancţionarea faptelor de inducere în eroare cu privire la valoarea titlurilor tranzacţionate pe bursă, din simplul motiv că instituţia Bursei fusese desfiinţată.
[1] Iorga, Nicolae (1925), pp. 120-121.
[2] Murgu, N., Lazăr, C., Isărescu, M. (1982), p. 186.
[3] Idem, p.187.
[4] Popa, Ioan (1993), pp. 258-264.
[5] Bratu, Ştefan (2001), p.15.
[6] www.bvb.ro .
[7] Duţescu, Cristian (2008), p. 35.