De la început, partizanii acestei teorii au sesizat legătura directă dintre cantitatea de monedă şi nivelul preţurilor, în concepţia teoreticienilor canti-tativi, valoarea monedei depinde de cantitatea acesteia în circulaţie. Altfel spus, ca şi valoarea altor bunuri, ea este determinată de cerere şi ofertă. Cheltuielile totale reale ale consumatorilor pentru bunuri şi servicii determină cererea tranzacţională de monedă. Dar veniturile şi cheltuielile nu sunt simultane. Dacă tranzacţiile totale din economie cresc sau veniturile totale cresc, atunci şi cererea de monedă necesară pentru realizarea lor va creşte. Deci, cererea de monedă este considerată dată. La o cerere dată, valoarea monedei va fi deter-minată de oferta de monedă, aceasta devenind teza centrală a teoriei.
Sub aspect fundamental, teoria cantitativă îşi are rădăcinile în corelaţia dintre modificările care intervin în cantitatea de masă monetară şi nivelul preţurilor. Utilizarea acestei teorii în explicarea reacţiilor preţurilor la modifi-carea cantităţii de monedă s-a bazat pe stabilitatea relativă a vitezei de circulaţie (V). Negând faptul că M şi P ar putea varia independent, clasicii acestei teorii au concluzionat că, orice creştere a lui T este, pur şi simplu, absorbită de modificările lui V. în mod similar, o creştere a cantităţii de monedă este aparent absorbită de modificarea nivelului preţurilor, fără vreo legătură cu tranzacţiile de pe piaţa bunurilor. Cu alte cuvinte, faptul că, în viziunea lor, nivelul preţului este. determinat de M, că M şi P variază proporţional şi că T este determinat de. factori nemonetari, echivalează cu a nega orice motiv de păstrare a monedei ca rezervă a valorii.
Aceasta nu înseamnă, însă, că reprezentanţii acestei teorii, în totalitatea lor, au abordat V ca pe o constantă absolută, naturală, reducând ecuaţia schimbului (MV = PT), la o simplă relaţie de identitate, deci, de echilibru. Ideea că teoreticienii clasici s-au rezumat la simpla egalilale (MV=PT), întrucât T este determinat de factori nemonetari, iar Y este considerat constant, nu este altceva, după părerea noastră, decât o interpretare greşită a moneta-riştilor din zilele noastre. Şi aceasta pentru simplul motiv ca o asemenea inter-pretare, nu este în măsură să explice mecanismul prin care creşterea lui M acţionează asupra preţurilor.
Teoria cantitativă clasică (tradiţională) constă iu esenţă din două curente de gândire, ambele corelând cantitatea de monedă cu nivelul preţurilor: mecanismul direct, prezentat de Canlillon si Hume si mecanismul indirect, stabilit, mai întâi, de Thornton şi reluat apoi de 1). Hicardo. Există un punct comun în teoria clasică în care creşterea cantităţii de monedă afectează pre-turile prin efectul prioritar asupra cererii.
- Mecanismul direct. Cantillon şi Hume au demonstrat că o creştere a cantităţii de monedă are ca efect o creştere a preţurilor în proporţii egale numai dacă banii lichizi sunt distribuiţi în mod neutrii, astfel încât deţinerile de bani ale oricărui individ să crească în proporţii egale. De pildă. Mume, după cum am prezentat, ajunge la concluzia că, dacă o persoană îşi dublează (peste noapte deţinerile de monedă, preţurile vor începe să crească şi vor ajunge să se dubleze si ele.
Mecanismul direct se bazează, deci, pe dezechilibrul dintre lichidităţile reale actuale şi dorite şi care induc cheltuielile, determinând, în ultimă instanţă, modificarea preţurilor odată cu sporirea ofertei nominale de monedă, respectiv, odaia cu injectarea economiei cu noi semne monetare. Cercrea ile bani nomi-nali, ca fnnelie a nivelului preturilor, este determinată de nevoile de monedă pentru tranzacţii, cit si de cele pentru precauţie şi speculaţie, în primul caz, indivizii solicită mai multă monedă lichidă când preţurile cresc, dar numai pentru a pastra valoarea în termeni reali. In al doilea caz, cererea pentru pre-cauţie si speculaţie, ca funcţie a ratei dobânzii, este independenta de nivelul preţurilor.
In ce priveşte oferta de monedă, aceasta era, în condiţiile etalonului aur, o funcţie a preturilor. In prezent, ea este guvernată de politica băncilor. Dacă creşte oferta de monedă, iar preţurile rămân aceleaşi, indivizii vor dori să cumpere mai multe bunuri şi, prin urmare, vor dori să deţină îndeosebi, bani nominali pentru a-şi finanţa creşterea tranzacţiilor. Exislă, deci, o ofertă de monedă in exces, care este egală cu cererea în exces de bunuri. Cererea în exces de bunuri dirijează preţurile în sus până ce ele se dublează cu condiţia ca şi oferta de monedă să se fi dublat. Oferta de monedă fiind dublată, preţurile trebuie să se dubleze, nici mai mult nici mai puţin, dacii valoarea deţinerilor reale la noul echilibru t inde să fie egală cu cea de la vechiul echilibru.
- Mecanismul indirect se bazează pe faptul că surplusul de lichidităţi poate fi injectat în economie fără reducerea ratei de piaţă a dobânzii, care stimulează cheltuielile de investiţii, exercitând o presiune asupra preţurilor până ce nivelul precedent al ratei dobânzii este restabilit.
Pentru a înţelege mecanismul indirect, care face legătura între cantitatea de monedă şi preţuri, să analizăm acest al doilea curent al teoriei clasice. Teoria clasică a mecanismului indirect de legătură între M şi P se referă, în mod special, la rata dobânzii şi la rolul acesteia în realizarea unui oarecare echilibru între cerere şi oferta de fonduri de împrumut.
Echilibrul monetar există numai când nivelul banilor pe piaţa împrumuturilor egalează rata de reîntoarcere a capitalurilor pe piaţa bunurilor. Injectarea de moneda lichidă pe piaţa împrumuturilor apare prin intermediul băncilor. Oferta crescută de fonduri de împrumut determină scăderea ratei de piaţă a dobânzii. Volumul împrumuturilor creşte pe măsură ce preţul bunurilor de investiţii creşte, iar cererea de împrumuturi este stimulată. Eventual, cererea crescută de împrumuturi va ajunge din urină oferta de împrumuturi. Totuşi, atâta timp cât rata dobânzii rămâne sub rata profitului, cererea de împrumut este nesatisfăcută. Curând cererea va acoperi oferta şi rata dobânzii va începe să crească din nou. Preţurile sunt mai înalte dacă rata dobânzii rămâne la acelaşi nivel ca înainte. Prin urmare, Ia echilibru, rata dobânzii este independentă de cantitatea de bani aflată în circulaţie.
în concluzie, esenţa teoriei tradiţionale poate fi rezumată astfel :
- a) legătura cauzală este de la M.V. la P.T. ;
- b) oferta nominală de monedă nu depinde de cererea publică de monedă, ci de :
— producţia de aur şi soldul balanţei de plăţi în condiţiile etalonului aur, când funcţiile monedei erau îndeplinite de metalele preţioase ;
— controlul exercitat de banca centrală asupra unei cantităţi limitate de monedă, în condiţiile în care aceasta (sub formă de bancnote) era convertibilă în metalul monetar.
- c) V şi T sunt constante în raport cu modificările lui M, variaţiile lor fiind atribuite factorilor nemonetari. Considerând stabil pe V, P variază în proporţii egale cu modificarea lui M. Această constatare a majorităţii teoreticienilor cantitativi tradiţionali presupune că indivizii se preocupă numai de puterea de cumpărare a lichidităţilor. Ei doresc să deţină o cantitate constantă de lichidităţi reale (M/P), la nivelul angajării depline a producţiei. De aceea, pentru a-şi conserva aceste lichidităţi reale, nivelul preţurilor trebuie să varieze direct proporţional cu oferta nominală de monedă. Această idee a proporţiona-lităţii implică un proces de ajustare, care se observă ori de câte ori o modificare a lui M crează un dezechilibru între M şi P. Din dorinţa, însă, de a nega orice influenţe monetare asupra volumului tranzacţiilor, ei au considerat că nivelul preţurilor este determinat numai de cantitatea de monedă.