Alături de forma clasică, proporţională a reasigurării, s-a dezvoltat treptat forma neproporţională. Aceasta, deoarece a apărut teama că contractele de valori mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurare pe baze proporţionale. În plus, reasigurarea proporţională reclamă un volum mai mare de muncă decât cea neproporţională.
La contractele neproporţionale, repartizarea răspunderii între reasigurat şi reasigurători se face în funcţie de volumul probabil al daunei, şi nu în baza unui raport proporţional faţă de suma asigurată. La acest tip de contract, răspunderea reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade partea de daună care depăşeşte răspunderea reasiguratului.
Contractele de reasigurare neproporţională se clasifică în funcţie de modalitatea de exprimare a limitei monetare (ca o sumă absolută sau ca o cotă procentuală din volumul daunei). Astfel, aceste contracte pot fi:
- contracte de reasigurare „excedent de daună";
- contracte de reasigurare „oprire a daunei" (sau „excedent a ratei a daunei").
- a) Reasigurarea „excedent de daună". La această reasigurare, răspunderea reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel), denumit prioritate, franşiză sau prag, iar răspunderea reasigurătorilor vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea. Drept urmare, răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă din dauna probabilă. În ceea ce priveşte răspunderea reasigurătorilor, aceasta este fie limitată la o sumă fixă din daună, fie nelimitată.
Reasigurarea excedent de daună se utilizează mai ales în ramurile în care în urma producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube deosebit de mari ( de exemplu: răspunderea civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării şi a litoralului cu ţiţei; răspunderea ce revine unei centrale atomoelectrice care a suferit un grav accident, etc).
Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul, pentru reasigurat, că-i permite să limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli de administraţie.
În schimb, acest tip de reasigurare reclamă un volum mare de muncă din partea reasiguratului pentru evidenţierea răspunderilor ce revin asigurătorilor pe nivele de daune; în plus, nu asigură nici omogenizarea portofoliilor reasigurătorilor.
- b) Reasigurarea „oprire a daunei". La această reasigurare, reasiguratul se angajează să acopere din daunele produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un procent din volumul primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.
Altfel spus, la reasigurarea oprire de daună participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei este dependentă de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei înregistrate. Acest raport este de regulă, subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea acestei variante de contract, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea daunei pe care înţelege să o suporte pornind de la rata daunei.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent din dauna produsă raportat la primele încasate.
Pentru a nu-şi asuma angajamente excesiv de mari, la încheierea contractului, reasiguratul e bine să manifeste prudenţă şi să precizeze şi mărimea absolută a opririi de daună, şi nu doar mărimea relativă a acesteia în raport cu primele încasate. Aceasta, deoarece este posibil ca volumul primelor efectiv încasate să depăşească pe cel al primelor estimate, ceea ce atrage după sine majorarea automată a răspunderii reasiguratului.
Şi reasigurătorii sunt interesaţi ca răspunderea lor să fie stabilită şi ca mărime absolută nu numai ca procent faţă de primele încasate de reasigurat. Ceea ce depăşeşte această limită rămâne în sarcina reasiguratului. La aceste contracte, un rol foarte important joacă buna credinţă a reasiguratului în ceea ce priveşte informarea corectă a reasigurătorului despre mărimea reală a daunelor înregistrate şi a primelor încasate.
La reasigurările neproporţionale, o problemă extrem de importantă o constituie stabilirea cuantumului primelor cuvenite reasigurătorului. Aceasta, deoarece prima de reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasigurătorului nu este proporţională cu angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de acoperit), ci este mult mai mică. Aceasta se explică prin faptul că posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în contract) sau chiar a daunei medii (care se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai redusă decât probabilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân în totalitate în sarcina reasiguratului.
La repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurător se foloseşte o metodă denumită
„cost al arderii" care se bazează pe următoarea formulă:
C D-100 î
Ca =---------- , in care:
a P - 80
Ca = costul arderii;
D - volumul daunelor înregistrate de reasigurat, la nivelul considerat din ramura de asigurare în cauză, în ultimii 5 ani;
P - volumul total al primelor încasate de reasigurat, în ramura considerată, în ultimii 5
ani;
100 .
- arată in ce proporţie se reduce raportul daune prime.
Costul arderii reprezintă cota de primă cuvenită reasigurătorilor exprimată în procente şi care se aplică asupra volumului de prime încasate în anul de asigurare.
În contractele de reasigurare, odată cu cedarea unei părţi din riscurile asumate, reasiguratul cedează în mod automat şi primele de asigurare aferente acesteia. Astfel, pe măsură ce încasează prima de asigurare de la asigurat, reasiguratul decontează prima de reasigurare cuvenită reasigurătorului. La rândul lor, reasigurătorii se angajează, prin contractul de reasigurare să plătească reasiguratului un comision de reasigurare. Raţiunea acestui comision constă în faptul că obţinerea asigurării presupune anumite cheltuieli, pe care le suportă reasiguratul din prima încasată de le asigurat. Mărimea comisionului de reasigurare se determină în funcţie de mărimea medie a daunelor, stabilite pe baza statisticii, pe o perioadă de timp. Cu cât acest comision este mai ridicat, cu atât costul reasigurării pentru reasigurat va fi mai mic.
Pe lângă comision, prin contractul de reasigurare, reasigurătorul se angajează să plătească reasiguratului şi o cotă din beneficiul realizat în urma reasigurării. De menţionat că reasiguratul poate să participe numai la împărţirea beneficiului realizat de reasigurător şi nu la pierderea eventuală a acestuia.
În cazul în care reasiguratul realizează pierdere în loc de beneficiu de pe urma contractului de reasigurare, reasiguratul se angajează ca în anii următori perioadei care s-a încheiat cu pierdere, aceasta să fie dedusă din beneficiul realizat de reasigurător şi numai rezultatul net să fie repartizat.
La determinarea beneficiului realizat de reasigurător, se ţine seama de primele încasate de reasigurător, de comisionul de reasigurare, de daunele plătite, de rezervele pentru daune nedecontate şi de cheltuielile de administraţie ale reasigurătorului.
Reasigurarea constituie o modalitate frecvent utilizată pentru omogenizarea riscurilor sub raport cantitativ şi pentru dispersarea acestora sub raport geografic (teritorial). Nu întotdeauna, însă, acest obiectiv se realizează în mod corespunzător, deoarece subscrierea în reasigurare se face pe două căi: pe baza ofertelor primite direct de la societăţile de asigurare şi pe baza ofertelor primite de la curtieri. Nici în primul şi nici în al doilea caz nu se face o analiză temeinică a riscurilor primite în reasigurare. În acest fel, se ajunge ca un reasigurător să participe la unele riscuri în proporţie exagerat de mare, fenomen denumit risc de cumul. Corectarea acestei stări de lucruri, se realizează prin retrocesionarea unei părţi din riscurile acceptate de către reasigurător în reasigurare, folosind în acest scop fie sistemul cotă-parte, fie pool-ul de retrocesiune. Retrocesiunea devine astfel, un mijloc de echilibrare a rezultatelor sale financiare.