Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală sau îi prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele), omul caută în permanenţă să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele evenimente nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele lor au fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de pagube, omul a rămas fără apărare.
Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode eficiente de apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri.
Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în trei categorii, şi anume:
- măsuri de prevenire;
- măsuri de asistenţă;
- măsuri de prevedere.
Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând parţial suprimarea riscurilor, dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de catastrofă sau de forţă majoră.
Asistenţa este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt adesea parţiale şi de scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată.
Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a unor resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă formă de protecţie şi poate fi realizată în mai multe variante.
Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel individual. Acesta asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri numai dacă este suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie (riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să aibă un grad de lichiditate ridicat, pe care i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la vedere. Impedimentul care apare în această situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care este asociat constituirii şi utilizării fondului de autoasigurare.
Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel departamental sau la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de cheltuieli în cadrul bugetului de stat sau în cadrul bugetelor locale. Întrucât aceste fonduri sunt constituite pe seama resurselor bugetare, mărimea lor nu va fi niciodată suficientă pentru realizarea unei protecţii reale împotriva riscurilor.
O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri care afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea tuturor celor afectaţi de posibilele riscuri şi care consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de frecvenţa şi intensitatea riscului împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor fonduri de asigurare din care urmează să se indemnizeze acei membrii care au fost afectaţi în vreun fel de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel se constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigurători, au un cost dat tocmai de mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru la formarea fondurilor respective, asigură un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi reprezintă fonduri de asigurare propriu-zise.
Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu se face dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de protecţia sănătăţii şi a vieţii, fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea, fie de răspunderea pe care persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, inte4grităţii corporale sau bunurilor altor persoane.
Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie alcătuiesc comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul că sunt afectaţi în egală măsură de producerea unor riscuri şi au un interes în a se proteja împotriva efectelor acestora.