Actiunile antiinflationiste se desfasoara in scopul atenuarii sau incercarilor de lichidare a inflatiei si se orienteaza in functie de cauzele considerate ale procesului inflationist.
- In conditiile in care se apreciaza ca inflatia este un rezultat al majorarii cererii globale, masurile vor fi indreptate catre reglarea cererii globale, fie prin politici monetare fie prin politici financiare.
- In situatia in care se considera ca inflatia este primordial o inflatie prin venituri, trebuie sa se actioneze printr-o politica de reglementare a veniturilor, actiune care are mai putine sanse de a izbindi pentru ca aceasta necesita mai ales in conditiile unei economii libere, consimtamintul sincer al tuturor partilor afectate in fapt divizate prin interesele diferite (in lupta pentru impartirea rezultatelor dezvoltarii economice).
Politici de reglementare a cererii globale.
In cazurile in care se apreciaza ca principala cauza a inflatiei a fost expansiunea cererii globale, se urmareste, prin masurile pe care statul le are la indemina sa se actioneze in sensul de a diminua cererea globala.
Intrucit inflatia se considera ca se datoreste in principal al fluxurilor monetare in economie urmeaza sa se actioneze asupra diminuarii acesteia in principal prin reducerea dimensiunilor creditului in economie.
- In conditiile in care statul a fost mai angajat in declansarea procesului inflationist masurile in domeniul financiar sint preponderente.
Angajarea statala in intensificarea inflatiei decurge fie prin amplitudinea cheltuielilor militare, fie prin modificari structurale in economie, rezultate din dezvoltarea accelerata a unor ramuri, de regula, proprietate de stat.
In asemenea imprejurari pentru atenuarea si reducerea procesului inflationist sint necesare o serie de masuri financiare strins legate intre ele cum ar fi:
- diminuarea sau lichidarea dificitului bugetar si, eventual, obtinerea unor excedente;
- reducerea sau stagnarea cheltuielilor ce au creat tensiuni in economie si in general un regim de austeritate privind toate cheltuielile bugetare;
- cresterea veniturilor bugetare si realizarea chiar a unor venituri exceptionale prin majorarea impozitelor;
- angajarea unor imprumuturi publice in vederea diminuarii masei monetare in circulatie;
- angajarea unor credite externe pentru a actiona in sensul diminuarii cererii globale.
Experienta arata ca aplicarea acestor masuri de reglementare a cererii globale poate inregistra temporizari si poate conduce la accentuarea unor dezechilibre si chiar efecte contrare.
In primul rind, orice masura are ritmul ei de aplicare si de efect, solicitind o anumita durata de maturizare. Sunt multiple exemple posibile. Astfel masurile bugetare se perfecteaza cugreu in conditiile normelor procesului bugetar si isi arata efectele de regula in urmatorul exercitiu bugetar. Masurile de reducere a veniturilor populatiei prin cresterea impozitelor isi exercita efectul mai tirziu intrucit familiile pastreaza ritmul anterior, prin economii sau credite. Diminuarea creditelor nu actioneaza chiar imediat, dimensiunile productiei, comertului, in general ale activitatii economice, fiind asigurate de relatii financiare anterioare sau traditionale si mentinute astfel prin inertie. In aceste conditii de dezamorsare a cererii globale nu actioneaza de fapt si deci nu exista motivatii de reducere a preturilor.
Statul ca organ de interventie nu este sigur pe un anumit nivel optim al cererii globale si in acest sens trebuie sa fie prudent, sa nu exagereze in diminuarea cererii globale, sa nu impinga spre recesiune.
Actiunile de influentare ale statului orientate spre descurajarea cererii au efect diminuat, in conditiile in care toti factorii principali sint interesati sa se mentina situatia anterioara: patronii pentru nivelul productiei si preturi mari salariatii pentru salarii ridicate etc. Toti factorii acestia considera ca masurile preconizate de stat sint trecatoare, ca obiectivele propuse nu se vor realiza, si prefera sa mentina situatia de fapt.
Asemenea atitudini se leaga si de efectele contradictorii ale masurilor de diminuare a cererii globale.
Scaderea cererii globale angajeaza reducerea productiei in unele zone, dar eliberarea fortei de munca nu se face proportional (functia de legislatia muncii si masurile de protectie, lupta sindicatelor etc.) astfel ca are loc o crestere a costurilor unitare- care evident tinde sa fie transferate in preturi.
Astfel deopotriva interesati, in mentinerea unor salarii ridicate, salariatii, ca si patronii doritori sa-si mentina profiturile ridicate vor actiona cu inversunare pentru a se mentine un regim al preturilor ridicate. Astfel scaderea cererii corelata cu fenomene de recesiune si somaj se confrunta cu tendintele de permanentizare a unor preturi ridicate, contrare obiectivelor propuse.
Politica veniturilor
Politica veniturilor este o alternativa adesea cu mai multe posibilitati de actionare si cu o eficienta mai inalta in lupta impotriva inflatiei.
Politica veniturilor in conditiile luptei impotriva inflatiei trebuie sa urmareasca evolutia veniturilor in concordanta cu evolutia echilibrata sau care sa tinda spre echilibrul, a economiei si sa asigure o cit mai reala justete sociala. In acest spirit masa venitului trebuie sa creasca in raport de evolutia produsului real.
Indexarea este metoda ce se aplica in toate tarile pentru a asigura compensarea deplina, de fapt atenuarea pierderii puterii de cumparare a salariatilor, in conditiile inflatiei.
Indexarea ridica anumite incertitudini in ce priveste functionalitatile sale din punct de vedere tehnic.
Daca se exprima si se refera la salariul direct, aceasta exclude ansamblul sarcinilor sociale, celelalte suplimentate de salariul, care, si ele, ar trebui actualizate valoric.
Pe de alta parte, aplicarea efectiva poate fi asigurata in sectorul public unde controlul guvernamental actioneaza eficient. In celelalte ramuri, in intreprinderi mici sau periferice, aplicarea indexarii este relativa. Experienta unor tari ca Israel si Brazilia, care au pus pret pe aceasta metoda in cadrul unor procese inflationiste ample, a demonstrat ca indexarea ca sfera de aplicare va ramine in general incompleta. Prin modul de aplicare aceasta este tardiva. Ea se aplica periodic (lunar, trimestrial sau semestrial), ceea ce produce asa-zisul efect “triunghic”, conducind la o degradare a puterii de cumparare a beneficiarului.
In timp, avind in veedre intirzierile si ajustarile, majorarile aduse prin idexarea nu mai ating niciodata o putere de cumparare aliniata la cresterea preturilor si se situiaza intr-o zona din ce in ce mai departata de aceasta.
De asemenea de multe ori indexarea se bazeaza pe indici care nu exprima corect nivelul real de inflatie.
Aprecierile privind indexarea concluzioneaza ca aceasta creaza in economie anumite rigiditati, automatizeaza corelatiile intre preturi si salarii si accentuiaza tensiunile inflationiste.
Se apreciaza ca existenta indexarii accentuiaza negativ si relatia dintre salariu si productivitatea muncii. Asa se face ca in Italia in conditiile unui ritm mai lent al inflatiei ,s-a renuntat la indexarea din dorinta ambelor parti, patronat si sindicate; in scopul liberalizarii relatiilor salariale si asigurarii, pe aceasta cale, a stimularii cresterii productivitatii muncii prin salarii.
In ce privesc alte venituri cum ari fi dobinzile si chiriile ele sint supuse in mod frecvent unei reglementari in marea majoritatea tarilor si efectele depind de angajamentul guvernului in ale infaptui si de masurile de control aplicate.
O problema deosebita ridica actiunea asupra dimensiunii profitului care se poate exercita de fapt prin controlul preturilor.
Specific economiei de piata este dezvoltarea unei politici concurentiale care sa asigure competitiv un nivel moderat dimensiunii profitului.
In mod firesc insa in timpul inflatiei se afirma ramuri privileagiate, unde preturile sint dependente primordial de vinzatori si unde se incearca adesea implementarea de catre guvern si acceptarea de catre agentii economici a unor norme de evolutie a preturilor, respectiv de determinare a profiturilor care sa poata fi cit de cit controlate.
Un control real al preturilor de fapt nu se poate exercita intrucit aplicarea oricarei asemenea interventii ar solicita un aparat ferm si costisitor, pe care autoritatile nu il pot constitui la nivelul necesar, desi adesea ii clameaza utilitatea. Astfel ca actionarea asupra veniturilor are in indexarea si controlul asupra salariilor, singurul remediu efectiv de asigurare a moderarii veniturilor, intrucit este agreata de ambele parti asigurind regularitate (cit de cit a veniturilor pentru salariati) si reprezentind o modalitate comoda de frinare a cresterilor de salarii pentru patron.
Se apreciaza in toate tarile dezvoltate ca aci pentru limitarea profiturilor s-ar putea actiona mai usor prin intermediul impozitelor, al impozitului asupra averii, primordial. Experienta arata ca nu exista hotarirea politica de a face acest pas si ca, deopotriva, in marea majoritate a tarilor inflatia este perioada in care fraudele si evaziunile fiscale infloresc.