Economie

1. Răspunderea civilă auto - componentă a răspunderii civile delictuale

Dezvoltarea societăţii şi complexitatea vieţii sociale a impus o necesitate de asigurare a securităţii în circuitul civil impunând extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii.[4,249-252] Cu alte cuvinte, s-a instituit o răspundere derogatorie de la dreptul comun, respectiv a răspunderii delictuale indirecte, noţiune care, în lumina dispoziţiilor art.1000-1002 din Codul Civil desemnează obligaţia unei anumite persoane de a repara paguba cauzată printr-o acţiune sau inacţiune a copiilor minori, a prepusului care lucrează pentru acea persoană, a lucrului sau animalului aflat în paza sa. Prin aceste dispoziţii s-a reglementat expres şi limitativ, într-o sistematizare remediată prin intervenţia practicii judiciare şi a doctrinei juridice a mai multor feluri de răspundere civilă delictuală indirectă.

Unii autori [5,158] grupează răspunderea civilă indirectă în două categorii şi anume:

1. Răspunderea pentru fapta altei persoane care are ca subdiviziuni:
2. Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii minori
   (art.1000 din Codul Civil);
3. Răspunderea institutorilor şi  artizanilor  (meşteşugarilor)  pentru
   prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi în supravegherea lor;
4. Răspunderea comitenţilor pentru prejudicii cauzate de prepuşii lor în
   funcţiile încredinţate;
5. Răspunderea pentru lucruri, animale şi edificii structurată tot în trei
   subdiviziuni:
6. Răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în
   paza sa juridică;
7. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza
   juridică a unei persoane;
8. Răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca
   urmare a ruinei edificiului.

Pentru a exista Răspunderea delictuală este necesară întrunirea unor condiţii specifice, cumulative, în acelaşi timp, în totalitate sau uneori numai în parte:

• prima condiţie de ordin obiectiv, este existenţa prejudiciului, a unui prejudiciu patrimonial, respectiv prejudiciu moral;
• a doua condiţie, tot de ordin obiectiv, se referă la existenţa unei fapte ilicite;
• condiţia a treia este de a exista un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; practic prejudiciul să fie rezultatul cauzal al faptei ilicite;
• condiţia a patra, ca succesiune, dar de ordin subiectiv, este acea a existenţei culpei, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat autorul faptei ilicite generatoare de prejudiciu;

- condiţia a cincea, tot de ordin subiectiv, dar indisolubil legată de fapta prejudiciabilă săvârşită cu culpă, este de a exista capacitatea delictuală a autorului faptei ilicite; nu poate exista vinovăţie dacă nu există discernământul faptelor săvârşite.

Aşa cum afirmam şi în altă ocazie [2, 26-32] în răspunderea civilă delictuală nu există o reglementare specială care să abordeze drepturile şi obligaţiile persoanelor care provoacă pagube terţilor din accidentele de autovehicule şi/sau ale persoanelor păgubite.

Dreptul Civil reglementează prin textele art. 998-1003 din Codul Civil, partea de delicte şi cvasidelicte în care se regăsesc şi elementele Răspunderii Civile delictuale. In conformitate cu art. 998 şi 999 din Codul Civil, orice faptă a omului care creează un prejudiciu unei terţe persoane îl obligă pe făptuitor, din a cărui greşeală s-a ocazionat paguba, să repare prejudiciul. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, ci şi de prejudiciul cauzat prin neglijenţă sau imprudenţă. Articolele sunt inspirate din Codul Civil francez.

Cele două texte legale consacră un pricipiu tradiţional al dreptului nostru civil [3], cunoscut încă din Codul Calimach, al răspunderii directe potrivit căruia omul nu poate fi chemat să răspundă decât pentru fapta sa proprie.

2. Dreptul acţiunii în despăgubire al persoanelor păgubite în accidentele de autovehicul; temei juridic

Răspunderea civilă delictuală pentru aceste pagube revine conducătorilor auto care sunt răspunzători pentru faptele lor. In anul 1972 România a fost cel de-al doisprezecelea stat din lume care a instituţionalizat într-o formă comercială această răspundere civilă delictuală, denumită generic RCA. Prejudiciile suferite de persoane, terţe păgubite, din accidente de autovehicule erau preluate prin asigurarea de răspundere civilă din accidente de autovehicule.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr.471 din 1971, cu privire la asigurările de stat, s-au stabilit dispoziţiuni clare privind asigurarea de răspundere civilă auto ca o asigurare prin efectul legii. Diferenţa între caracterul obligatoriu al asigurării RCA şi caracterul prin „efectul legii" este mare. Intre 1972 şi 1995 asigurarea RCA avea condiţia „prin efectul legii", deci preluarea riscului în asigurare se făcea prin dipoziţiunile legii şi prin simpla existenţă a bunului (autovehicul) în proprietate. Riscul intră de la data înmatriculării sau a preluării în proprietate a autovehiculului.

Asigurarea obligatorie de RCA este o asigurare care se realizează pe baze contractuale. Asigurarea este condiţionată de încheierea poliţei de asigurare şi plata primelor de asigurare. Noua formă de asigurare este construită prin Legea nr. 136/1995 a asigurărilor şi reasigurărilor din România. Potrivit legii proprietarul are obligaţia de a încheia asigurarea de răspundere civilă, dar dacă nu o încheie nu există protecţie la riscul declanşat din accidente de autovehicule. In aceste situaţii intră în funcţiune Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii, dar numai când sunt vătămări corporale grave şi/sau deces din accidente.

Revenind la momentul istoric de a aplica în România asigurarea de răspundere civilă auto, din anul 1972, constatăm că erau supuse asigurării persoanele fizice şi juridice care deţineau autovehicule supuse înmatriculării. Acestea erau asigurate în mod automat, prin esenţa legii şi existenţa autovehiculului înmatriculat în proprietatea persoanei fizice sau juridice.

Prin acest cadru legislativ s-au creat premisele împăcării părţilor pe înţelegerea amiabilă. Pretenţiile persoanelor păgubite pentru pagube materiale generate de accidentele de circulaţie se stingeau de către societatea de asigurare la înţelegerea cu asiguratul şi vinovatul, după caz. In acest mod, se simplifica soluţionarea pretenţiilor prin intermediul instanţelor de judecată. Pentru înţelegerea între părţi, dispoziţiile răspunderii civile delictuale cuprinse la articolele 998-1003 trebuiau să fie îndeplinite şi să rezulte din documente întocmite de autorităţi (procese verbale de contravenţie) şi declaraţiile martorilor.

Pentru stabilirea despăgubirilor pe baza înţelegerii dintre părţi [7], repararea integrală a prejudiciilor materiale fără a depăşi valoarea bunurilor din momentul accidentului, era posibilă numai după constatarea pagubelor şi evaluarea acestora.

Modificările de structură în economie şi societate au creat o necesitate obiectivă de modificare a legislaţiei în domeniul răspunderii civile delictuale în accidentele de autovehicule. Astfel, în anul 1995, prin Legea nr. 136/1995 a asigurărilor şi reasigurărilor din România [8], s-au stabilit noi parametri tehnici privind asigurarea de răspundere civilă în accidentele de autovehicule, asigurarea fiind definită ca „obligatorie" şi încheiată pe baze contractuale.

Diferenţa între legislaţia existentă în perioada 1972 şi 1995 este de ordin tehnic şi comercial. Asigurarea nu validează automat prin esenţa legii de la data înmatriculării, ci validează de la data încheierii contractului de asigurare, a primelor de asigurare aferente şi a înmatriculării autovehiculului. Răspunderile din derularea contractului de asigurare nu s-au modificat şi sunt subordonate răspunderilor din Codul Civil abordate în capitolul I. Practic, convenţia încheiată între făptaş (asigurat), păgubit şi asigurator stinge pretenţiile pentru pagube produse din accidente de autovehicule ale păgubiţilor.

Mecanismul de înţelegere amiabilă a evoluat în domeniul asigurării de răspundere civilă auto şi, în timp, s-a permis de către legiuitor rezolvarea pe înţelegere amiabilă şi a pretenţiilor pentru daune cu caracter nepatrimonial. La stabilirea corectă şi onestă a indemnizaţiilor de despăgubire, practica obligă asiguratorii să aibă în vedere speţele şi practica judiciară pentru cazuri similare.

3. Soluţii comerciale în practica europeană a asigurării de răspundere civilă auto

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor^a din România a reglementat latura comercială a răspunderii civile delictuale în mod unitar pe întreaga piaţă de asigurare din România. Ordinele privind aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule stabileau Normele tehnice cu aplicare anuală^b a asigurării RCA. Prin textele legislative anuale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a armonizat legislaţia din România cu legislaţia UE, întrucât asigurarea de răspundere civilă delictuală în accidente de autovehicule a primit un caracter trans-frontalier în spaţiul intracomunitar cât şi extracomunitar, dar european.

Cu referinţă directă la răspunderea civilă delictuală, constatăm faptul că începând cu anul 2009 se crează un sistem paralel de soluţionare a potenţialelor subiecte de drept în răspunderea civilă auto, sistem care are la bază elemente mixte de drept civil şi comercial. Acest sistem paralel, denumit constat amiabil, permite soluţionarea pretenţiilor de despăgubire, ale persoanelor păgubite în accidente de autovehicule produse de conducători auto asiguraţi la societăţi comerciale, pe evaluarea unei stări de fapt făcută de asiguratori.

Practic, în cazul unui accident rutier, nu mai este necesară intervenţia poliţiei care să constate vinovaţii şi prejudiciile materiale (minore în cele mai multe cazuri). Conducătorii auto au la dispoziţie un formular de constatare amiabilă privind datele accidentului rutier pe care îl completează în comun.

Procedura de constat amiabil este o procedură introdusă în conformitate cu prevederile art.8 din Legea 136/1995, privind asigurările şi reasigurările din România, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care a emis în acest sens Ordinul nr.21/2008, publicat în MO nr.876/24.12.2008. Normele privind soluţionarea Răspunderii Civile delictuale pe baza constatării amiabile de accident au intrat în vigoare la 1 iulie 2009. Formularul de constatare amiabilă înlocuieşte procesul verbal de contravenţie încheiat de organele de poliţie cu ocazia constatării accidentelor de circulaţie.

Dacă, până la această dată, poliţia întocmea toate documentele administrative şi de sancţiune contravenţională în cazul accidentelor de circulaţie, după intrarea în vigoare a constatului amiabil, organele de poliţie mai intervin doar la accidentele cu vătămări corporale, accidentele în care sunt implicate mai mult de două autovehicule şi accidentele în care părţile nu ajung la consens în ceea ce priveşte dinamica accidentului.

Pentru cazurile în care conducătorii auto au un consens în ceea ce priveşte harta şi dinamica accidentului, noua metodologie le permite să completeze acest formular cu informaţiile despre: proprietatea autovehiculului; caractersticile tehnice; datele de înmatriculare ale autovehiculelor; informaţii despre contractele de asigurare de răspundere civilă auto şi date despre conducătorii auto. Formularul poate fi utilizat indiferent de locul producerii accidentului (în sistemul clasic poliţia emitea proces verbal de contravenţie doar pe drumurile deschise circulaţiei publice).

Acordarea despăgubirilor către persoanele păgubite se face în această metodologie pe baza unui protocol încheiat între societăţile de asigurare autorizate să practice asigurări de răspundere civilă. Protocolul descrie un numar de şase scenarii de bază pentru dinamica de accidente şi stabileşte procentual în sarcina cui revine culpa în producerea accidentului.

In mod paradoxal, acest protocol cu scenarii rutiere nu respectă prevederile OUG nr.195/2002 care reglementează circulaţia pe drumurile publice. Un ordin al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor desfiinţează parţial prevederile unor hotărâri de Guvern care reglementează vinovăţiile pe drumul public. Sunt posibile situaţii în care dacă persoana vinovată apelează la organele de poliţie are o încadrare juridică şi o culpă în producerea accidentului, iar dacă apelează la constatul amiabil societăţile de asigurare la care cei doi au asigurare stabilesc altă culpă în producerea evenimentului rutier.

In cazul în care vinovaţii de producerea evenimentului apelează la organele de poliţie pentru stabilirea gradului de vinovăţie, vor fi sancţionaţi contravenţional pentru fapta imputată şi administrativ cu puncte de penalizare pentru conduita pe drumurile publice. Pentru aceeaşi faptă, dacă apelează la constatul amiabil, nu mai răspund juridic pentru posibila contravenţie, deşi fapta este incriminată de legislaţia rutieră şi nu mai cumulează penalizări administrative.

Din punct de vedere procedural, în Ordinul nr.21/2008 privind introducerea procedurilor de constatare amiabilă a vinovaţiei şi a răspunderii civile delictuale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu precizează ce se întamplă în situaţia în care vinovatul revine asupra declaraţiei dată iniţial, dacă există termen de prescripţie a faptei şi nici nu se apreciază, potrivit normelor de drept, ce se întâmplă dacă pentru acelaşi accident persoanele implicate declară scenarii diferite pentru a primii indemnizaţia din răspundere civilă delictuală în mod încrucişat.

Soluţionarea raporturilor de răspundere civilă delictuală pe înţelegerea părţilor, prin utilizarea unui formular de constat amiabil, s-a dorit a fi o procedură pe care statele UE o practică de aproape 20 de ani. Răspunderea civilă delictuală din accidente de autovehicule este transformată într-un act comercial la îndemâna societăţilor de asigurare implicate prin fapta asiguraţilor lor şi care stabilesc vinovăţia, culpa şi pagubele. Nu mai este nevoie de condiţiile ce trebuiau îndeplinite cumulativ pentru a fi „răspundere civilă delictuală", respectiv: fapta ilicită şi existenţa unui raport de cauzalitate.

Aplicarea constatului amiabil elimină şi condiţia existenţei discernământului faptelor pentru răspunderea civilă delictuală. Formularul de constat amiabil poate fi completat şi de persoane care consumă droguri sau persoane care au fost sub influenţa băuturilor alcoolice în timpul accidentului, elemente trecute sub tăcere de cei implicaţi în accident. In astfel de cazuri, constatul amiabil, se completează la o dată ulterioară când se declară accidentul, dată convenită de cei implicaţi pentru a nu se stabili uşor realitatea. In vechea procedură legală poliţia preleva probe prin alcooltest sau drogtest.

4. Răspunderea civilă auto între dreptul civil şi dreptul comercial; concluzii

Temeiul juridic al acţiunii în despăgubire, intentată de persoana pagubită într-un accident de autovehicul, are la bază răspunderea civilă delictuală prevăzută în Codul Civil, art.998-1003. Pentru a fi întrunite condiţiile cerute de lege este necesar să fie îndeplinite cinci condiţii din care trei de ordin obiectiv şi două de ordin subiectiv, cum ar fi: existenţă prejudiciu, existenţă faptă ilicită, existenţă raport de cauzalitate, existenţă culpă şi existenţă capacitate delictuală. Determinarea întinderii obligaţiei de reparare a acestor pagube şi stabilirea persoanei responsabile de producerea lor ocupă un loc aparte în problematica generală a răspunderii civile delictuale.^c

Incepând cu anul 1972, în România s-a introdus asigurarea de răspundere civilă auto, prin care prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule sunt compensate economic de către societăţile de asigurare la care s-au asigurat proprietarii vehiculului condus de vinovaţi.

In anul 2008 legislaţia specifică asigurărilor a fost modificată, astfel încât s-a creat un sistem paralel bazat pe drept comercial, care soluţionează pretenţiile de despăgubire ale persoanelor păgubite din accidente auto. Acest sistem bazat pe reguli comerciale, cu elemente din dreptul civil referitoare la răspunderea civilă delictuală, are ca obiectiv principal executarea contractului de asigurare de răspundere civilă auto, într-o formă simplificată la înţelegerea între societăţile de asigurare. Noul sistem nu elimină sistemul clasic bazat pe norme de drept, ci îl completează sau uneori îl ignoră. Conducătorii auto convin asupra cauzelor şi împrejurărilor accidentului dar nu decid vinovăţia, chiar dacă unul sau celălalt sunt dispuşi să şi-o asume. Vinovăţia este stabilită de către societăţile de asigurare pe baza unor proceduri simplificate care ignoră prevederile legislaţiei rutiere şi contravenţionale. In situaţia în care societăţile de asigurare nu cad de comun acord asupra obligaţiilor de plată, acestea merg la o comisie de mediere care impune respectarea protocolului.

In situaţia în care persoanele implicate în accident nu sunt de acord cu o înţelegere privind dinamica accidentului, se adresează în continuare poliţiei care va soluţiona cazul pe normele de drept referitoare la circulaţia pe drumurile publice. Dacă nici organele de poliţie nu le satisfac pretenţiile şi poziţia, atunci se poate deschide acţiune în instanţă pentru stabilirea răspunderii civile pe baza Codului Civil şi a expertizelor tehnice.

Considerăm pozitivă modificarea legislativă în răspunderea civilă delictuală la accidentele de autovehicule. Modificările armonizează sistemele de lucru în toate ţările UE, iar formularul de constat amiabil este standardizat la nivel european, astfel orice cetăţean cunoaşte tipizatul şi conţinutul acestuia. Amendăm, însă, procedura de introducere a constatului amiabil. Constatarea amiabilă a fost introdusă printr-un ordin al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi modifică situaţii statuate şi clarificate de reglementări legale cu putere superioară. Astfel, Ordinul CSA nr.21/2008 nu ţine cont de prevederile exprese din OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, iar soluţionarea pe baza protocolului între societăţile de asigurare are la bază alte scenarii şi alte vinovăţii faţă de Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice.

Viitorul, în raporturile juridice de drept civil privind răspunderea civilă delictuală în accidentele de circulaţie, va fi simplificat şi vor apărea elemente de drept comercial datorate intervenţiei şi interesului societăţilor de asigurare. Procedurile sunt noi în România, dar în statele UE funcţionează de mult timp.

Aplicarea înţelegerii comerciale între societăţile de asigurare pentru despăgubirea persoanelor terţe păgubite, ca urmare a unor accidente de circulaţie, simplifică procedurile de despăgubire dar deschid calea unor infracţiuni şi fraude. Cu toate că de la 01 ianuarie 2010 s-a introdus obligativitatea emiterii poliţelor de asigurare pentru răspundere civilă auto în sistem electronic, direct de pe serverele asiguratorilor, probabilitatea de fraudă nu este eliminată. Persoanele implicate în accident vor putea face în continuare înţelegeri prealabile pentru a primi cât mai mulţi bani din asigurare.

Mutarea centrului de greutate a răspunderii civile delictuale din accidente de circulaţie pe elementele de drept comercial (înţelegeri pe baze de protocol între asiguratori) afectează de multe ori interesele celor păgubiţi în mod real. Dreptul lor ca persoane păgubite este din ce în ce mai greu de obţinut şi este influenţat de decizia asiguratorilor. Elementele constitutive ale asigurării de răspundere civilă auto sunt cumulative, astfel: existenţa prejudiciului, existenţa unei fapte ilicite, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa culpei, capacitatea delictuală a autorului faptei ilicite.

In cazul soluţionării pagubei din riscuri asigurate pe baza înţelegerii între asiguratori, constat amiabil, aceste condiţii - obligatorii ca normă de drept - devin volatile sub incidenţa interesului comercial al asiguratorilor.

Bibliografie

1. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
2. M. Bogdan, G. Borza, Coordinates of tort civil liability in the context of the application of the european procedure based on amiable settlement, în Drept -Annales Universitatis Apulensis - Series Jurisprudentia, nr. 13/2010
3. Botea, Răspunderea civilă delictuală în accidente de circulaţie, Editura Casa Europeană, Bucureşti, 1992
4. Elinescu, Răspundere civilă delictuală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972
5. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de Drept Civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981
6. Ţiclea, Reglementarea contravenţiilor, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1998
7. * * * Decretul nr.471/1971 cu privire la asigurările de stat, republicat în BO 13 din 27.02.1988, art.44
8. * * * Legea nr 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în MO nr.303 din 30.12.1995
9. * * * Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, publicată în MO nr.148 din 10.04.2000

• * * * Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.21/2008, pentru punerea în aplicare a Normelor privind utilizarea formularului Constatare amiabilă de accident, publicat în MO nr.876 din 24.12.2008 ^a înfiinţată prin Legea nr.32/2000. înainte de această lege organismul a funcţionat sub titulatura de OSAAR - Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, în subordinea Ministerului de Finanţe

^b HG nr.32/1996 publicată în Mo nr.22/30.01.1996; HG nr.1259/1996 publicată în MO nr.306/25.11.1996 pentru anul 1997; HG nr.848/1997 publicată în MO nr.363/17.12.1997 pentru anul 1998; HG nr.906/1998 publicată în MO nr.491/21.12.1998 pentru anul 1999; HG nr.906/1998 publicată în MO nr.491/21.12.1998 pentru anul 1999; HG nr.1054/1999 publicată în MO nr.640/29.12.1999 pentru anul 2000; Ordinul CSA nr.9/2002 publicat în MO nr.882/07.12.2002; Ordinul CSA nr.3113/2003 publicat în MO nr.858/03.12.2003; Ordinul   CSA  nr.3108/2004   publicat  în  MO   nr.1154/20.12.2004;   Ordinul   CSA

nr.3116/2005 publicat în MO nr. 615/15.07.2005; Ordinul CSA nr.113133/06.12.2006 publicat în MO nr.977/2006; Ordinul CSA nr.113102/2006 publicat în MO nr. 106/27.02.2006; Legea nr.304/2007 publicată în MO nr.784/19.11.2007; Ordinul CSA nr.11/2007 publicat în MO nr.686/09.10.2007 pentru anul 2008; Ordinul CSA nr.8/2008 publicat în MO nr.500/03.07.2008

^c Pentru o prezentare detaliată a problemelor indicate de coliziunea de vehicule, a se vedea Francisc Deak, Condiţiile şi fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în Revista Română de Drept nr. 1/1967, pag.31-34.