O primă viziune/concepţie asupra puterii a avut-o Herodot- el identificând puterea unuia singur, a unui grup şi puterea maselor.
Existenţa puterii ridică cel puţin trei probleme şi anume:
- Cui aparţine puterea ?
- În ce scop este folosită ?
- Care sunt instrumentele exercitării acesteia ?
Conceptul de putere poate fi divizat în trei elemente distincte:
- actul prin care sunt influienţaţi alţi factori;
- capabilităţile folosite pentru ca influienţa să fie reală;
- reacţia faţă de act.
În concepţia lui Max Weber există trei tipuri de putere şi anume:
- puterea carismatică– reprezintă puterea care se exercită prin raportarea la o transcendenţă (ex: divinitate) şi se prelevalează de aceasta pentru a cere o supunere motivată;
- puterea tradiţională– prin care trecutul se materializează în momentele prezentului, prin unul sau mai multe personaje care deţin autoritatea în calitate de moştenitori;
- puterea raţională– prin aceasta înţelegând puterea care asigură dominaţia adevărului, aceasta fiind percepută ca o o reflectare a realului şi ca o manifestare a unei acţiuni individuale sau colective, juste şi eficace care asigură tuturor dreptul la libertate şi egalitate.
Principalele surse ale puterii sunt:
- controlul asupra securităţii;
- controlul asupra producţiei;
- controlul asupra creditului;
- controlul asupra cunoaşterii;
- controlul asupra izvoarelor de informaţii;
- controlul asupra ideilor (credinţelor).
Analiza puterii ne trimite în mod automat la termenul/noţiunea de stat, recunoscut la nivelul secolui al XX-lea ca şi formă normală de organizare a unei colectivităţi stabilite pe un teritoriu. Pentru statele moderne sunt propuse cinci câmpuri complementare ale puterii:
- puterea fizică (ceea ce reprezintă potenţialul material- resursele naturale, sol, subsol, natură);
- puterea economică;
- puterea politică (regimul politic, stabilitatea lui);
- puterea militară;
- puterea sistemului naţional de valori (puterea civilizaţiei);
Manifestarea puterii de către state determină şi existenţa unei tipologii a puterii care cuprinde:
- Puterea regională= prin aceasta înţelegând un stat care joacă un rol important la nivelul unei reziuni/zone de pe glob;
- Puterea mondială= prin aceasta înţelegând un stat care are capabilitatea de a juca un rol hotărâtor pe mai multe planuri şi pe o arie din ce în ce mai extinsă.
- Superputerea= prin aceasta înţelegând un stat care beneficiază pluridimensionarea puterii şi care are capacitatea de a coordona anumite politici sau acţiuni la scară planetară, de a se implica activ în soluţionarea unor divergenţe/ conflicte cu impact global şi are capacitatea de a gestiona situaţii de criză globală/ mondială.
În dinamica exercitării/ manifestării puterii putem vorbi de existenţa mai multor etape:
- În perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, puterea militară şi puterea politică asigurau un echilibru relativ stabil, ulterior piaţa militară avea să fie subordonată puterii politice;
- O perioadă relativ îndelungată de timp puterea militară (forţa militară) a reprezentat singurul, unicul criteriu de măsurare a puterii. A condus fie la ascensiunea, fie la declinul marilor puteri şi s-a aflat întotdeauna într-un raport de condiţionare cu puterea economică.
Astăzi o asemenea situaţie ar reprezenta fără indoială o soluţie de risc maxim. Aceasta pentru că pe de o parte ar duce la formarea/ constituirea unui nou pol (centru de putere) imposibil de controlat format din companiile producătoare de tehnică şi echipament militar şi pe de altă parte prin creşterea uriaşă a cheltuielilor cu înarmarea ar determina deficite imense care ar prejudicia industria civilă şi ar afecta echilibrul la nivel naţional, regional şi mondial.
Aceasta în contextul actual în care costul proiectării puterii militare depăşeşte cu mult ceea ce-şi poate permite oricare dintre economiile dezvoltate (economiile puternice la nivel mondial). Per ansamblu puterea poate fi rea sau bună, omnipotentă sau democratică însă s-a dovedit că ea este necesară pentru ca sistemul să funcţioneze. E la fel de adevărat că manifestările acesteia, în primul rând a celei politice determină o diversitate de efecte şi în concluzie o multitudine de abordări pro şi contra.
În realitate, ceea ce contează modul în care puterea politică respectă legile democraţiei antrenează comunitatea la propria ei dezvoltare şi modul în care în general ia deciziile.
În consecinţă pentru a fi onestă şi eficientă puterea politică trebuie să nu mai constituie un izvor inepuizabil de privilegii, să nu mai fie ritualizată şi solemnizată.
O astfel de critică este în primul rând politică, ea încercând să identifice în manifestarea actuală a puterii elementelor caracteristice sistemelor de dominaţie totală.
Dintr-o perspectivă socio-politică a raporturilor de putere la nivel mondial, religia poate fi considerată o identitate de grup şi un important contribuitor la securitatea globală.
Pe de altă parte, politica puterii a motivat şi inspirat mişcarea budistă din Thailanda, fundamentaliştii creştini din America, naţionaliştii hinduşi din India, militanţii islamişti din Tanzania.
Aceste mişcări politico-religioase au devenit grupuri de presiune la scară regională sau continentală rezultând un activism religio-politic. Politica în intersecţia sa cu religia, exprimă raporturi foarte bine determinate, lupta dintre bine şi rău fiind extrapolată la nivel conflictual în antagonismul dintre noi şi ei.
În consecinţă, articularea unor centre de putere ordonatoare la nuvel mondial şi dinamica raportului de forţe în general trebuie să ţină seama de vectorul religios care continuă să demonstreze că reprezintă un atribut al puterii cu o semnificaţie însemnată în relaţiile înternaţionale.