Economie

In interpretarea de ansamblu a proceselor macroeconomice, teoria lui Keynes a avut un impact deosebit care a influenţat nu numai conceptele, dar şi măsurile cu caracter de politică economică, impuse de adepţii săi. Unii economişti încearcă astăzi să-i promoveze, ideile reformulându-le, mai mult sau mai puţin, in timp ce alţii aduc noi orientări, combătându-1. De mare rezonanţă teoretică şi utilitate in planul practicii monetare s-a dovedit. Şcoala de la Chicago, prin reprezentantul său de excepţie, M. Friedrnan, care a dat, o amplă dezvoltare conceptelor cunoscute în ansamblul lor sub denumirea de monetarism.

Monetarismul a debutat, deci, cu formularea de către, M. Friedman în 1956, a unei noi versiuni a teoriei cantitative, enunţând ideca că moneda reprezintă unul din mijloacele importante de păstrare a avuţiei şi că cererea de monedă depinde părtial de producţia monetară, rolul dobânzii în influentarea acesteia fiind mai puţin pus în evidenţa. Dacă cererea de monedă, susţine Friedman, este o funcţie stabilă a unor variabile măsurabile si previ­zibile şi dacă se cunosc valorile acestor variabile atunci devine posibilă si previziunea acesteia. Revigorând teoria cantitativă şi abandonând vechea abordare mecanică, M. Friedman, sub influenţa teoriei keynesiste, consideră că cererea de monedă se aseamănă cu cererea pentru oricare alt bun. Drept urmare, viteza de circulaţie nu mai este considerată o mărime fixă. constantă ; ea este funcţie de veniturile ce pot fi dobândite prin deţinerea monedei în locul altor active (cu grade diferite de lichiditate).

Prin studiul întreprins asupra evoluţiei cantităţii de masă monetară din economia SUA face comparaţii directe între stocul de monedă şi modi­ficarea veniturilor în cadrul a 20 de cicluri de afaceri. Aceste comparaţii i-au permis să desprindă concluzia că schimbările care au loc în masa monetară preced modificările venitului monetar în decursul diferitelor stadii ale ciclului de afaceri. De asemenea, a făcut comparaţii între modelul keynesist şi cel monetarist pentru a demonstra că viteza de circulaţie a venitului bancar este o variabilă mult mai stabilă decât multiplicatorul keynesist al venitului.

1. Friedman consideră că modificările din stocul de monedă afectează cheltuielile într-un mod atât de diferit şi de complicat încât este lipsit de raţiune să fie toate descoperite. Orice încercare de a descoperi toate aceste modificări poate avea câştig de cauză, dar există riscul să se ajungă la o subestimare a efectului global pe care moneda îl are asupra venitului. El compară modificările în timp ale ofertei de monedă cu cele ale venitului, fără a merge mai departe pentru a identifica modalităţile specifice prin care, banii afectează venitul.

Deci, M. Friedman şi, în general, toţi monetariştii atribuie cantităţii de. monedă rolul de variabilă dominantă în explicarea evoluţiei veniturilor şi trag concluzia că dinamica acestora si a preţurilor reacţionează la impulsul monetar cu oarecare întârziere. După opinia lor, mecanismul prin care mo-dificarea masei monetare se transmite sectorului productiv trece prinţr-o gamă largă de impulsuri. Ei apreciază că, iniţial, creşterea cantităţii de mo-nedă, reprezentând oferta, provoacă un dezechilibru între aceasta şi cererea de monedă, fapt care se reflectă în nivelul preturilor.

Funcţie de randamentul diferitelor active, agenţii economici îşi anga-jează veniturile lor în diferite plasamente (depuneri de economii, achiziţii de produse financiare) şi, parţial, in bunuri reale (bunuri de consum durabile, bunuri imobiliare).

Deci, surplusul de monedă influenţează parţial şi cu întârziere sectorul productiv, conducând la creşterea cererii de bunuri şi servicii. Astfel, în final, cu oarecare întârziere, creşterea masei monetare conduce la stimularea cererii de bunuri şi servicii şi, deci, la creşterea economică. Dar, creşterea economică reală nu poate fi stimulată permanent prin injecţii monetare, dacă nu există condiţii în acest sens.

Monetariştii recunosc, de altfel, că există un ritm natural al creşterii economice determinat de factori ai realităţii economice şi sociale cum sunt : ritmul creşterii populaţiei active ; resursele naturale disponibile ; tehnologia productivă etc. De aici, concepţia monetaristă a inflaţiei, ca expresie a spo-ririi masei monetare în ritmuri superioare celor de dezvoltare pe termen lung a aparatului productiv.

Din aceste concepte, monitariştii au desprins concluzii care orientează pentru o activă intervenţie in circulaţie monetară pentru a asigura dezvol-tarea optimă a economiei naţionale şi anume :

1. a) daca pe termen lung exista o stransa legatura intre masa monetara, raportata la unitatea de produs, si nivelul preturilor, inseamna ca dezvol-tarea produsului social, in cxpresie nominala, depinde de insasi evolutia ba-nilor in circulatie. De aici, necesitatea de a proceda la amplificarea masei monetare, daca se doreste dezvoltarea, ritmurile fiind, insa, determinate de conditiile reale ale economiei;
2. b) intrucat actiunile decurgand din politica monetara influeuteaza cu intarziere cererea, intarziere care este diferita, de la etapa la etapa, de la ciclu la ciclu, masurile de stimulare, prin cresterca monetara, trebuie sa fie intreprinse avand in vedere acest fapt ;
3. c) viteza de circulatie a veniturilor monetare este, pe termen lung, stabila in mare masura ; o data cu cresterea venitului real al societatii se observa o tendinta de scadere. Evident ca acest fenomen poate influenta ritmul economic si, in consecinta, demonstreaza necesitatea unor injectii monetare pentru mentinerea echilibrului.

Potrivit acestor concluzii, pe plan teoretic, Friedman avanseaza propu-neri concrete. Astfel, el propune asa-zisa ,,regula de aur", majorarea anuala a masei monetare cu un anumit procent (5—6%) in functie de rata anuala de crestere ce se preconizeaza pentru produsul national. Esentiala pentru Friedman nu este dimensiunea procentelor, ci, in special, mentinerea neschim-bata a acestora, sau dupa cum se exprima efectiv : ,,cea mai potrivita rata si cea mai indicata marime monetara globala sunt mai putin hotaratoare decat adoptarea unei rate constante si cunoscute".

In consolidarea sustinerilor sale cu privire la interventia asupra masei monetare, Friedman propune eliminarea posibilitatilor bancilor de a extinde creditul, ba chiar de a acorda credite, printr-o reforma a sistemului bancar, care sa limiteze functiile bancilor si in special, a bancii centrale in acest sens.

Continuatorii principali ai lui M. Friedman sunt animati de aceleasi idei, pe de o parte de a asigura o crestere constanta, reglementata, a masei mone­tare, iar pe de alta, de a ingradi posibilitatile bancilor de a acorda credit, respectiv de a crea moneda lor, si de a exclude vointa bancilor din procesul monetar.

Aceste sustineri generale sunt dezvoltate si pe baza unor interpretari noi. Astfel, K. Bruner si A. Meltzer apreciaza ca trebuie delimitata in mod strict baza monetara (B), marime comparabila, constituita din rezervele bancilor si numerarul in circulatie. In functie de necesitatile de dezvoltare se stabi-leste multiplicatorul ofertei de moneda (m) si prin aceasta se determina ni-velul necesar al masei monetare (M) potrivit relatiei :       m*B=M

Desi, conceptele monetariste au influenfat direct politica monetara practicata de SUA in anii '80, si nu numai pe aceasta, totusi, retetele mone­tariste nu au putut satisface in totalitate, cerintele conjuncturii economice cu care au fost confruntate.

Practica arata in mod curent ca, teoriile, luate ca atare, desi pun. in lu-mina laturi esentiale ale fenomenelor si proceselor monetare si nu numai, nu pot asigura, prin ele insele, solutii valabile in diversitatea factorilor de timp si de loc ce actioneaza in economiile nationale si pe plan mondial.