Diviziunea internaţionala a muncii= reprezintă expresia sintetică a tuturor tendinţelor de specializare internaţională în vederea participării la circuitul economic mondial.

       Specializarea internaţională are drept scop adaptarea potenţialului naţional dintr-un domeniu sau altul la caracteristicile cererii de pe piaţa mondială. Specializarea internaţională este determinată de o multitudine de factori:

• specializarea în diferite producţii primare este influenţată cu precădere de o serie de factori naturali. Această specializare este specifică ţărilor în dezvoltare.
• specializarea în produse manufacturate (industriale, prelucrate), depinde în mod hotărâtor de un complex de factori tehnico-economici precum:

- nivelul aparatului de producţie;

• pregătirea, calitatea specializării forţei de muncă;
• disponibilităţile de capital;
• tradiţiile, etc. Această specializare este specifică ţărilor dezvoltate.

Dinamica specializări internaţionale a fost determinată atât de factori economici cât şi extraeconomici. De-a lungul timpului, dinamica specializării internaţionale nu a fost întotdeauna aceaşi, aşa cum diferite au fost şi obiectivele unora sau altora dintre ţările lumii ce au vizat un tip sau altul de specializare.

      Tările dezvoltate în care regăsim economii cu o medie a productivităţii muncii ce se situează peste media mondială, orientarea către un tip sau altul de specializare a vizat creşterea unor cote de piaţă sau a unor marje de influienţă la scară regională sau mondială.

      Tările în curs de dezvoltare au vizat cu deosebire folosirea propriilor resurse în interes naţional şi obţinerea de mijloace financiare necesare susţinerii (finanţării) importurilor vitale pentru funcţionarea economiei respective.

      Există trei tipuri de specializare internaţională:

• specializare inter-sectorială;
• specializare inter-ramură;
• specializare intra-ramură.

      Actualul model al specializării internaţionale este unul foarte deosebit de eterogen (la baza piramidei specializării internaţionale se află ţările în curs de dezvoltare, caracterizate printr-o dezvoltare unilaterală concentrată pe 1 maxim 2 produse primare.

 

Urmează ţările mediu dezvoltate, ţări în care specializarea internaţională tinde să devină mai largă (atât produse primare cât şi prelucrate sau manufacturate).

În vârful piramidei regăsim ţările dezvoltate, caracterizate de o specializare de înaltă eficienţă care vizează domeniile de vârf ale industriei şi cele de înaltă productivitate ale agriculturii.

Tările dezvoltate de-a lungul timpului şi-au schimbat de mai multe ori specializarea, în timp ce tinerele state independente în marea lor majoritate au păstrat o specializare îngustă şi nerentabilă.

 

 

 

 

Circuitul economic mondial 

 

    Circuitul economic mondial= reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite nu ca o simplă sumă aritmetică, ci în strânsa lor interdependenţă.

 Există trei principale categorii de fluxuri:

• fluxuri cu mărfuri corporale (materiile prime şi produse prelucrate);
• fluxuri cu servicii;
• fluxuri financiare-internaţionale.

 

    Caracteristicile fluxurilor sunt:

• participarea la circuitul economic mondial nu este egală;
• circuitul economic mondial are caracter universal şi dinamic;
• accentuarea instituţionalizării atât la nivel bilateral, cât şi internaţional;
• diversificarea continuă a mijloacelor, tehnicilor şi instrumentelor de participare la circuitul economic mondial;
• creşterea influienţei impactului societăţilor transnaţionale.

 

   Fluxurile de mărfuri corporale= reprezintă componenta tradiţională a circuitului economic mondial, iar principala caracteristică a acestei categorii de fluxuri o reprezintă schimbarea raportului dintre comerţul cu produse de bază şi cel cu produse prelucrate, caracteristică ce a determinat deteriorarea raportului de schimb în defavoarea ţărilor în dezvoltare (fenomen numit şi „foarfece al preţurilor”).