1. Simonde de Sismondi
În prima jumătate a secolului al XIX-lea exista liberalismul, însă s-au manifestat două noi fenomene şi anume: o aglomerare în marile centre cu populaţie foarte bogată şi muncitorime foarte săracă şi crizele economice, cum ar fi cele din Anglia din anii 1815 şi 1825. De aici a rezultat ideea combaterii capitalismului înainte ca el să îşi fi definit esenţa.
Filozofia nu mai credea în dreptul natural, iar studiile istorice puneau la îndoială legile naturale. În acelaşi timp, putem constata redeşteptarea naţionalismului în ţările mai puţin industrializate şi practici protecţioniste în ţări ca Austria sau Germania.
În opinia lui Sismondi economia politică explică crizele, mijloacele de prevenire şi mijloacele pentru îmbunătăţirea condiţiei muncitorilor.. Curentul generat nu este socialist ci a căutat calea medie pentru salvarea principiului armoniei sociale. Cele mai importante opere sunt: Bogăţia comercială (1803) şi Noi principii de Economie politică (1819).
Metoda şi obiectul economiei politice
Iniţial, Sismondi a fost liberal. El a susţinut că economia politică ar trebui să se bazeze pe experienţă, istorie şi observaţie. Obiectul economiei este OMUL (bunăstarea fizică a omului); ca urmare, trebuie analizată distribuţia. În concluzie, a fost interesat de economia socială, nu de economia politică.
Critica supraproducţiei şi concurenţei
A criticat şcoala liberală pentru îndemnul acesteia către o producţie nelimitată. Afirma că introducerea maşinilor afecta atât pe cei care deveneau şomeri cât şi pe cei care lucrau dar se confruntau cu reducerea salariilor, creşterea duratei zilei de muncă, introducerea femeilor şi copiilor în producţie, fapte ce au dus la deteriorarea permanentă a situaţiei muncitorilor. A recunoscut ca legitime legăturile dintre profit şi dobândă.
Proprietate şi muncă. Pauperism şi criză
Sismondi condidera că societatea industrială a dus la formarea a două clase şi anume: cei care munceau – săracii şi cei care posedau – bogaţii. După părerea sa, opoziţia dintre capital şi salariaţi ar fi cauza mizeriei şi a crizelor economice. Din acest motiv, a pledat pentru o repartizare mai echitabilă a proprietăţii şi creşterea veniturilor pentru toţi, ceea ce va duce la armonie socială, creşterea cererii şi evitarea crizelor.
A sesizat înlocuirea industriilor comune cu cele ale bunurilor de lux şi, de aici, reducerea consumului şi crizele. Considerăm că explicarea crizelor nu este una realistă.
Proiecte de reformă
A propus o politică socială şi a susţinut intervenţia statului în vederea limitării iniţiativelor individuale şi pentru corectarea abuzurilor provocate de aceste iniţiative.
Reformele propuse se refereau la:
- acordarea dreptului de coaliţie pentru muncitori;
- interzicerea muncii copiilor;
- limitarea muncii adulţilor;
- introducerea ajutoarelor de şomaj, boală şi bătrâneţe etc.
Opiniile sale au influenţat socialismul utopic din secolul al XIX-lea şi şcoala istorică germană deoarece a pus la îndoială caracterul necesar şi perfect al instituţiilor şi a relevat necesitatea perfecţionării acestora.
2. Critica liberalismului de pe poziţii naţionaliste şi protecţioniste
Mai ales în Germania s-a manifestat protecţionismul în contextul în care, la începutul secolului al XIX-lea, în această ţară existau mai multe state cu importanţă egală dar separate prin bariere vamale. În aceeaşi perioadă Germania nu avea vămi cu statele vecine.
În al doilea deceniu al secolului al XIX-lea s-a manifestat o tendinţă de unitate economică şi a fost introdus un tarif uniform la frontierele germane. În 1834 a fost înfiinţată Uniunea vamală germană/Zollverein care a adoptat o politică protecţionistă în relaţiile cu alte state.
2.1. Friedrich List şi Sistemul naţional de economie politică
Friedrich a fost fiu de tăbăcar, a devenit funcţionar şi a urmat cursuri fără a fi efectiv student. A devenit apoi consilier financiar al statului Wurtenberg şi deputat, calităţi în care a activat pentru unificarea Germaniei. A fost închis în 1825 deoarece a criticat birocraţia şi, ulterior, a fost exulzat în SUA.
În 1832 s-a întors în Germania în calitate de Consul al SUA, dar fără a beneficia de imunitate diplomatică, iar perioada 1834-1840 a petrecut-o la Paris. În 1841 a publicat principala sa operă, Sistemul naţional de economie politică, însă în 1846 s-a sinucis.
În opinia lui List, economia politică ar fi o ştiinţă experimentală, orientată spre cercetarea empirică. Elementul de bază al sistemului său este statul, cu structurile şi politica sale, naţiunea cu nevoile ei de consolidare economică.
A introdus istorismul în ştiinţa economică prin periodizarea dezvoltării economice în funcţie de dezvoltarea factorilor de producţie şi a relaţiilor de schimb. La baza sistemului său stă naţionalul, un termen care se situează între individual şi general-uman.
Economia cosmopolită şi economia politică naţională
În opinia lui List, economia cosmopolită ar fi sinonimă cu ştiinţa economică liberală, iar economia politică naţională ar fi o ştiinţă economică a naţiunii. În consecinţă, a făcut deosebirea dintre economia politică şi politica economică.
A susţinut protecţionismul bunurilor, dar un protecţionism care nu ar acorda un monopol industriaşilor, ci ar fi o garanţie împotriva pierderilor suferite de către cei care investesc capital în industrii noi. Ca urmare, protecţionismul ar fi trecător până la dezvoltarea industrială a ţării.
I-a criticat pe liberali pentru liber-schimbism şi pe mercantilişti pentru protecţionismul general valabil.
Teoria forţelor productive ale naţiunii
Ştiinţa economică, în concepţia lui List, ar fi ştiinţa forţelor productive care creează avuţia, nu cea a avuţiei ca la clasici. Munca productivă reprezintă o noţiune mai largă decât la A.Smith, fiind cea care produce valori, fiind introduse în această categorie şi ştiinţa, cercetarea ştiinţifică, învăţământul, arta, organizarea socială, ba chiar şi birocraţia de stat, justiţia, poliţia, armata, războaiele, situaţie în care considerăm că a mers cam prea departe.
Doctrina dezvoltării industriei naţionale
A susţinut că industria naţională ar trebui dezvoltată concomitent cu o agricultură modernă. În timp ce în agricultură fiecare este separat, toţi produc aceleaşi lucruri şi schimbul este slab dezvoltat deoarece se produce pentru consumul propriu, industria necesită diferite facultăţi intelectuale, talente şi experienţă. Ca urmare, fiecare îşi va găsi o ocupaţie corespunzătoare aptitudinilor şi vocaţiei.
Colaborarea dintre ştiinţă şi industrie duce la forţa maşinilor, iar dacă se adaugă şi căile ferate/de transport se poate demonstra superioritatea ţărilor industriale faţă de cele agricole.
Industria va duce la perfecţionarea forţei de muncă şi a intelectului, la stimularea investiţiilor şi a diviziunii muncii. Vor creşte rezervele de produse alimentare şi de materii prime, care sunt mai avantajoase comparativ cu grâul pe anumite terenuri.
Naţiunile agricole au o parte a factorilor productivi şi resurselor naturale nefolosite. Ţările care au şi industrie şi agricultură au parte de progres, prosperitate, civilizaţie şi putere.
Misiunea civilizatoare a Occidentului
Scopul politicii naţionale ar fi unirea popoarelor într-un soi de asociaţie universală bazată pe interese naţionale. Ţările capabile a se industrializa sunt cele care au populaţie şi teritorii vaste, precum şi resurse naturale variate.
În viziunea sa, Germania trebuia să aibă o politică de colonizare faţă de Orient, Turcia europeană şi Ţările de la Dunărea de Jos. Coloniştii germani au dus la dezvoltarea agriculturii în Ţările Române, Turcia şi Orient, afirma List. Ca urmare, aceste ţări ar fi trebuit să formeze, împreună cu Germania şi Austria, un complex al economiei naţionale germane.
Sistemul naţional de economie politică a constituit prima carte tradusă în limba română a creatorilor de curente şi şcoli de gândire economică din străinătate. Motivul l-a constituit faptul că avea un conţinut care corespundea cerinţelor opiniei publice şi celor ale burgheziei româneşti aflate în formare. Economiştii români ai vremii erau pentru protecţionism ca măsură impusă de realităţile din România.
F.List a introdus conceptul de naţiune, a apreciat politicile în funcţie de dezvoltarea forţelor productive şi a fost un precursor al şcolii istorice germane deoarece a dezvoltat o teorie a evoluţiei economice a naţiunilor în timp şi una a modului de apărare a protecţionismului.
2.2. Şcoala istorică germană
Marea Revoluţie Franceză din 1789 şi urmările acesteia, împreună cu epoca restaurării din Franţa au dus la creşterea interesului pentru istorie. Practic, istoricismul nesocialist în gândirea economică, în Germania, a apărut ca reacţie la revoluţia franceză.
Prima Şcoală istorică germană
Guilaum Roscher – în 1843 a pus bazele istoriei economice în lucrarea Schiţă de economie politică după metoda istorică. Autorul afirma că ar trebui analizate etapele economiei şi societăţii în dezvoltarea acestora. A criticat legea debuşeelor şi a insistat asupra crizelor de supraproducţie.
Bruno Hildebrand susţinea că economia este o ştiinţă a legilor dezvoltării istorice a naţiunii.
A doua Şcoală istorică germană
Reprezentanţii acestei şcoli au pledat pentru un socialism de catedră care urma să realizeze Statul-Providenţă (welfare state), idei care i-au influenţat în SUA pe instituţionalişti (Veblen, J.R.Commons) iar în Franţa pe dirijişti. Trebuie menţionat faptul că acest curent a fost separat de socialismul revoluţionar german.
Gustav Schmoller a fost profesor, iar opera sa a fost caracterizată de istoricism, organicism şi naţionalism. A scris Economia politică şi metodele sale în 1894, lucrare în care făcea deosebirea între metodele empirică şi cea inductivă, pe care o preferă celei deductive a Şcolii de la Vienă şi a şcolilor marginaliste.
Principala sa operă este Principii de economie politică din 1877, în care a afirmat că esenţa economiei politice o constituie acumularea de date statistice şi de fapte istorice. El a fost adeptul unei concepţii socialiste etatiste.
Şcoala istorică a avut ca direcţie preferată tratarea macro-economică, a încercat elaborarea unei fresce giganteşti a istoriei popoarelor, iar metodele utilizate de economia politică ar fi cea inductivă şi cea realistă.
Adolph Wagner a fost tot profesor, naţionalist, socialist de stat, conservator. A scris Tratat de ştiinţe financiare (1871-1872) şi lucrarea de bază Fundamentele economiei politice (1876). În aceasta din urmă recunoştea socialismul, crotoca statul existent, considera individualismul a fi necesar şi justificat pentru colectivitate. A formulat şi susţinut idei naţionaliste, rasiste şi antisemite şi s-a opus socialismului revoluţionar german.
A început să elaboreze o lucrare în care susţinea că ar exista 5 mobiluri economice directoare ale activităţii umane. Din acestea, 4 sunt mobiluri directoare egoiste: urmărirea de avantaje economice reciproce, credinţa şi speranţa în economie, sentimentul onoarei, impulsul către acţiune şi plăcerea pe care o dă munca. Al cincilea motiv este dezinteresat – morala interioară, sentimentul datoriei, credinţa.