Această formă de manipulare se distinge prin faptul că nu mai este vorba de o inducere în eroare cu privire la cerea sau oferta unui anumit instrument financiar ci investitorii sunt împiedicaţi să tranzacţioneze la preţuri corecte, stabilite în mod natural.
Directiva oferă orientativ un număr de factori ce trebuie luaţi în considerare pentru a determina dacă o persoană a manipulat cu bună ştiinţa preţul unei acţiuni. Trebuie să se ţină cont de măsura în care persoana respectivă a avut un interes direct sau indirect în ceea ce priveşte preţul plasamentului respectiv, de volumul şi mărimea tranzacţiilor realizate de persoană în relaţie cu aşteptările de lichiditate a pieţei la acel moment. Un alt lucru de luat în calcul este existenţa unor mişcări de preţ sau de volatilitate peste media normală precum şi măsura în care tranzacţiile efectuate de persoana respectivă au cauzat creşterea sau scăderea preţului.
Manipularea preţului este considerată ca fiind una dintre cele mai utilizate metode de manipulare[1] şi se poate face prin diferite tehnici.
Una dintre cele mai cunoscute poartă denumirea de cornering care constă în asigurarea controlului asupra unui anumit instrument financiar astfel încât să poată interveni manipularea pieţei. Într-o primă fază manipulatorul încearcă să achiziţioneze o cantitate cât mai mare din titlul respectiv pentru ca mai apoi, controlând oferta, să fie în măsură să impună un preţ ridicat. Uneori această operaţiune poate debuta printr-o vânzare masivă, în vederea determinării unei scăderi a preţului pentru ca mai apoi titlurile să fie răscumpărate la un preţ mult mai scăzut şi în cantităţi mai mari. În prezent această metodă are efecte mai mari pe pieţele la termen, unde se tranzacţionează în marjă, pentru că participanţii cu poziţii contrare manipulatorului se văd nevoiţi să-şi închidă poziţiile înainte de scadenţă la un preţ stabilit de manipulator. O condiţie esenţiala pentru ca această metodă să funcţioneze este existenţa unei constrângeri a celorlalţi investitori de a cumpăra respectivele titluri. În absenţa constrângerii manipulatorul poate rămâne blocat cu instrumentele respective în portofoliu deoarece investitorii nu se arată dornici să achiziţioneze titluri a căror piaţă e dominată de o singură persoană sau de către un grup ce acţionează în mod concertat.
O altă metodă de manipulare a preţului,dar aflată la graniţa cu manipularea pieţei prin inducerea în eroare constă în marcarea la închidere[2] şi implică achiziţionarea sau vânzarea deliberată a unor valori mobiliare sau instrumente financiare derivate la închiderea pieţei pentru a distorsiona preţul de închidere. Poate avea loc în oricare zi de tranzacţionare, dar este în special asociat cu anumite date cum ar fi date de expirare ale contractelor derivate, date de referinţă privind portofoliile trimestriale/anuale sau indici de referinţă/evaluare. Există mai multe raţiuni care pot sta la baza utilizării acestei tehnici: dorinţa de a obţine profit pe piaţa instrumentelor derivate unde s-a iniţiat o poziţie substanţiala ce are ca activ suport instrumentul a cărui preţ de închidere este manipulat, intenţia brokerilor de a obţine rezultate mai bune, intenţia managerilor unor fonduri mutuale de a îmbunătăţi activul net, calculat pe baza preţului de închidere a titlurilor deţinute. Dacă tranzacţiile se încadrează în trendul firesc al pieţei, preţul nu va fi distorsionat şi deci nu ne vom afla în situaţia unei manipulări. Însă când avem de-a face cu schimbări de trend sau cu variaţii însemnate ale preţului care vor duce în eroare ceilalţi investitori atunci vom fi în măsură să vorbim de o situaţie de manipulare.
Conform studiului efectuat de Carole Comerton-Forde şi Talis J. Putnins[3] consecinţele unei astfel de manipulări depind de agresivitatea manipulatorului. În forma cea mai puţin agresivă, manipularea implică o singură tranzacţie de mică dimensiune. Acest caz se produce cel mai probabil în cazul acţiunilor puţin tranzacţionate, sau când manipulatorul intenţionează să influenţeze preţul de închidere în mod repetat, pentru o perioada mai lungă de timp. O formă mult mai agresivă de manipulare se produce atunci când au loc tranzacţii de mari dimensiuni. Ţinta în acest caz este reprezentată de acţiunile foarte lichide atunci când manipulatorul dispune de resurse mari.
Acţiuni concertate în perioada ulterioară unei Oferte Publice Iniţiale cunoscuta şi sub denumirea de flipping se referă la un grup de persoane care acţionează în mod concertat ulterior unei emisiuni primare de acţiuni şi începerii tranzacţionării acestora cu scopul de a duce la creşterea artificială a preţului respectivelor acţiuni moment în care respectivele persoane procedează la vânzarea acţiunilor. Fiecare pas din procesul respectivei IPO poate reprezenta pentru cei care acţionează doar în interes propriu o metodă eficientă de a profita de ceilalţi investitori. Deoarece practica de a limita stocurile şi de a genera cerere face ca preţul acţiunilor să crească substanţial, permiţând atât emitentului cât şi persoanelor din interior să vândă din timp şi să realizeze profit înainte ca preţul acţiunilor să scadă dramatic, lăsându-i pe investitorii mai puţin avizaţi să suporte pierderile.[4]
Abusive squeeze este o metodă ce se aseamănă cu cornering-ul si presupune ca una sau mai multe persoane să exploateze poziţia dominantă pe care o deţin în legătură cu oferta, cererea sau mecanismele de livrare pentru un anumit instrument financiar si/sau activul suport al unui instrument derivat cu scopul de a distorsiona preţul la care alte părţi trebuie să livreze, să primească sau să amâne livrarea respectivului instrument în scopul satisfacerii avantajoase a propriilor angajamente.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea vorbi se această practică sunt în primul rând deţinerea unei poziţii dominante asupra unui anumit instrument financiar, crearea unui preţ artificial impus celorlalţi participanţi şi distorsionarea pieţei ca urmare a acţiunii intenţionate a celui care deţine poziţia dominantă. Eticheta de abusive squeeze poate reflecta distorsionarea preţului atât prin scăderea cât şi prin creşterea artificială a acestuia.
O concluzie la care a ajuns Robin Greenwood[5] este că proprietarii unei companii pot să manipuleze preţul acţiunilor companiei respective prin restricţionarea posibilităţii investitorilor care deţin acţiuni de a tranzacţiona. Analizând câteva exemple concrete acesta a constatat că atunci când investitorii doresc să tranzacţioneze dar acest lucru le este restricţionat preţul acţiunilor creşte. Pentru manageri, această perioadă este propice pentru a vinde partea lor de acţiuni, în dezavantajul celorlalţi investitori.
Pe piaţa de capital presiunile sunt destul de des întâlnite, atunci când interacţiunea dintre cerere şi oferta duce la o atmosferă tensionată, dar acest lucru nu poate fi considerat abuziv.[6] De asemenea, nici influenţa semnificativă asupra cererii sau ofertei sau mecanismului de livrare pentru o investiţie/produs prin dreptul de proprietate ori prin împrumut nu poate fi considerată abuzivă prin ea însăşi. Pentru a decide dacă o persoană a recurs la această practică manipulatorie, investigatorii trebuie să ţină cont de câţiva factori:[7] În primul rând este vorba de măsura în care persoana în cauză e dispusă să renunţe la controlul şi influenţa pe care le are asupra companiei respective pentru a păstra ordinea pe piaţă precum şi de preţul pentru care e dispusă să facă acest lucru. În al doilea rând se pune întrebarea dacă activitatea persoanei determină sau riscă să determine neîndeplinirea unor aranjamente prestabilite de către ceilalţi utilizatori ai pieţei. Un alt factor de care trebuie ţinut cont este diferenţa care există între preţul de livrare a mărfii sub mecanismele de livrare al pieţei şi preţul de livrare înafara acelor mecanisme. Un ultim factor ce poate determina dacă o persoană a încercat să manipuleze piaţa prin metoda abusive squeeze este măsura în care acţiunea pe piaţa spot este fie mult prea scumpă fie mult prea ieftină faţă de aceeaşi acţiune pe piaţa forward sau futures.
Crearea unui plafon minim în ceea ce priveşte preţul.[8]Un emitent sau o entitate care controlează un emitent efectuează tranzacţii sau înregistrează ordine de tranzacţionare pentru a menţine preţul unei acţiuni peste un anumit prag şi a evita astfel eventuale consecinţe negative pentru respectivele acţiuni; fac excepţie tranzacţiile legale de tipul „buy-back” sau cele vizând stabilizarea preţului. În general această operaţiune presupune introducerea în sistemul de tranzacţionare a unor ordine de cumpărare conţinând preţuri la valori ridicate şi pe volume suficient de mari pentru a nu fi absorbite rapid pe piaţă.[9]Prin menţinerea unei asemenea cereri valoarea de piaţă a titlului respectiv rămâne la o anumită cotă, ceea ce are impact asupra companiei respective prin evitarea unor posibile consecinţe negative sau rating-ului de credit în cazul scăderii preţului sub un anumit nivel.
Un ecart cerere-ofertă excesiv[10] presupune existenţa unui intermediar care deţine o poziţie dominantă pe o piaţă acţionează astfel încât să modifice diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare sau să menţină această diferenţă la un nivel artificial diferit de valoarea sa reală, făcând abuz de poziţia sa pe piaţă sau de lipsa competitorilor. Dintre aceşti intermediari se remarcă aşa-numiţii market-maker-i care au posibilitatea de a crea şi menţine o diferenţă semnificativă între cotaţia de vânzare şi cea de cumpărare a unui anumit titlu financiar. Tocmai din acest motiv, reglementările pieţei prevăd anumite condiţii care să împiedice apariţia acestui tip de manipulare. Este vorba în primul rând de diferenţa (spread-ul) maxim care poate să existe între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare afişat de market maker.
Tranzacţionarea pe o anumită piaţă pentru a influenţa în mod nepotrivit preţul unui instrument financiar de pe altă piaţă.[11] Efectuarea de tranzacţii pe o piaţă cu un anumit instrument financiar cu scopul de a influenţa tranzacţionarea aceluiaşi instrument, sau a unuia legat de acesta, pe o altă piaţă. De exemplu, tranzacţionarea unei acţiuni în scopul manipulării preţului unui instrument financiar derivat de pe altă piaţă sau tranzacţionarea unui activ suport în scopul influenţării preţului contractului derivat. Pe de altă parte tranzacţionarea pentru a beneficia de diferenţele de preţ între titluri sau active suport ale titlurilor tranzacţionate în locaţii diferite nu se consideră a fi manipulare, ci arbitraj.
Pe piaţa de capital americană această metodă de manipulare poartă denumirea de capping & pegging, iar premisele apariţiei sale sunt legate de câteva condiţii: existenţa a două sau mai multe pieţe financiare interdependente, în sensul că modificarea preţului pe o anumită piaţă va avea efecte asupra preţului pe o altă piaţă, efectuarea de tranzacţii de către acelaşi investitor pe mai multe pieţe interdependente şi existenţa intenţiei ca prin tranzacţiile de pe o piaţă să fie influenţat în mod ilicit preţul pe o altă piaţă.
[1] http://www.bus.umich.edu .
[2] http://www.curierulnational.ro .
[3] Comerton-Forde, Carole, Putnins, Talis J. (2006), pp. 33-37.
[4] Hurt, Christine (2004), p. 6.
[5] Greenwood, Robin (2007), p. 25 .
[6] FSA (2006), p. 4.
[7] Idem, p. 3.
[8] http://2007.informatia.ro .
[9] Duţescu, Cristian (2008), p. 279-280.
[10] CESR (aprilie 2007), p. 14.
[11] http://2007.informatia.ro .