Economie

Introducere

Comerţul exterior permite îmbunătăţirea eficienţei economice, respectiv structurii producţiei naţionale, mărirea venitului naţional şi în final creşterea bunăstării.

Eficienţa economică este raportul dintre efectul util şi efortul depus într-un anumit domeniu al economiei. Efectul util se măsoară prin sporul de utilitate ocazionat prin desfăşurarea unei activităţi şi este reflectat de preţ, iar efortul constă în cheltuirea suplimentară de resurse de producţie, concretizate în costurile respectivei activităţi.

O economie naţională este în echilibru, atunci când raportul între utilitatea marginală şi costul marginal este acelaşi pentru toate activităţile. Această situaţie este definită drept optim economic, iar preţurile corespunzătoare sunt preţuri optime pentru economia naţională respectivă. Optimului economic îi corespunde cel mai înalt nivel al bunăstării, resursele de producţie şi tehnologia fiind date.

Teoria economică demonstrează, şi realitatea practică evidenţiază că schimburile economice cu străinătatea, în general relaţiile economice externe ale unei ţări, judicios configurate, permit economiei naţionale să realizeze un nivel de echilibru general superior celui aferent stării de autarhie, şi astfel să atingă un nivel mai înalt al bunăstării.

în continuare se vor urmări efectele schimburilor economice externe asupra producţiei, consumului, raportului de schimb, şi bunăstării într-o economie naţională.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1.1   Productivitatea muncii şi avantajul comparativ

 

Comerţul exterior este desfăşurat cu precădere de persoane fizice şi întreprinderi. Motivaţia lor este aceea de a cumpăra bunuri şi servicii acolo unde sunt mai ieftine, şi vinde acolo unde pot obţine preţuri mai ridicate. Şi guvernele pot fi angajate în tranzacţii de comerţ exterior, dar adesea au motivaţie diferită. De exemplu Comisia Uniunii Europene cumpără produse agricole de la fermierii din Uniune la preţuri ridicate şi le revinde în afara Uniunii la preţuri scăzute. Uneori guvernele achiziţionează bunuri sau servicii de la producătorii interni, deşi le-ar putea obţine din străinătate la preţuri mai scăzute. în continuare se abordează acele schimburi comerciale, care au ca scop profitul. Comerţul astfel desfăşurat, poate fi considerat drept arbitraj care valorifică diferenţele de preţ, superioare costurilor de transport şi de tranzacţie, care ar exista în absenţa comerţului.

În condiţiile schimbului dintre ţări nu se observă diferenţe de preţuri, dar ele apar dacă volumul schimburilor scade sub nivelul de echilibru. Direcţia fluxurilor comerciale este determinată de preţurile anterioare schimbului, la rândul lor determinate de condiţiile cererii şi ofertei din cele două ţări. Condiţiile cererii pot diferi datorită deosebirilor în privinţa gusturilor sau nevoilor, de exemplu într-o ţară nordică se cheltuieşte o parte mai mare din venit pentru încălzire, decât într-o ţară meridională. Condiţiile ofertei pot varia ca urmare a diferenţelor dintre ţări privind tehnologia, sau privind disponibilul de factori de producţie. Pe de altă parte, dacă fie condiţiile cererii, fie ale ofertei sunt perfect elastice , aceasta va determina preţul. Astfel, dacă o ţară este suficient de mică, ea va beneficia de o cerere perfect elastică pentru exportul său, respectiv ofertă pentru importul său, chiar dacă cererea şi oferta la nivel mondial pentru aceste produse sunt inelastice. De exemplu, oferta mondială de petrol nu este perfect elastică faţă de preţ, dar o ţară mică îşi poate satisface de pe piaţa mondială întreaga sa cerere de petrol, fără a influenţa preţul acestuia. O asemenea ţară este un primitor pasiv al preţului. Pe de altă parte, în modelul ricardian dacă un produs poate fi fabricat la costuri constante atunci oferta acestuia este perfect elastică la acest cost, care determină preţul.

Din diagrama prezentată nu rezultă că schimburile economice internaţionale ar putea fi influenţate şi explicate de economii de scară şi de competiţia imperfectă, împrejurări ce apar în realitate. Acestea vor fi luate în considerare într-o etapă ulterioară a analizei, după ce se vor fi trecut în revistă efectele deosebirilor dintre ţări privind productivitatea muncii, apoi cele privind cererea şi oferta când sunt folosiţi doi factori de producţie, diferenţele de costuri ca urmare a înzestrării relative diferite cu factori de producţie şi ca urmare a capacităţii tehnologice distincte.

 

1.2    Teoria lui David Ricardo privind avantajul comparativ

Teoria avantajului comparativ poate fi formulată în termeni moderni, anume că este neeficient din punct de vedere paretian să existe mai mult de o ţară, care să producă două sau mai multe bunuri la costuri marginale relative de producţie diferite. Ricardo a demonstrat că schimbul comercial reciproc avantajos poate fi ocazionat tocmai prin înlăturarea acestei ineficiente. în model se vor aborda în continuare înzestrarea cu factori de producţie şi productivitatea acestora ţinând seama de funcţionarea pieţei factorilor, pentru a se evidenţia latura ofertei unei economii în relaţii cu străinătatea.

Cu ajutorul modelului se caută a se explica structura schimburilor, formarea raportului de schimb, respectiv nivelul câştigurilor obţinute prin schimburi şi repartizarea acestora între ţări.

Modelul porneşte de la câteva premise, care-i conferă un caracter simplu şi funcţional, şi anume:

Sunt două ţări şi două bunuri. Numărul ţărilor trebuie însă extins, dacă se urmăreşte efectuarea de cercetări empirice.

Producţia fiecărui bun din ambele ţări îndeplineşte condiţia veniturilor constante de pe urma intrării unui singur factor de producţie - munca. Această condiţie este esenţială pentru cercetarea diferenţelor relative în productivitatea muncii.

Costul bunurilor este dat de cheltuiala de muncă aferentă. Se evidenţiază relaţia dintre preţurile mărfurilor şi salarii.

Munca este mobilă între industriile unei ţări, dar imobilă între ţări, astfel că salariile se egalizează în interiorul unei ţări, dar diferă între două sau mai multe ţări. în absenţa acestei premise, ar trebui demonstrat de ce munca nu migrează din ţările cu productivitate scăzută, în cele cu productivitate ridicată.

Eficienţa paretiană este condiţia potrivit căreia nu este posibil să se obţină un câştig fără a suporta un cost. Are legătură cu conceptul de cost de oportunitate, având în vedere că o condiţie a ineficientei la Pareto este atunci când un deziderat economic poate fi obţinut cu cost de oportunitate zero.

Nu există costuri de transport. Această premisă ar putea fi omisă, dacă cheltuielile de transport ar fi moderate. Dar mai sunt bunurile "ne exportabile", la care costul transportului este prohibitiv şi care necesită o abordare separată.

Deşi modelul lui Ricardo se dezvoltă pe baza premiselor menţionate, principala sa concluzie este, de fapt, independentă de acestea.

 

 

 

1.2.1 Productivitatea muncii, avantajul comparativ şi costurile de oportunitate

Pentru ilustrarea modelului, folosim următorul exemplu numeric:

a_x este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de X în ţara A a_y este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de Y în ţara A b_x este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de X în ţara B b_y este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de Y în ţara B Valorile numerice ale acestor intrări de muncă sunt prezentate în tabelul

1.1.

 

 

Tabel 1.1: Intrările de muncă

 

Ţări \ bunuri	X	Y	Cost de oportu­nitate Y / X
A	ax = 1	ay = 2	ay / ax = 2
B	bx = 4	by = 4	by / bx = 1
Productivit. rela­tivă a muncii A/B	bx / ax = 4	by / ay = 2

 

Inversul coeficienţilor a; reprezintă productivitatea muncii în ţara A pentru bunul "i". Atunci b_x / a_x reprezintă productivitatea muncii în producţia bunului X în ţara A, raportată la ţara B.

Se afirmă că o ţară deţine avantaj comparativ la un bun, dacă productivitatea relativă a muncii în fabricarea acestuia este mai înaltă decât la celelalte bunuri.

Astfel, dacă b_x / a_x > b_y / a_y, atunci ţara A are un avantaj comparativ în producţia lui X şi în mod necesar B are avantaj comparativ în producţia lui Y.

În exemplul numeric prezentat, munca este în ambele sectoare mai productivă în ţara A decât în ţara B : de patru ori mai productivă în industria X şi de două ori mai productivă în industria Y. Rezultă că ţara A deţine avantaj comparativ la bunul X, iar ţara B, la bunul Y.

Câştigul de pe urma comerţului exterior bazat pe avantajul comparativ se poate interpreta totodată drept câştig bazat pe diferenţele în costurile de oportunitate.

În modelul ricardian costul de oportunitate al bunului Y în raport cu bunul X este a_y/ a_x în ţara A şi b_y/ b_x în ţara B. Dacă aceste costuri de oportunitate diferă şi ambele ţări produc ambele bunuri, pot fi obţinute câştiguri din realocarea producţiei şi practicarea comerţului. în tabelul 1.1 costul de oportunitate al lui Y în raport cu X are valoarea 2 în ţara A şi valoarea 1 în ţara B.

Pornind de la aceste date, se pot obţine câştiguri prin schimburi comerciale, deplasând resursele de muncă de la Y la X în ţara A, unde se pot obţine două unităţi X cu costul unei unităţi Y, şi procedând în sens invers în ţara B, unde fiecare unitate adiţională de Y produsă, costă o unitate de X.

Condiţia b_x / a_x > b_y / a_y, potrivit căreia ţara A are avantaj relativ de productivitate în obţinerea bunului X, iar ţara B are avantaj comparativ în obţinerea lui Y, este echivalentă cu a_y / a_x > b_y / b_x, potrivit căreia costul de oportunitate al lui Y în raport cu X este mai ridicat în ţara A decât în ţara B.

Trebuie remarcat faptul că schimburile comerciale profitabile bazate pe diferenţe ale costurilor de oportunitate ale aceloraşi bunuri între ţări diferite sunt evidenţiate fără echivoc, indiferent că aceste costuri se exprimă doar în cheltuieli de muncă, sau şi de alţi factori de producţie. Este neeficient în sens paretian ca doi producători să obţină aceleaşi bunuri la costuri marginale relative de producţie diferite. Comerţul internaţional bazat pe avantajul comparativ generează câştiguri ca urmare a înlăturării sau diminuării acestei ineficiente.

 

Y		posibilităţile
		de producţie
LA/ay=20		posibilităţile de consum
		"N,,/'                    la un preţ intermediar
LB/by=15	\
		LB/by=15                    LA/ax=40             X
	Figura 1.2: Posibilităţile de producţie şi consum

 

Modelul ricardian poate fi exprimat grafic (figura 1.2) considerând oferte fixe de muncă în fiecare din ţări: L_A şi L_B.

Pornind de la aceste înzestrări fixe cu muncă şi ţinând seama de funcţiile de producţie, putem obţine pentru fiecare dintre ţări frontiera posibilităţilor de producţie caracterizată de costuri constante:

 

L_A = Xa_x + Ya_y                                                                                                                                      1.1

Şi

L_B = Xb_x + Yb_y                                                                                                                                      1.2

 

Pantele acestor drepte sunt tocmai costurile de oportunitate ale lui Y în raport cu X în fiecare din ţări. Schimbul de bunuri între ţări la costuri de oportunitate situate între cele specifice ţărilor partenere are ca efect obţinerea unor posibilităţi de consum în fiecare ţară, superioare celor din condiţii de autarhie.

în figura 1.2 sunt trasate frontierele posibilităţilor de producţie pentru cele două ţări, ţinând seama de coeficienţii de intrări de muncă din tabelul 1.1 şi dând resurselor de muncă valorile de 40 unităţi muncă în ţara A, respectiv 60 unităţi muncă în ţara B. Inversele pantelor celor două drepte ale posibilităţilor de producţie reprezintă costurile de oportunitate ale producerii lui Y în raport cu X în fiecare din tări.

 

1.2.2 Preţurile, producţia şi posibilităţile de consum

în absenţa comerţului exterior şi dacă ambele bunuri sunt cerute şi produse pe plan naţional, preţul relativ al bunurilor va fi tocmai costul de oportunitate, iar posibilităţile de consum ale economiei vor fi limitate la cele ale producţiei.

Dacă o ţară poate face comerţ la un preţ internaţional diferit de costurile interne de oportunitate, acea ţară se poate specializa în producţia bunului care pe plan internaţional este relativ scump, importând bunul relativ ieftin. în acest model apare specializarea completă, datorită caracterului constant al costurilor de producţie.

în modelul cu două ţări comerţul internaţional se poate realiza la orice preţ relativ situat între costurile de oportunitate (preţurile) naţionale. Acest fapt este evidenţiat în figura 1.2, unde fiecare ţară se specializează pe produsul la care deţine avantaj comparativ, importând celălalt produs.

Posibilităţile de consum pentru fiecare ţară sunt determinate de volumul producţiei şi de preţ. Inversa pantei dreptelor posibilităţilor de consum este preţul lui Y în raport cu X, identic în ambele ţări în condiţiile efectuării schimbului reciproc. Se poate observa că linia posibilităţilor de consum se află, pentru ambele ţări, în afara frontierei posibilităţilor de producţie, adică comerţul exterior creează pentru fiecare ţară posibilităţi de consum superioare celor din condiţii de autarhie. Distribuţia între ţări a câştigurilor din comerţ depinde în acest model, de preţul relativ al mărfurilor. Beneficiul din comerţ al unei ţări este egal cu diferenţa dintre raportul de schimb şi costul de oportunitate intern al ţării. Este posibilă şi situaţia ca schimbul să se realizeze la un preţ relativ egal cu costul de oportunitate al uneia dintre ţări. în asemenea situaţie respectiva ţară va produce ambele bunuri şi nu va beneficia de câştig de pe urma comerţului exterior.

Modelul menţionat consideră doar latura producţiei şi nu răspunde decât parţial la întrebarea privind mărimea raportului de schimb, arătând că se află situat între costurile de oportunitate din cele două ţări, determinate la rândul lor de productivităţile muncii: a_y/ a_x > P_y/P_x > b_y / b_x.

Pentru a preciza mărimea raportului de schimb, sunt necesare informaţii şi cu privire la condiţiile cererii din cele două ţări. în absenţa acestor informaţii putem afirma totuşi că, o ţară foarte mică angajată în schimburi economice cu una mult mai mare poate obţine câştig din faptul că raportul de schimb internaţional este apropiat de preţurile relative interne din ţara mai mare, la care producţia şi cererea nu au fost semnificativ afectate de schimburile respective. Aceasta este situaţia unei ţări ca Luxemburg sau Emiratele Arabe, care au parteneri comerciali mari. Tot astfel se poate afirma că o ţară mică, mult timp izolată de economia mondială, are mult de câştigat în momentul când se deschide spre comerţul mondial, cu condiţia să valorifice judicios câştigul din comerţ (Albania).

 

1.3   Salariile şi productivitatea muncii

 

 

1.3.1 Salarii şi preţuri

 

în desfăşurarea reală a importurilor şi exporturilor avem de-a face cu costuri monetare şi preţuri. Se pune întrebarea cum se reflectă în aceste costuri şi preţuri avantajul comparativ, care determină orientarea fluxurilor comerciale. Relaţia dintre costuri şi preţuri pe de o parte şi cheltuielile de muncă, pe de altă parte o oferă salariile.

Fie salariile Wa şi Wb respectiv în ţările A şi B. Costurile de producţie în expresie monetară (în condiţii de autarhie) vor fi cele din tabelul 1.2.

 

 

 

 

 

 

Tabel 1.2: Costurile de producţie în expresie monetară

 

Ţara \ Produsul	X	Y	Preţul relativ al lui Y raportat la X
A	WAa x	y	ay / ax
B	WBbx	WBby	by / bx

 

Întrucât salariile sunt exprimate ca sume de bani pe unitatea de timp, iar cheltuielile de muncă sunt exprimate ca timp de muncă necesar pentru producerea unui bun, produsul lor, adică costurile de producţie se exprimă ca sume de bani pe unitatea fizică de produs. De menţionat că preţurile relative ale mărfurilor nu sunt exprimate în bani sau unităţi de timp de muncă, ci, în condiţii de autarhie ele sunt date de costurile de oportunitate . Important pentru orientarea fluxurilor comerciale între cele două ţări este salariul relativ.

în exemplul dat mai sus întrucât b_x / a_x > b_y / a_y, ţara A dispune de avantaj comparativ la bunul X, iar ţara B la bunul Y. Pentru a funcţiona comerţul reciproc, este necesar ca în costurile monetare să se reflecte avantajul comparativ, cu alte cuvinte costul monetar pentru producerea lui X în A să fie mai mic decât al producerii acestuia în ţara B. Condiţia este ca WAa_x < Wrjbx. La fel, dacă ţara B exrjortă bunul Y este necesar ca WAa_y > Wrjby. Rezultă că b_x/ a_x > Wa / Wb > b_y/

ay   .

Salariile relative din cele două ţări trebuie să fie în concordanţă cu productivităţile relative ale muncii la cele două bunuri. în exemplul dat productivitatea muncii în ţara A este de patru ori mai mare decât în ţara B pentru producerea bunului X şi de două ori mai mare în producerea bunului Y. Salariile în ţara A vor fi de două până la patru ori mai mari decât în ţara B. Ţara cu productivitate mai mică va putea exporta produsul industriei la care salariul reprezintă o fracţiune mai mică în comparaţie cu productivitatea muncii, raportat la mărimea corespunzătoare a celeilalte ţări. Tot astfel, ţara cu productivitatea muncii mai ridicată, va exporta produsul industriei la care salariul depăşeşte în proporţie mai mică comparativ cu productivitatea muncii, mărimea corespunzătoare de la ţara parteneră.

Dacă într-una din ţări salariul ar fi în afara intervalului permis de relaţiile dintre productivităţile muncii din cele două ţări, s-ar declanşa procese care ar conduce la stabilirea unui salariu real în concordanţă cu aceste relaţii. Pornind de la exemplul luat, să considerăm că în ţara A salariul pe oră este de 6 £, iar în ţara B de 4 £. în ţara A marfa X va costa 6 £, iar marfa Y 12 £, în timp ce în ţara B ambele mărfuri vor costa 16 £. Ţara B nu va putea concura la nici una din mărfuri. Ambele mărfuri se vor produce în ţara A. Ţara B va înregistra deficit în balanţa de plăţi şi şomaj. Ca urmare a şomajului salariile probabil vor scădea, iar ca urmare a deficitului balanţei de plăţi moneda acestei ţări se va deprecia. Se va înregistra cu certitudine o scădere a salariului real în ţara B, proces care va dura până la stabilirea concordanţei cu nivelul relativ al productivităţii muncii.

Dacă producţia şi schimburile dintre ţări s-ar realiza în concordanţă cu cerinţele avantajului comparativ, atunci preţul în condiţii de specializare în producţie şi liber schimb al lui X ar fi cel din ţara A, adică : P_x = WAa _x, iar preţul lui Y ar fi cel din ţara B, adică : P_y = Wsby.

Raportul de schimb între cele două mărfuri va fi explicat astfel:

 

Py / Px = (Wb / W_A)x( by /a _x )                                                                                                              1.3

 

întrucât a _x şi b_y sunt consideraţi ficşi, rezultă că între raportul de schimb internaţional şi raportul salariilor din cele două ţări există o relaţie directă. Dacă

 

Considerăm că salariul într-o ţară este acelaşi în toate industriile.

Relaţia rămâne valabilă şi când în locul semnului ">" punem semnul ">". Una din ţări va produce ambele bunuri, iar cealaltă se va specializa complet. Considerăm că nu sunt cheltuieli de transport.

una din ţări îşi va spori rata salariului, va înregistra un raport de schimb mai favorabil.

Pe de altă parte, dacă drept urmare a modificării structurii cererii mondiale (suma cererii din cele două ţări) creşte preţul uneia din mărfuri, se va mări rata salariului în ţara care exportă acea marfă.

Relaţia dintre raportul de schimb şi salariile relative este prezentată în figura 1.3.

 

  

Py _ by/ax
Px   wa/wb 2 1	A
			B
O                    by/ay=2                     bx/ax=4              WA / WB Figura 1.3: Salariile şi raportul de schimb

 

Raportul de schimb poate avea o valoare cuprinsă între costurile de oportunitate ale bunurilor din cele două ţări, adică între 1 şi 2, conform datelor din tabelul 1.1.

O limită a raportului de schimb este exprimată de punctul A, corespunzător costului de oportunitate din ţara A. în acest punct ţara A produce ambele bunuri, iar salariile au nivelul minim comparativ cu nivelul celor din ţara B. La extrema cealaltă, în punctul B raportul de schimb corespunde costului de oportunitate din ţara B, aceasta din urmă va produce ambele bunuri, iar ţara A va înregistra câştigul maxim de pe urma schimburilor.

Avantajul absolut este un caz particular al avantajului relativ, şi anume atunci când fiecare dintre ţări deţine întâietatea pe plan internaţional în ce priveşte productivitatea muncii la câte unul din bunurile produse. Raportul ratei salariilor este înjur de unu şi fiind date doar condiţiile privind productivitatea muncii, nu putem preciza în care dintre ţări salariul este mai mare.

1.3.2 Salariile reale

în condiţii de autarhie salariile reale din fiecare ţară sunt determinate de productivitatea muncii din cele două industrii. După declanşarea comerţului bazat pe avantaje comparative, salariul real exprimat în bunul de export rămâne nemodificat, dar, întrucât costul bunului de import a scăzut, salariul real exprimat în bunul de import creşte în fiecare dintre ţări, conform datelor din tabelul 1.3.

 

 

Tabel 1.3: Salariile reale

 

-------- *-------------------------------- înainte de declanşarea schimburilor dintre ţări			După declanşarea schimburilor dintre ţări
	X	Y		X	Y
A	1/ ax	1/ ay	A	1/ ax	Wa / (Wb by)
B	1/ bx	1/ by	B	Wb / (WAax)	1/ by

 

în ţara A salariul real exprimat în bunul Y se modifică de la 1/ a_y la Wa / Wb b_y, ceea ce reprezintă o creştere, întrucât Wa / Wb > b_y / a_y. Şi în ţara B salariul real exprimat în bunul de import (X) a crescut, de la 1/ b_x la W_B / W_A a_x, având în vedere că b_x / a_x > Wa / Wb.

Salariile reale în cele două ţări înainte şi după declanşarea schimburilor dintre ţări, la un preţ ales arbitrar, sunt ilustrate în figura 1.4.

 

Y

 

2 / 3 1/a_y = 1/2

 

 

1/b_y = 1/4

1.3.2

 

autarhie

preţ intermediar

ji salariul este mai mare.                      ^

A

 

1/b_x = 1/4     3 / 8

 

1/ax = 1

 

 

Figura 1.4: Salariile reale

Creşterea posibilităţilor de consum ca urmare a desfăşurării schimburilor între cele două ţări este echivalentă cu creşterea salariilor reale. Dar măsura în care lucrătorii din fiecare ţară beneficiază de ieftinirea mărfii de import nu poate fi determinată în acest model.

 

Considerând, de exemplu că salariile sunt de 4 £ în ţara A şi 1,5 £ în ţara B, rezultă preţul P_x = 4 £ (costul de producţie din ţara A) şi P_y = 6 £ (costul de producţie în ţara B). Costul bunului de import a scăzut în fiecare din ţări şi astfel a crescut salariul real exprimat în bunul de import. Datele referitoare la acest exemplu sunt prezentate în tabelul 1.4.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tabel 1.4: Salariile reale exprimate în fiecare din bunuri, înainte şi după declanşarea

schimburilor dintre tări

 

Autarhie			Comerţ exterior
	X	Y		X	Y
A	1	/	A	1	2/3
B	V	v	B	3/8	V

 

în exemplul prezentat ţara B cheltuieşte 8/3 unităţi de timp de muncă pentru producerea bunului Y, care a fost schimbat cu bunul X, pentru care s-a cheltuit doar o unitate de timp de muncă în ţara A, ceea ce poate fi interpretat drept schimb inegal^[1]. Asemenea situaţie se întâlneşte frecvent în relaţiile dintre ţările cu productivitate ridicată a muncii şi cele cu productivitate a muncii scăzută. Totuşi, dacă nu ar face comerţ exterior, salariul real exprimat în marfa de import ar fi şi mai scăzut la aceste din urmă ţări. Se pune atunci problema în ce măsură această marfa de import contribuie la creşterea bunăstării individuale şi sociale, fapt ce necesită o abordare separată.

1.3.3 Modificări ale productivităţii

 

Cu ajutorul modelului ricardian se poate analiza efectul creşterii productivităţii muncii la una din ţări, asupra ţării partenere de schimburi. Câştigul din comerţ depinde de raportul de schimb. Aşadar trebuie urmărit efectul creşterii productivităţii muncii la una din ţări (considerăm că cealaltă ţară nu şi-a modificat productivitatea muncii), asupra raportului de schimb. Să considerăm că ţara A produce ambele bunuri, iar ţara B este complet specializată în producerea unuia dintre bunuri. Într-un asemenea caz raportul de schimb ar fi determinat de productivitatea relativă a muncii din industriile ţării A.

Pot apare probleme, dacă această creştere a productivităţii se înregistrează în industria ce concurează importul. De exemplu, dacă în Uniunea Europeană (ţara A), ca urmare a subvenţiilor primite, industria zahărului îşi ridică productivitatea, aceasta va afecta nefavorabil raportul de schimb al ţărilor tropicale mici (ţara B), exportatoare de zahăr către Uniunea Europeană. Ar scădea veniturile din export ale acestor ţări, fapt ce le-ar impune ajustări sectoriale. O situaţie asemănătoare este şi în privinţa comerţului cu mobilă între România (tara B) şi Uniunea Europeană (tara A).

Dacă, în alt caz, creşterea productivităţii muncii s-ar înregistra în industria de export a ţării A (care produce ambele bunuri), raportul de schimb internaţional s-ar modifica în favoarea ţării partenere B, căreia i-ar creşte venitul (şi salariul real) exprimat în bunul de import.

în general, este greu de constatat dacă ridicarea productivităţii muncii dintr-o ţară are efecte favorabile sau nefavorabile asupra partenerilor comerciali, dar este cert că ridică bunăstarea în propria ţară.

 

1.4   Extensii ale modelului ricardian

 

Modelul ricardian poate fi extins pentru a fi mai relevant ca instrument de cercetare a realităţii, menţinându-i principalele caracteristici.

1.4.1 Mai multe produse

 

Modelul poate fi extins fără dificultate la mai mult de două produse, cu menţiunea că nu mai este posibil, pe baza numai a productivităţii muncii, să se precizeze dacă un bun face obiectul exportului sau importului pentru o anume ţară. Frontiera producţiei rămâne lineară pentru orice pereche de dimensiuni. Restricţia producţiei este impusă de oferta totală fixă de muncă şi de intrările fixe de muncă pentru fiecare industrie. Mulţimea producţiei este :

unde a_t reprezintă necesarul fix de muncă pentru a produce o unitate din bunul   iar Q_t este cantitatea produsă din acest bun.

 

Modelul ricardian satisface condiţia "non-substituţiei", care afirmă că relaţiile sistemului de producţie vor fi lineare, dacă:

• în producţia fiecărui bun sunt venituri de scară constante;
• nu există produse fabricate în comun;
• unicul factor de producţie (munca) este mobil între industrii, sau, dacă sunt mai mulţi factori de producţie, ei se utilizează în aceeaşi proporţie în toate industriile, ca şi cum ar fi un singur factor.

Costul de oportunitate (şi preţul) al produselor în condiţii de autarhie este determinat prin necesarul tehnic al intrărilor relative de muncă. Costul de producţie al unui bun este determinat de intrarea de muncă : P; = Wa;. în condiţii de concurenţă perfectă salariul va fi acelaşi în toate sectoarele, astfel că preţul relativ al oricărei perechi de produse va fi egal cu costurile lor de oportunitate : P; / Pj = a; /a_j. în absenţa progresului tehnic, acest raport va fi constant.

 

Să considerăm două ţări A şi B, şi n mărfuri. Putem ordona aceste mărfuri, după productivitatea relativă a muncii în ţara A faţă de ţara B:

 

b₁ /a ₁ >b₂ /a ₂ >........ > b /a _i >.......... > b_n /a _n                                                                                   1.5

 

Din această succesiune de rapoarte rezultă că cel mai ridicat avantaj comparativ pentru ţara A îl întâlnim la marfa 1, iar cel mai scăzut (cel mai mare dezavantaj comparativ), la marfa n. Dar în afară de mărfurile 1 şi n, nu putem afirma, în absenţa altor informaţii, care mărfuri vor fi exportate, şi care vor fi importate de ţara A. Dacă ţara A este mică şi partener comercial îi este restul lumii, ea se poate specializa exclusiv în producţia şi exportul mărfii 1, la care avantajul ei comparativ este maxim. Totuşi, este mai probabil ca o ţară să producă şi să exporte un număr mai mare de mărfuri.

 

Din modelul menţionat putem obţine informaţii consistente, dacă luăm în considerare şi salariile relative din ţările partenere de schimburi.

Pentru ca un bun să fie exportat din ţara A în ţara B, este necesar ca costul său de producţie să nu fie mai mare în ţara A decât în ţara B, adică W^a; < WBb;.

Pentru mărfurile care se exportă din B în A condiţia este Wsbj < WAaj.

Combinând aceste două relaţii, obţinem b; /a; > Wa AVb > bj /a j, unde i reprezintă exportul din ţara A, iar j reprezintă exportul din ţara B.

 

Se remarcă faptul că salariile relative separă mărfurile cu avantaj comparativ de cele cu dezavantaj comparativ din fiecare ţară, după cum se evidenţiază şi în figura 1.5.

Pe axa verticală sunt exprimate raporturile de productivitate dintre cele două ţări pentru fiecare produs. Astfel, pentru produsul 1 productivitatea muncii în ţara A este de patru ori mai mare decât în ţara B, pentru produsul 5 productivităţile din cele două ţări sunt egale, iar pentru produsul 6, productivitatea muncii din ţara A este dublă faţă de cea din ţara B. Ţinând seama că salariile în ţara A sunt de două ori mai mari decât în ţara B, ţara A va fi competitivă la exportul mărfurilor 1, 2 şi 3, iar la celelalte mărfuri va fi competitivă ţara B.

 

Dacă salariile din ţara A ar creşte şi ar ajunge de trei ori mai mari decât cele din B, competitivitatea la export a primei ţări se va restrânge doar la mărfurile 1 şi 2, iar dacă salariile din cele două ţări vor ajunge a fi egale, gama de export a ţării A se va extinde, cuprinzând şi marfa 4. Marfa 5, obţinută cu aceeaşi productivitate a muncii în ambele ţări, în condiţiile egalităţii salariilor şi implicit a costurilor între ţări, ar putea fi exportată de ambele ţări.

 

Din examinarea relaţiei dintre productivităţile relative la diversele mărfuri şi salariile relative din ţările participante la comerţul internaţional, se poate desprinde idea potrivit căreia, cu cât o ţară îşi îngustează specializarea în producţie potrivit criteriului avantajului comparativ de productivitate, cu atât mai mult şi-ar ridica salariul relativ. Totuşi, maximizarea salariului bazată pe specializarea foarte îngustă, în cazul extrem pe un singur produs, este condiţionată de existenţa unei cereri externe suficient de mari, care să asigure utilizarea completă a resursele de muncă ale respectivei ţări. în plus, cererea externă poate cunoaşte fluctuaţii în timp, care vor afecta extrem de nefavorabil câştigul din comerţ, gradul de ocupare şi salariul real din ţara cu o astfel de specializare.

Pe de altă parte, creşterea cererii externe pentru produsele exportate de o ţară are drept efect restrângerea specializării acesteia la produsele cele mai profitabile şi creşterea salariilor, considerând ocuparea deplină a resurselor de muncă ale acestei tări.

Graficul din figura 1.5 poate fi utilizat pentru un număr mare de mărfuri, caz în care s-ar apropia de o linie continuă reprezentând ordonarea descrescătoare a mărfurilor potrivit productivităţii relative a muncii^[2].

în modelul prezentat se constată o separare netă a mărfurilor în profitabile şi ne profitabile la export în funcţie de salariul relativ. în realitate, se constată frecvent că aceleaşi mărfuri apar concomitent la exportul şi importul ţării. Este clar că, pe lângă factorii consideraţi, mai apar şi alţii, care influenţează structura producţiei, exporturilor şi importurilor unei ţări, aşa cum va rezulta pe parcursul abordării.

1.4.2 Mai multe ţări

Considerăm pentru început mai multe ţări A¹, A^[3],...., Aⁿ, dar doar două bunuri, X şi Y.

Grupăm ţările în ordine descrescătoare, potrivit productivităţii relative a

muncii în industria X faţă de Y, astfel: aV a^Jx > a\/ a\ >................................... în absenţa unor

informaţii privind cererea, nu putem afirma cu certitudine decât că ţara cu cea mai înaltă productivitate relativă exportă bunul X, iar ţara cu cea mai scăzută productivitate relativă, importă acest bun. Dacă ţara A¹ exportă bunul X şi importă bunul Y, iar ţara A^J exportă bunul Y şi importă bunul X, este valabilă relaţia amintită anterior, şi anume : aV a'x > Wa' / Wa^] > aV a'y, adică raportul salariilor din cele două ţări se află situat între productivităţile relative ale muncii aferente celor două bunuri.

în figura 1.6 este ilustrată frontiera posibilităţilor de producţie pentru patru ţări, considerând două produse. Panta frontierei posibilităţilor de producţie arată costul de oportunitate al lui X raportat la Y în fiecare ţară, înregistrându-se următoarea relaţie : ax/ ay < bx/ by < cx/ Cy < dx/ dy, unde coeficienţii exprimă intrările de muncă pe unitatea de produs pe ţări şi industrii.

 

Y

A

X

 

Figura 1.6: Frontiera posibilităţilor de producţie şi oferta pentru patru ţări

Astfel, ţara A are cel mai accentuat avantaj comparativ pentru produsul X. Pentru a putea preciza specializarea ţărilor este necesar a fi cunoscută cererea internaţională şi preţul relativ internaţional. în funcţie de acesta din urmă este posibil ca toate ţările să fie strict specializate în producerea uneia din cele două mărfuri, sau una dintre ele să producă ambele mărfuri .

Linia în scară reprezintă oferta internaţională pentru produsul X, ţinând seama de preţul său în raport cu produsul Y, redat pe axa verticală din dreapta graficului. Dacă acest preţ depăşeşte costul de oportunitate dintr-o ţară, atunci ţara respectivă se va specializa în producţia şi exportul acestui produs. Dacă preţul internaţional este egal cu costul de oportunitate aferent unei ţări, aceasta va produce ambele produse.

Dacă numărul de ţări este mare, cele două grafice din figura 1.6 pot fi înlocuite cu curbe, asociate unor mulţimi continue de valori.

 

 

 

1.4.3 Mai multe produse şi mai multe ţări

 

Extinderea numărului de ţări şi de mărfuri din model nu provoacă, teoretic, dificultăţi majore. Dacă sunt multe ţări şi mai puţine mărfuri, fiecare ţară va avea o specializare îngustă şi fiecare marfa va putea fi produsă de mai multe ţări, şi invers, dacă sunt mai puţine ţări şi mai multe mărfuri, gama producţiei şi exportului fiecărei ţări va fi mai largă. în model pot fi considerate ţări individuale, sau grupări economice în care munca este perfect mobilă, egalizând salariile. Mărfurile pot fi de asemenea considerate individual, sau pe grupe, dacă sunt similare din punct de vedere a cerinţelor de muncă.

Considerând precizate numărul ţărilor şi al mărfurilor, se construieşte o matrice, în care liniile se referă la ţări, iar coloanele la mărfuri :

 

Tări \ Mărfuri     1                     2                                                   n                s

 

1 2

 

aii a2i ai2 a22 ain

a2n

 

si

S2

 

 

 

 

IŢi                              ^ami             ^am2                                               ^amn            ^sm

E                                 aEi       aE2       ...........................                  aEn       se

 

Matricea are m + 1 linii şi n + 1 coloane. Primele n coloane cuprind cheltuielile de muncă pentru producerea mărfurilor, iar coloana n + 1 cuprinde salariile naţionale şi media acestora (se )• Liniile se referă la m + 1 ţări, din care una (E) este ţara etalon, căreia îi sunt asociate mărimi rezultate din calcul.

Acest lucru se produce când preţul relativ internaţional coincide cu costul de oportunitate din ţi respectivă. O coloană se referă la salariul monetar. Elementele a;j ale matricei exprimă cheltuielile de muncă din ţara i (i = l,....m ), pentru producerea unei unităţi fizice de marfă j. Elementele liniei E, adică aEj reprezintă media pe plan mondial a cheltuielilor de muncă pentru producerea mărfii j.

Pentru determinarea avantajelor relative, se compară, în cazul fiecărei ţări, cheltuielile naţionale de muncă cu media mondială pentru producerea fiecărei mărfi, ca şi salariul naţional cu media salariilor pe plan internaţional. Pentru mărfurile la care cheltuielile naţionale relative ( faţă de etalonul internaţional) de muncă sunt mai scăzute decât salariul naţional relativ, ţara înregistrează avantaj comparativ, iar pentru celelalte mărfuri, înregistrează dezavantaj comparativ. Pentru ţara i, şirul de rapoarte privind cheltuielile relative de muncă şi salariul relativ în ordine descrescătoare, se prezintă astfel:

^aEj1^/aij1 >> ^aEjk^/aijk > ^si / ^sE > ^aEjk+1^/aijk+1 >> ^aEjn^/aijn                                                                                    ^1.6

Din această succesiune de inegalităţi rezultă că ţara i deţine avantaj comparativ pentru mărfurile j 1, ..., jk, pe care le exportă, şi dezavantaj comparativ pentru mărfurile jk+1, ...., jn, pe care le importă.

 

1.5   Efectul cursului valutar

 

In realitate cursul valutar are un rol major, cel puţin pe termen scurt.

Pentru a putea fi comparate, salariul naţional şi salariul ţării etalon trebuie exprimate în aceeaşi unitate monetară, internaţională. întrucât considerăm că salariul etalon este deja exprimat în unităţi monetare internaţionale, trebuie transformat doar salariul naţional.

 

Dacă notăm salariul naţional exprimat în monedă internă cu s^N;, atunci cel exprimat în monedă internaţională, s;, va fi obţinut din relaţia s; = s^N; / %, unde % este rata de schimb valutar, definită ca număr de unităţi naţionale corespunzătoare unei unităţi monetare străine. Deprecierea valutei naţionale echivalează cu creşterea cursului valutei internaţionale de la tio la %i, cu %\ = s x 7io, unde s > 1 . Procesul este ilustrat în figura 1.7, în care, dat fiind numărul mare de mărfuri, graficul productivităţii relative a muncii este aproximat printr-o curbă continuă.

înainte de deprecierea monedei naţionale s°; / se = s^N; / no x se, iar după depreciere s¹; / se = s^N; / 7ti x se = s^N; / s x ^₀ x se. Rezultă că s¹; = s°; / e, adică salariul relativ scade într-o proporţie dată de coeficientul e, trecînd la un rang inferior în şirul descrescător de rapoarte, ceea ce echivalează cu extinderea intervalului de bunuri cu avantaj comparativ şi diminuarea celui corespunzător dezavantajului comparativ.

Este evident că în viaţa reală salariul relativ nu poate fi scăzut în mod arbitrar oricât de mult, pentru a face cât mai multe mărfuri profitabile la export, pentru că, pe de-o parte populaţia n-ar accepta, iar pe de altă parte ar scădea (s-ar deteriora) raportul de schimb în aşa măsură, încât ţara ar pierde venit naţional. în consecinţă, pentru politica valutară a unei ţări, interesantă este elasticitatea soldului balanţei curente, faţă de cursul valutei naţionale.

 

1.6   Costurile de transport

 

La introducerea unei mărfi de pe piaţa mondială pe piaţa internă apar o serie de costuri: costul transportului mărfii, de încărcare şi descărcare, de transbordare dintr-un mijloc de transport în altul, pentru emiterea documentelor însoţitoare ale mărfii, pentru înmagazinare, asigurare etc, ca şi pentru achitarea taxelor vamale. în practica internaţională se face deosebirea între preţul fob al exportatorului, şi preţul cif al importatorului .

Să considerăm că piaţa internă pentru o anume marfă este în echilibru, preţul corespunzător fiind P_n. Teoretic, dacă pe piaţa externă preţul aceleiaşi mărfi, P_e este diferit, apar premise pentru tranzacţii comerciale cu străinătatea. Astfel, dacă preţul extern (P_e) este superior celui intern ( P_n)_; producătorii naţionali, atraşi de un câştig mai mare, se orientează spre export. Oferta de export este cu atât mai ridicată, cu cât diferenţa dintre cele două preţuri este mai mare. Pe de altă parte, dacă preţul extern este mai mic decât cel intern, consumatorii naţionali îşi vor orienta achiziţiile spre piaţa externă, economisind resurse de plată. Cererea de import se va corela direct cu diferenţa dintre preţul extern mai redus, şi preţul intern mai ridicat. în realitate, relaţia dintre oferta de export sau cererea de import pe de-o parte, şi diferenţa de preţuri pe de altă parte este întrucâtva diferită. într-o tranzacţie de comerţ exterior pe exportator îl interesează preţul fob, în timp ce pe importator îl interesează preţul cif  . Pentru exportator prezintă interes nu preţul

De exemplu, dacă dolarul îşi creşte cursul de la 25000 lei la 30000 lei, 8 are valoarea 1,2.

Preţul fob corespunde frontierei ţării exportatoare, iar preţul cif corespunde frontierei ţării importatorului, incluzând cheltuielile de transport şi asigurare a mărfii pe parcurs extern.

Dacă în contractul de vânzare internaţională este inserat preţul fob, pe lângă suma corespunzătoare acestui preţ, importatorul suportă şi cheltuielile de transport etc. externe, iar dacă în contract s-a convenit preţul cif, exportatorul suportă aceste cheltuieli, diminuându-i-se corespunzător venitul până la nivelul preţului fob.

extern ca atare, ci preţul diminuat cu costul transportului internaţional. Similar, pentru importator este interesant preţul extern suplimentat cu costul transportului internaţional. în consecinţă, pentru a se declanşa fluxuri comerciale internaţionale, diferenţa dintre preţul intern şi cel extern trebuie să depăşească în valoare costul transportului internaţional.

De aici rezultă că teoria costurilor comparative comportă un amendament, anume privind luarea în considerare a cheltuielilor de transport internaţional. Lucrul acesta se face prin abordarea în două trepte a comparaţiilor realizate anterior.

De exemplu, fie două ţări (A, B ) şi două mărfuri (1,2).

în prima treaptă a abordării se stabileşte relaţia între costurile relative ale celor două mărfuri. Să presupunem că ar fi următoarea relaţie : Ci^A / Ci^B < C2^A / C2^B ( "c" reprezintă costurile de producţie ). Aceasta echivalează cu afirmaţia că ţara A dispune de avantaj comparativ la marfa 1, iar ţara B dispune de avantaj comparativ la marfa 2.

în treapta a doua se iau în calcul costurile transportului internaţional necesar pentru desfăşurarea schimburilor comerciale. Costul mărfii cu avantaj relativ pentru fiecare ţară se suplimentează cu costul transportului internaţional, şi se repetă comparaţia rapoartelor respective. Dacă inegalitatea îşi menţine sensul, înseamnă că schimbul internaţional este profitabil pentru ambele părţi, deci se poate realiza efectiv. Dacă se schimbă sensul inegalităţii, înseamnă că avantajul relativ este alterat de costurile transportului internaţional şi comerţul dintre cele două ţări nu este justificat a se desfăşura, ne fiind profitabil.

în concluzie, va exista comerţ între cele două ţări, dacă (ci^A + tr) / ci^B < C2^A / (C2^B + tr), unde "tr" reprezintă costul transportului internaţional, şi nu va exista comerţ între ţări, dacă nu este respectată această inegalitate. Pentru simplificare, aici au fost considerate cheltuieli de transport egale în ambele fluxuri de schimb. în realitate, cheltuielile de transport internaţional aferente exportului unei ţări pot diferi de cele aferente importului, dar raţionamentul menţionat rămâne valabil.

Trebuie făcută distincţie între situaţia în care costurile de transport sunt atât de ridicate, încât fac ne rentabil exportul, şi cea în care ele diminuează nesemnificativ rentabilitatea exportului. în primul caz avem de-a face cu mărfurile "ne-exportabile", sau "ne comercializabile" (pe plan internaţional). Este vorba de produse cu masă mare şi valoare scăzută, cum ar fi unele materiale de construcţii, sau unele cereale cu valoare scăzută. Pot fi ne exportabile şi serviciile, care trebuie consumate la locul de producţie, cu excepţia unora ca turismul internaţional, sau pregătirea superioară, la care cheltuielile de transport au o pondere mică în valoarea totală, şi care pot fi tratate ca şi mărfurile comercializabile.

Bunurile ne comercializabile au un rol important în cadrul economiilor deschise, întrucât variaţia ratelor de schimb determină modificarea preţului relativ al bunurilor comercializabile şi al celor ne comercializabile, ceea ce afectează balanţa comercială şi cererea agregată. în cadrul modelului ricardian bunurile ne comercializabile reduc extrema specializare a producţiei, întrucât o ţară va trebui să producă, pe lângă bunurile exportabile, şi bunurile ne comercializabile absolut necesare economiei naţionale.

în general, costurile de transport diferite între ţări determină reducerea specializării acestora. în unele situaţii, ţări ce deţin avantaje comparative mai mici

Exprimate în aceeaşi unitate monetară faţă de alte ţări exportatoare ale aceluiaşi produs, sunt furnizori principali pe anumite pieţe, ca urmare a avantajului de poziţie geografică, fiind obligate la cheltuieli de transport mai scăzute. Modelul ricardian al comerţului internaţional a ignorat costurile de transport. Ele sunt realist abordate în modelul gravitaţional al schimburilor internaţionale, elaborat ulterior.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

1. Burnete Sorin. Comerţ internaţional. Teorii, modele, politici. Bucureşti, Editura Economică, 1999. –285p.

2. Dicţionar de relaţii economice internaţionale. Alexa C., Babiuc V. ş.a. Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1993. –571p.
3. Дюмулен И.И. Всемирная торговая организация: экономика, политика, право. –М.: ВАВТ, 2008. -346 с.
4. Ильяшенко В.А. Теорич и практика внешнеторговых сделок: учеб. пособ. –Самара: изд-во Самар. гос. экон. ун-та, 2009. -887 с.
5. Кругман П.Р., Обстфельд М. Международная экономика. Теория и политика: Учебник для вузов / Пер. с англ. Под ред. В.П.Колесова, М.В.Кулакова. – М.: Экономический факультет МГУ, ЮНИТИ, 1997. – 799 с.
6. Международные экономические отношения: учеб. [В.И, Рыбалкин и др.]. М.: ЮНТТИ-ДАНА, 2009. 620 с.
7. Мировая экономика: учебник. [кол. авторов, под ред Б.М.Смитиенко. –М.: Юрайт: Выс. Образ.581 с.
8. Мировая экономика: Учебник/ Под ред. проф. А.С.Булатова.– М.: Юность, 2000. –734 с.
9. Портер М. Международная конкуренция. –М.: Междунар. отношения, 1993.
10. Roşca Petru. Relaţii Economice Internaţionale. ULIM, Ch. 2005.- 280p.
11. Халевинская Е.Д. Мировая экономика и международные экономические отношения: учебник. 2-е изд. –М.:Магистр, 2009. -364 с.
12. Статистический ежегодник Республики Молдова за последние годы.
13. Sută N., Sută.Stelejan S. Comerţul internaţional şi politici comerciale conzemporane. Rucureşti: Editura Economică, 2003. Vol. 1 -592 p. şi vol. 2 -414 p.
14. Ţâu Strategii promoţionale ale relaţiilor economice internaţionale. Monografie. Ch.: Ed. ULIM, 2009. -316 p.

 

 

Arghiri Emmanuel (1972).

^[2] vezi şi Dornbusch, Fischer, Samuelson (1977).

^[3] vezi şi Dornbusch, Fischer, Samuelson (1977).