Economie

l.Introducere

Managementul financiar constituie o componentă a managementului general în orice sistem organizaţional. Interpretat ca proces, ca ştiinţă, artă şi mai ales ca practică, în conducerea prin pârghii financiare, managementul financiar constituie un ansamblu de metode, tehnici, instrumente şi acţiuni cu ajutorul cărora are loc mobilizarea, alocarea şi utilizarea capitalurilor, în entitatea organizaţională, în scopul realizării obiectivelor specifice în domeniul respectiv. Referinţele asupra conceptului - management financiar - sunt, pe cât de numeroase, pe atât de diversificate¹.

Într-un sistem organizaţional productiv sau lucrativ, în general, managementul financiar poate fi încadrat, investigat şi analizat în raport cu trei coordonate: scop, areal de manifestare şi pârghii de înfăptuire.

Scopul evidenţiază ţinta stabilită, finalitatea efortului managerial. Pentru entităţile cu caracter lucrativ sunt luate în discuţie ca alternative: a) creşterea valorii de piaţă a acţiunilor şi deci a întreprinderii; b) sporirea averii acţionarilor; c) creşterea profitului.

Arealul de manifestare îl constituie entitatea de referinţă, ca sistem deschis, funcţional şi operaţional vizând în esenţă manifestarea funcţiei financiare sub aspect gestionar şi decizional cu reflectare în a) constituirea capitalurilor; b) alocarea capitalurilor (resurselor) în scopul finanţării ciclului de exploatare; c) alocarea capitalurilor în scopul finanţării ciclului de investiţii; d) gestionarea rezultatelor financiare sub incidenţa raportului risc-performanţă, în scopul armonizări relaţiilor dintre entitatea organizaţională, acţionari, salariaţi, autorităţi fiscale şi terţi.

Pârghiile de înfăptuire ale managementului financiar sunt generate şi puse în valoare prin sistemul decizional specific, fiind reflectate de instrumente suport informaţional previzionale, curente şi cu caracter post factum.

Cercetarea noastră vizează identificarea coordonatelor managementului financiar în societăţile de asigurări. Societăţile de asigurări sunt constituite şi funcţionează în regim comercial şi concurenţial. Ele vând produse virtuale (asigurări), la un preţ (prima de asigurare), al căror cost nu-l cunosc decât în momentul producerii riscului. Prin urmare ele trebuie să mobilizeze şi să dispună de resurse cu ajutorul cărora să facă faţă în orice moment cerinţelor de despăgubire. Aşa se explică faptul că în sectorul asigurărilor s-a impus marja minimă de capital social; constituirea de rezerve specifice; practica plasamentelor financiare, monitorizarea stării financiare şi a raporturilor cu asiguraţii, de către autoritatea de supraveghere etc.

 

 

 

 

 

 

 

2. Caracterul specific al coordonatelor managementului financiar în asigurări
   2.1. Scopul societăţilor de asigurări poate fi identificat în plan funcţional şi în plan

financiar. În plan funcţional scopul derivă din obiectul lor de activitate- protecţia asiguraţilor în raport cu riscurile transferate de aceştia şi asumate de asigurător prin mutualizare. În plan financiar scopul derivă din modul de funcţionare a lor -adică în regim comercial, concurenţial pe criteriul profitului.

Alternativele funcţiei scop în managementul financiar al acestor societăţi comportă o analiză selectivă².

LAlternativa creşterii valorii acţiunilor:

1. a) creşterea valorii acţiunilor şi deci a valorii societăţii de asigurări este dependentă
   de mai mulţi factori: volumul angajamentelor de riscuri asumate de asigurător, categoria de
   riscuri (viaţă, generale, uşoare, grele), tariful de prime practicat; probabilitatea producerii
   riscurilor; amploarea prejudiciilor, respectiv gradul de distrugere, costul refacerii prin
   despăgubire; ponderea segmentului de piaţă pe care acţionează societatea de asigurare;
   intensitatea concurenţei, piaţa pe care se pot tranzacţiona acţiunile, la Bursă, sau în afara
   acesteia etc;
2. parteneriatul bancassurance poate influenţa creşterea valorii societăţii de asigurare;
3. valoarea acţiunilor prezintă interes pentru deţinător, mai ales atunci când are intenţia să le vândă, să le speculeze, precum şi atunci când cumpărătorul acţiunilor doreşte să obţină pachetul de control şi managementul societăţii;

2.Alternativa creşterii averii acţionarilor:

1. în asigurări, de regulă, acţionariatul este mai restrâns numeric, dar participarea la constituirea capitalului este mai consistentă;
2. capitalul social este restricţionat prin prisma limitei minime, fapt care pune în evidenţă responsabilizarea acţionarilor în raport cu angajamentele asumate faţă de asiguraţi, prin întermediul a trei linii de rezistenţă (acoperire) financiară: prima linie - din resursele generate de trezoreria curentă (sume din prime subscrise şi achitate); a doua linie - prin rezervele constituite, pe seama încasărilor de prime brute ( dar în corelaţie cu evoluţia riscurilor expirate şi neexpirate, respectiv a daunelor suportate, etc); a treia linie -din capitalurile subscrise şi vărsate de acţionariat;
3. c) averea acţionarilor poate creşte pe seama profitului distribuit sub forma
   dividendelor, dar şi pe seama profitului nedistribuit, în măsura capitalizării acestuia sub
   forma rezervelor.
4. Alternativa creşterii profitului:
5. a) desigur profitul realizat sau creşterea profitului poate reflecta o situaţie financiară bună pentru societate, în exerciţiul de referinţă, întrucât deschide căile de remunerare a participanţilor la obţinerea rezultatelor, permite o consolidare în perspectivă, posibilităţi de plasamanete şi participaţii, precum şi o încadrare mai buna într-un eventual top;
6. în asigurări apar situaţii în care o societate înregistrează pierderi şi cu toate acestea ea nu intră în categoria societăţilor cu o situaţie financiară dificilă. Este cazul societăţilor aflate în proces de consolidare, de creştere, care îşi constituie rezervele în parametri impuşi de reglementările în vigoare. Cum rezervele se întegrează în costurile activităţii, chiar dacă se constituie pe seama veniturilor, este posibilă încheierea exerciţiului financiar cu pierderi;
7. mizând pe obţinerea profitului, nu se poate ignora faptul că acesta se raportează specific la fiecare exerciţiu financiar, prin masa, respectiv valoare şi prin rată. Nu este clar ce poate fi, ce trebuie maximizat- masa profitului sau rata profitului!.

Câteva aprecieri sunt posibile şi necesare.

l.Scopul managementului financiar în societăţile de asigurări nu poate fi desprins de ideea de profit, de avere, de valoare a acţiunii, respectiv a întreprinderii. Este în viziunea acţionarului care a investit capital în afaceri din sectorul asigurărilor, să-şi sporească acest capital şi să-l conserve. În acest context, profitul este pârghia de înfăptuire a scopului, cu acţiune temporală, verificabilă.

2.Raportul de asigurare generator de profit/pierdere se află sub incidenţa unor interese divergente: asiguratul este interesat sa fie protejat şi susţinut financiar prin indemnizare-despăgubire ,la producerea cazului asigurat; asigurătorul este interesat să conserve încasările de prime , să minimizeze plăţile de indemnizaţii şi despăgubiri, pentru a se înscrie în marja de profit.

3. Însăşi motivaţia constituirii societăţilor de asigurare are la bază cele două concepte: comunitatea de risc şi Prin urmare se poate afirma ca managementul financiar nu poate ignora valenţele sociale ale asigurării.
4. Pe de altă parte remarcăm faptul că managerii şi salariaţii, pot fi, în acelaşi timp, ori pot să nu fie şi acţionari. Managementul financiar în asigurări nu poate ignora motivaţia managerilor şi salariaţilor pentru derularea unei activităţi profitabile.
5. Amplificarea activităţii în asigurări este posibilă. Există mari rezerve de atragere şi transfer ale riscurilor, în protecţia prin asigurare. Totuşi acest fapt nu depinde doar de intenţia şi abilitatea asigurătorilor. În bună măsură acest fapt este condiţionat de acceptarea de către purtătorii de risc, a comunităţii de risc şi, mai ales de potenţa lor financiară, ca factor de impulsionare a transferului riscurilor.

2.2. Arealul de manifestare a managementului financiar în societăţile de asigurări comportă aspecte deosebite, fapt generat de specificul activităţii.

În economia societăţilor de asigurări ciclul: Bani - Prestaţii - Bani*(+-) este marcat de fluxuri financiare (încasări de prime) şi fluxuri virtuale (promisiunea de protecţie), urmate, după caz, din nou de fluxuri financiare (în ipoteza producerii cazului asigurat) prin plata de indemnizaţii şi despăgubiri.

S-ar putea afirma că managementul financiar în sectorul asigurărilor se circumscrie ciclului: B - P - B* şi se manifestă secvenţial şi procedural vizând:

-managementul capitalurilor;

-managementul ciclului de exploatare;

-managementul rezervelor;

-managementul ciclului de plasamente-investiţii;

-managementul rezultatelor financiare.

1.Managementul capitalurilor implică constituirea capitalului social (prin subscriere şi vărsare), în limitele stabilite de autoritatea de supraveghere, deci în limitele minimale stabilite prin lege, ţinând seama de portofoliul de asigurări, asumat de către societate şi avizat de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor³. Capitalul constituit şi vărsat constituie cel de-al treileafront de rezistenţă a unei societăţi de asigurări, în ipoteza producerii unor riscuri în masă, ori a unor riscuri grele. El poate fi majorat, prin emisiune şi subscriere suplimentară, ori pe seama rezervelor constituite din profit nedistribuit. Acţionarii îşi pun probleme cu privire la capitalul deţinut, vizând fructificarea capitalului prin pârghii specifice, sporirea capitalului, deci a averii deţinute şi în ultimă instanţă conservarea parţială, în ipoteza falimentării societăţii.

Regăsirea capitalului propriu în structura activelor corporale, cu o pondere relativ redusă, reprezintă un aspect specific, ca şi faptul că, în principiu, capitalul permanent este de regulă acelaşi cu capitalul propriu. Apelul la împrumuturi bancare pe termen mediu şi lung constituind o excepţie.

2. Managementul ciclului de exploatare are valenţe specifice: tehnico-organizatorice
   şi financiare. Organizarea activităţii de asigurare este astfel concepută încât societatea de asigurări:
   a) să-şi asume angajamente conform structurii de portofoliu avizată; b) să realizeze subscrierea de
   prime brute şi să asigure încasarea acestora în corelaţie cu riscurile asumate; c) să asigure o
   trezorerie activă, pozitivă pe seama căreia societatea să facă faţă în orice moment cerinţelor
   aleatoare de acoperire a riscurilor produse şi asumate.

Ciclul de exploatare include activitatea de procesare a asigurărilor (vânzarea asigurărilor); gestionarea portofoliului (evidenţa şi monitorizarea încasărilor de prime subscrise); tratarea efectelor generate de riscurile produse (constatare, evaluare a pagubelor şi determinarea indemnizaţiilor/despăgubirilor de asigurare). În cadrul ciclului de exploatare activele circulante specifice societăţilor de asigurări se regăsesc în: disponibilităţi băneşti, titluri financiare, prime de încasat, respectiv creanţe şi recuperări din reasigurări^[1].Gestiunea creanţelor din prime de încasat este deosebit de semnificativă pentru realizarea unui management financiar performant, fapt care impune o evidenţă clară şi corectă a raporturilor cu asiguraţii. Importantă este de asemenea gestionarea corectă a disponibilităţilor băneşti ale societăţii prin modul în care se structurează fructificarea acestora. Ciclul de exploatare constituie cadrul în care asigurătorul susţine prima linie a frontului de protecţie de risc asumată şi în care se interferează interesele asigurătorului şi asiguraţilor.

Managementul numerarului impune planificarea, organizarea şi controlul disponibilităţilor în vederea satisfacerii nevoilor de lichidităţi, respectării normelor prudenţiale în raport cu cerinţele aleatorii de plăţi şi obţinerea avantajelor oferite de oportunităţile de fructificare şi plasamente^[2]. Pentru aceasta societatea de asigurări trebuie sa dispună de o trezorerie curentă şi desigur consistentă în raport cu imprevizibilitatea şi probabilitatea riscurilor.

3. Managementul rezervelor este impus de reglementari specifice domeniului
   asigurărilor. Mai precis de faptul că societăţile de asigurări sunt obligate, ca pe seama primelor de
   asigurare subscrise de asiguraţi, să constituie - pe seama acestora - un sistem de rezerve^[3] (rezerva
   de prime, rezerva de daune, rezerva pentru pagube neavizate în cursul exerciţiului, rezerva pentru
   riscuri neexpirate, rezerva de catastrofă, rezerva de egalizare, respectiv rezerva matematică, în
   cazul asigurărilor de viaţă).

Specific acestui domeniu de activitate este faptul că aceste rezerve se determină fiecare în parte, conform unui algoritm specific, sunt monitorizate în exerciţiul curent al fiecărei luni, funcţie de evoluţia parametrilor (prime subscrise, prime încasate, daune produse şi acoperite etc.). Managementul rezervelor are în vedere rolul lor în mecanismul financiar al societăţilor de asigurare, acela de a constitui cel de-al doilea front al protecţiei de risc asumate prin portofoliul de asigurări încheiate.

Mecanismul fructificării rezervelor este adaptat la specificul organizării şi funcţionării societăţilor de asigurări. Remarcăm plasamentele în imobilizări corporale, titluri de participare, imobilizări financiare în titluri de portofoliu, împrumuturi acordate pe termen lung, împrumuturi ipotecare, depozite la instituţii de credit, plasamente financiare în titluri cu venit fix şi cu venit variabil, plasamente la fonduri mutuale etc.

În acest scop autoritatea de supraveghere a impus respectarea anumitor plafoane de constituire şi menţinere a rezervelor şi aplicarea unor norme specifice de plasare şi fructificare a lor, astfel încât, pe de o parte, să genereze fluxuri de efecte pozitive pentru asigurători, iar pe de altă parte, să poată fi relativ facil transformate în lichidităţi, atunci când situaţii speciale impun acest fapt.

 

4. Managementul ciclului de investiţi în societăţile de asigurări are de asemenea un conţinut şi un cadru specific. În sectorul asigurărilor investiţiile directe, corporale sunt prezente. Abordarea lor nu ridică însă probleme deosebite faţă de alte sectoare de activitate, implicând fundamentarea necesităţii, oportunităţii şi eficienţei lor în plan tehnic, organizaţional şi financiar. Înfăptuirea lor presupune declanşarea şi realizarea procesului investiţional şi punerea lor în exploatare.

Aspecte specifice implică însă investiţiile financiare. Formularea unei strategii de investiţii impune o serie de etape, care fundamentează decizia de investiţii şi transpunerea ei în practică. Aşa cum se remarcă ^[4]managementul ciclului de investiţii de această natură, impune mai multe etape:

a.Stabilirea politicii de investiţii, respectiv: obiectivele portofoliului; constrângerile portofoliului, constrângerile fiscale, constrângerile legale, strategiile de hedging;

b.Luarea deciziei de structurare a investiţiilor (plasamentelor) pe categorii de active financiare: acţiuni, titluri cu venit fix, titluri cu venit variabil, titluri derivate etc.

1. Selectarea titlurilor financiare, funcţie de evoluţia şi previziunea ofertelor pe
   piaţa financiară;
2. Evaluarea rezultatelor, adică determinarea prin proceduri specifice a rentabilităţii
   portofoliilor de titluri.

Evident pot fi urmărite diferite obiective în stabilirea plasamentelor investiţionale şi alcătuirea portofoliilor de titluri, între care se detaşează maximizarea ratei de rentabilitate a portofoliului în condiţii de risc.

Politica de investiţii în societăţile de asigurări se cere a fi stabilită pentru un anumit orizont de timp. În principiu la orizontul de timp ales se scontează pe asigurarea unei corelaţii conform căreia maturitatea activelor societăţii va coincide cu maturitatea pasivelor societăţii. Această corelaţie este în măsură să asigure societăţii satisfacerea nevoilor de lichidităţi. Managementul portofoliului de active financiare presupune o monitorizare atentă, o gestionare previzională şi după caz ajustări impuse de situaţii imprevizibile. Oricum asigurătorii sunt constrânşi de specificul activităţii pe care o desfăşoară să manifeste prudenţă în stabilirea structurii investiţiilor financiare şi să menţină solduri bancare şi active cu lichiditate mare, pentru a face faţă unor despăgubiri neaşteptate.

Evaluarea rezultatelor generate de ciclul de investii financiare se impune a fi realizată trimestrial, pentru a se stabili raportul dintre rentabilitate şi risc. Operaţiunea este complexă întrucât presupune evaluări specifice funcţie de structura portofoliului de investiţii , de natura efectelor pe care le generează fiecare activ financiar, de nivelul şi evoluţia remunerării (fructificării), de durata plasamentului şi de alţi factori.

5. Managementul rezultatelor financiare, constituie segmentul cel mai dificil al managementului financiar. Aceasta pentru că, societăţile de asigurări realizează fluxuri financiare, încasări, din vânzarea unor produse virtuale (promisiunea de plăti indemnizaţii şi despăgubiri, dacă evenimentul pentru care şi-a asumat protecţia se va produce). Dacă riscul se va produce vor interveni fluxuri financiare de plăţi .Dacă riscul nu se va produce încasările băneşti se vor transpune în rezultate financiare pozitive. Şi într-un caz şi în cel de-al doilea societatea va avea cheltuieli de administrare a riscurilor, de gestionare a asigurărilor, de constatare şi evaluare a cazurilor de daune.

Se poate afirma faptul că rezultatele financiare depind în mare măsură de factori aleatori, imprevizibili, ( numărul de contracte încheiate, primele de asigurare stabilite şi în timp, încasate, angajamentele de sumă asigurată asumate, probabilitatea producerii riscului, amploarea pagubelor, fluxul de trezorerie şi evoluţia sa în timp, nivelul rezervelor constituite şi evoluţia lor, modul de plasare şi fructificare a rezervelor şi a altor disponibilităţi băneşti, cheltuielile de administrare şi de gestiune , fiscalitate. Desigur rezultatele financiare depind şi de factori previzibili.

Managementul rezultatelor financiare în societăţile de asigurări comportă un grad de complexitate mai ridicat faţă de alte sectoare. Există factori de cauzalitate specifici, între care:

a)obligativitatea constituirii capitalului social în limite minimale impuse, de autoritatea de supraveghere, dar în corelaţie cu structura avizată a portofoliului;

b)dorinţa expresă a acţionarilor de a-şi fructifica aportul de capital, prin dividende,ori prin tranzacţionarea acţiunilor;

c)obligativitatea plăţilor de prime de către asiguraţi, ca o condiţie a dreptului de dezdăunare;

1. d) cerinţa armonizării intereselor acţionarilor (privind dreptul de a beneficia de dividende) şi asiguraţilor (privind reflectarea parţială a rezultatelor financiare ale societăţii de asigurări ( în nivelul mai redus al primelor de asigurare stabilite, în cote de excedente etc.

2.3. Pârghiile de înfăptuire ale managementului financiar în societăţile de asigurări au un conţinut complex. Apreciem că au caracter operaţional trei categorii de pârghii manageriale şi anume: informaţionale, gestionare şi decizionale.

Pârghiile informaţionale sunt oferite de sistemul informaţional specific domeniului asigurărilor, prin cele trei componente ale sale^[5]: a) sistemul informaţional statistico-matematic, prin care se susţine angrenajul informatic pus la baza fundamentării asigurărilor (protecţia unor riscuri, excluderea altora, nivelul primei nete şi brute, diversitatea ofertei etc.);

1. b) sistemul informaţional operativ-curent, prin care se reflectă, se consemnează, se notifică
   orice informaţie care vizează procesarea asigurărilor ( cererea de asigurare, notificarea
   răspunsului, poliţa de asigurare, documente de încasare a primelor scadente, înştiinţări, piese
   componente ale dosarului de daună, documente de evaluare şi plata a drepturilor de
   asigurare etc.), constituie suport gestionar şi managerial financiar;
2. c) sistemul informaţional financiar-contabil, prin care se realizează prelucrarea
   informaţiilor referitoare la procesul de asigurare, cu respectarea cerinţelor impuse de
   reglementările contabile, cadru general şi cadru specific. Remarcăm prelucrarea diferenţiată,
   pe paliere organizaţionale, a informaţiilor în plan financiar contabil ( la nivelul agenţiei de
   asigurări - operaţiuni şi documente primare; la nivelul sucursalei de asigurări - procesare
   avansată, inclusiv extragerea balanţei de verificare; la nivelul centralei societăţii -
   centralizarea informaţiilor şi procesarea lor pentru finalizarea situaţiilor contabile de sinteză,

bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere etc.

Pârghiile gestionare sunt puse în evidenţă de modul de concepere a structurii organizatorice a societăţilor de asigurare, în plan teritorial ( prin sucursale, agenţii, puncte de lucru, ori prin birouri teritoriale, după caz), precum şi prin modul de concepere a structurii interne a verigilor teritoriale ale societăţii, astfel încât să fie acoperite, prin funcţii, locuri de muncă, ori compartimente, activităţile specifice: asigurare, daune, financiar-contabile, juridic, secretariat-administrativ.

Pârghiile decizionale constituie atributul factorilor de autoritate, organe abilitate ori persoane cu funcţii manageriale. Adunarea generală, Consiliul de administraţi, Conducătorul compartimentului financiar-contabil, şefii unor compartimente, din cadrul societăţii de asigurare pot face uz de pârghii decizionale în funcţie de competenţa atribuită lor. Ele pot lua forma unor simple monitorizări, după cum pot lua forma deciziilor, ordinelor, hotărârilor etc.

Plecând de la formele pe care le pot avea pârghiile utilizate în managementul financiar al societăţilor de asigurare, este evident rolul pe care îl deţin pârghiile informaţionale. Pentru a fi puse în valoare pârghiile informaţionale se relevă prin trei categorii de instrumente: de previziune, curente şi postfaptice Fără a intra în detalii vom remarca locul pe care îl au în derularea unei activităţi eficiente în societăţile de asigurări.

Instrumentele de previziune încadrează elementele de fundamentare, (calculele) actuariale, întrucât, deşi se bazează pe informaţii din trecut, ele oferă argumente pentru decizii manageriale vizând perioadele viitoare (conceperea, pregătirea şi lansarea unor noi produse de asigurare. Apoi, avem în vedere, bugetul de venituri şi cheltuieli, implicit variatele bugete secvenţiale care pot şi chiar trebuie elaborate ( bugetul vânzărilor de asigurări, bugetul cheltuielilor de administrare şi de gestiune a asigurărilor etc.). Conţinutul lor specific asigură managerilor argumente pentru luarea deciziilor vizând perspectiva societăţii cu referire la: structura portofoliului, adică a ofertei, număr de contracte, angajamente asumabile (sume asigurate), încasări de prime brute, structura previzibilă a plasamentelor etc.

Instrumentele suport curente sunt reprezentate de toate documentele cu care se procesează asigurarea, documente de perfectare, derulare şi finalizare, şi care de altfel stau la baza înfăptuirii gestiunii financiare a societăţii, prin reflectarea în contabilitatea exerciţiului financiar.

Instrumentele suport post-faptic sunt în bună măsură comune altor sectoare de activitate (bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, note explicative, politici şi opţiuni contabile etc), dar şi cu conţinut specific, aşa fiind Contul tehnic al asigurărilor de viaţă, Contul tehnic al asigurărilor generale şi Contul netehnic - înstrumente de generare a Contului de profit şi pierdere.

 

 

 

3.Concluzii

Conţinutul complex şi specific al managementului financiar în societătile de asigurări, în coordonate sale(scop, cadru şi pârghii), permit sintetizarea câtorva concluzii, după cum urmează:

1Managementul financiar ne apare ca proces de conducere prin finanţe, suprapunându-se secvenţial- constituirii, utilizării şi valorificării capitalurilor, în societatea de asigurări;

2Managementul financiar se exercită în cadrul societăţii de asigurări prin luarea în considerare a implicării unor factori precum asiguraţii, acţionarii, autoritatea fiscală, statul, concurenţa etc.;

3. Managementul financiar se relevă ca proces de monitorizare a gestiunii economice şi financiare a societăţii, întrucât calitatea decizională este de regulă structurată pe trepte, niveluri de competenţă.

4.Indiferent de treapta şi de competenţa managerială - managerul financiar în arealul asigurărilor, trebuie deţină calităţi specifice: o bună pregătire de specialitate, capacitate de previziune, de analiză şi sinteză, discernământ în aprecieri, viziune de ansamblu, capacitate de instruire continuă, inteligenţă, obiectivitate şi sinceritate, asumarea răspunderii pentru efectele deciziilor sale

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

• Cistelecan L., Cistelecan Rodica, Asigurări comerciale, Editura „Dimitrie Cantemir" Tg.Mureş, 1997.
• Cistelecan L., Asigurări, "Petru Maior" Tg. Mureş, 2005.
• Constantinescu D.A., Dobrin M., Radu Andreia Daniela, Leon Mihaela, Costache Alina, Management financiar în asigurări, Colecţia Naţionala, Bucureşti, 1999.
• Bogdan M.D., Sistemul informaţional în asigurări, Editura ANTET, Bucureşti, 2003.
• Dragotă V., Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, Management financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
• Halpern P., Weston J. Fred., Brigham F., E., Finanţe manageriale.Modelul canadian Editura Economică, Bucureşti, 1998.
• Moyer R., Charles, McGuigan R., James, Rao P., Ramesh, Contemporary Financial Management Fundamentals, Thomson, Ohio, 2003.
• Trenca I., Management financiar, Editura „Mesagerul" Cluj-Napoca, 1977.

 

^[1] Constantinescu D.A şi colab., Op. Cit., p.43; Reglementări contabile armonizate cu Directivele europene şi Standardele internaţionale de contabilitate (Decizia ASIROM nr.233/2002)

^[2] Idem, p.55.

^[3] Cistelecan L., Asigurări, Univ."Petru Maior" Târgu Mureş, 2005, p.114-115.

Constantinescu D.A., şi colab., Op.cit. p.170

Cistelecan L., Cistelecan Rodica, Asigurări comerciale, Editura „Dimitrie Cantemir", Târgu Mureş, 1967, p.181; Bogdan D.M., Sistemul informaţional în societăţile de asigurare, Editura ANTET, Bucureşti, 2003, p. 43; Ecole nationale d Assurance de Paris, Manuel International de l Assurance, Editura Economica, Paris, 1999 Cap.4-5.