Este cunoscut faptul că, mercantilistii au considerat la vremea lor, că singura formă de avuţie este moneda, respectiv metalele preţioase (aurul si argintul). Au fundamentat concepţia potrivit căreia daca avuţia unei naţiuni este in creştere, aceasta trebuie să cheltuiască mai puţin decât încasează ca venit. Doi dintre reprezentanţii de seama ai acestuia (Th. Mun si J. Locke) au identificat surplusul de venit peste nivelul consumului ca achiziţie de mo-nedă forte (lingouri de aur si argint). Altfel spus, ei au pus semnul egalităţii între bani şi capital, cantitatea de monedă fiind sinonimă cu avuţia naţio-nală.
De exemplu, Th. Mun a constatat de timpuriu (1630) că o intrare de bani din exterior, datorită unui excedent al balanţei comerciale, are ca efect o creştere a preţurilor interne si că a vinde scump si a cumpăra ieftin duce în final la deficit de balanţă. A explicat că, deficitul sau excedentul de balanţă trebuie finanţate prin ieşirea, respectiv intrarea de aur si ajunge la concluzia că volumul exportului şi importului depinde de nivelul preţurilor relative din ţările care fac comerţ între ele.
In concepţia lui Th. Mun şi a altor mercantilişti se stabileşle in mod au-tomat o "repartiţie naturală'' a banilor între ţările care fac comerţ, si între, preţurile interne din diferite ţâri, astfel încât exporturile şi importurile devin egale, echilibrându-se balanţele comerciale, Orice stocare suplimentară de aur într-o ţară generează o creştere a preţurilor în raport cu cele din alte ţări, eventualul surplus rezultat din import urmând a fi finanţat printr-o ieşire de aur spre exterior. Acest fenomen produce aceeaşi reacţie in tara de intrare a
aurului, în consecinţă, procesul va continua pana ce toate ţările şi-au stabilit un nou echilibru al balanţelor comerciale, corespunzător rezervei mai mari de metal monetar.
Aşa cum vom vedea, potrivit ecuaţiei schimbului (M.V — P.T), cantitatea de monedă (M), multiplicată de un număr de ori (V) este egală cu volumul total al tranzacţiilor (T), înmulţii cu preţul mediu al bunurilor comercializate (P). Th. Mun a susţinut că moneda stimulează tranzacţiile comerciale impri-mând o viteza mai mare de circulaţie a bunurilor, punând accentul pe efectul lui M asupra lui T, mai mult decât asupra lui P. O creştere a ofertei de monedă are loc printr-o apariţie a cererii de monedă. Prin urmare, în concepţia lui, volumul tranzacţiilor şi nu preţurile vor fi în mod direct afectate de o intrare de bani din exterior.
Teoria cantitativă formulată de J. Locke se bazează pe faptul că nivelul preţurilor este întotdeauna proporţional cu cantitatea de monedă, aceasta incluzând si viteza de circulaţie. El explică fără echivoc că preţurile variază într-o anumită proporţie în raport cu cantitatea de bani aflată în circulaţie. Proporţia depinde, desigur, de. volumul tranzacţiilor. Acesta este, după părerea noastră, mai mult un adevăr axiomatic, decât o teorie dar este totuşi, o aprecie-re justă, punând în valoare funcţia monedei ca instrument al tranzacţiilor. Se compară două fluxuri : cantitatea totală de monedă existentă în circulaţie într-o anumită perioadă de timp si volumul total al bunurilor tranzacţionale în acea perioadă. Aceasta demonstrează că mărimea absolută a stocului de monedă nu are importanţă pentru avuţia unei ţări, moneda servind ca instru-ment de schimb. In viziunea lui J. Locke, valoarea monedei este funcţie de cantitatea de bani existentă în circulaţie. Ajungând la această concluzie, el atacă principiile mercantilismului, pe care iniţial le-a susţinut şi promovat, şi îndeosebi pe cel care pune semnul egalităţii între cantitatea de monedă şi avuţie. Cu toate acestea, J. Locke rămâne un mercantilist pentru că o ase-menea teză era în avantajul ţării sale de a avea un stoc mai mare de bani decât orice altă ţară.
Toţi economiştii secolului 18 pledează pentru un excedent de balanţă cu condiţia ca preţurile să nu crească când banii din exterior sunt folosiţi pentru finanţarea unui volum mai mare al tranzacţiilor. Deşi, cantitatea de. monedă în circulaţie nu are o importanţă economică, totuşi o creştere a acesteia, afirmă ei, ar putea avea un efect stimulator asupra producţiei.
Cel mai de seamă exponent al concepţiei, „banii stimulează comerţul" a fost John Law. In lucrarea sa „Banii şi comerţul luaţi în considerare" (1705) porneşte de la premisa că un surplus de monedă crează noi locuri de muncă. Susţine, totodată, că atâta timp cât este mai ieftin să nu împrumuţi bani, profiturile şi vânzările vor creste, fără a conduce la mărirea preţurilor, ci chiar ar fi posibil o scădere a lor. Asta înseamnă, însă, o mare elasticitate a stocului de mărfuri, o creştere mică a preţurilor, având ca efect o sporire a cantităţii de bunuri oferite.
Concepţia sa „banii stimulează comerţul" poate fi interpretată ca fiind valabilă pentru perioade scurte de timp, echilibrul realizându-se prin autore-glare. Cererea pentru o intrare de metale preţioase din exterior echivalează cu o cerere de serii continue de perioade tranziţionale. O intrare a aurului are un efect treptat asupra preţurilor. Iată cum explică J. Law acest fenomen. Mai întâi nu se percepe nici o modificare ; treptat, însă, preţurile cresc, mai întâi la o marfă, apoi la altele. Până la urmă ating o anumită proporţie în raport cu noua cantitate de bani aflată in circulaţie. Numai în acest interval sau situaţie tranzitorie (intermediară), între aclizitia de metale preţioase din exterior si creşterea preţurilor, sporirea cantităţii de monedă în circulaţie este favorabilă economiei. Deci, el pune accentul pe necesitatea unei creşteri graduale a ofertei de moneda pentru a nu modifica nivelul preturilor.