Este o şcoală marginalistă, şcoală a utilităţii finale. Denumirea provine de la descoperirea unor noi metode de cercetare şi a unui nou mod de acţiune, respectiv principiul utilităţii finale/marginale. Revoluţia marginalistă a fost reprezentată de publicarea aproape concomitentă a următoarelor opere:
- Teoria economiei politice de Stanley Jevons (UK) în 1871;
- Fundamentele economiei de Carl Menger (Austria) în 1872;
- Elemente de economie politică pură de Leon Walras (Elveţia) în 1874.
Ca urmare, au apărut trei orientări ale marginalismului:
- utilitară (Jevons, Marshall) – în UK;
- matematică (Walras, Pareto) – Lausanne;
- psihologică (Menger, Von Wieser, Böhm Bawerk) – Şcoala austriacă.
Mai târziu au apărut Von Mises, Schumpeter, Hayek şi marginalismul american (John Bates Clark).
1. Trăsăturile generale ale neoclasicismului
A păstrat valorile fundamentale ale clasicismului dar a abndonat teoria valorii-muncă pentru teoria subiectivistă conform căreia valoarea stabilită pe piaţă are impact asupra:
- categoriilor economice adiacente valorii:
- costul de producţie care reprezintă utilitatea sacrificată/de oportunitate;
- preţurile, care devin relative;
- valoarea şi repartiţia fac corp comun;
- sunt remuneraţi factorii de producţie, nu proprietarii lor;
- obiectului analizei: este considerată importantă găsirea modalităţii optime de combinare a factorilor de producţie pentru maximizarea utilităţii produsului; ca urmare, dezvoltarea economică este înlocuită cu preocuparea pentru echilibru în mediu static.
Alocarea resurselor rare, date pentru a atinge optimul economic este centrul doctrinei, care operează în mediul abstract al concurenţei pure, la nivel microeconomic.
2. Stanley Jevons
A contribuit la definirea teoriei subiectiviste a valorii şi a definit „gradul final de utilitate”. În viziunea sa costul determină valoarea, iar utilitatea bunului reprezintă capacitatea de a satisface o plăcere sau de a evita o pierdere. Utilitatea totală şi „gradul final de utilitate” au devenit la Marshall şi Menger utilitate marginală.
Gradul final de utilitate este invers proporţional cu cantitatea. Având în vedere că unităţile sunt interschimbabile valoarea fiecărei unităţi depinde de utilitatea celei mai puţin utile unităţi. Ca urmare, preţul se va reduce atunci când cantitatea creşte.
Prin cost se stabileşte unitatea finală şi valoarea, respectiv costul determină cantitatea de produse (produsele mai scumpe sunt mai rare). Costul determină oferta disponibilă, care determină, la rândul ei, gradul final de utilitate şi valoarea.
Munca este o cauză indirectă a valorii prin cantitatea de utilităţi produse. S-a pronunţat pentru abandonarea Aurului ca mijloc de plată şi pentru înlocuirea lui cu un instrument mai stabil.
3. Carl Menger
Este fondatorul Şcolii austriece de la Viena. Opera sa principală este Fundamentele economiei (1872).
Conform opiniei sale (Teoria bunurilor) bunul are următoarele calităţi:
- trebuie să existe o nevoie umană;
- bunul trebuie să aibă capacitatea de a satisface nevoia respectivă;
- aptitudinea bunului trebuie recunoscută;
- trebuie să existe puterea de dispoziţie a omului asupra bunului.
Dacă sunt îndeplinite doar primele două calităţi, bunul este util, iar dacă toate patru sunt respectate este efectiv bun. Bunurile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
- raritate : bunuri economice (rare) şi neeconomice;
- modul de adresare a nevoii: bunuri de rangul I (satisfac direct nevoile – ex.pâine), de rangul II (satisfac indirect nevoile – ex.grâu, făină) şi de rang superior (sunt bunuri prin intermediul altora, adică au utilitate derivată)
Doar bunurile economice au valoare şi sunt apropiabile.
Teoria valorii
Valoarea există doar în raport om-lucruri. Dacă nevoia nu există, valoarea bunului dispare. Valoarea poate apărea şi în afara schimbului în raporturile dintre individ şi bunurile care-i satisfac nevoile.
Bunurile de rangul I se prezintă în 2 variante:
- nevoile nu sunt, pentru individ, de aceeaşi nuanţă;
- în cadrul unei nevoi, unităţile dintr-un bun se raportează la grade descrescânde de intensitate a acestora.
Conform Tabelului intensităţii nevoilor, intensitatea scade până când nevoile sunt saturate iar consumul durează până când venitul se epuizează.
Bunurile de rang superior
În acest caz utilitatea depinde de utilitatea bunurilor de rangul I la a căror producţie servesc, adică depinde de utilitatea sau productivitatea lor marginală. Respinge afirmaţiile lui Ricardo şi Marx (salariul este determinat prin costul de producţie al muncii şi valoarea pământului stabilită după alte principii decât ale celorlalţi factori de producţie).
Schimbul durează până când fiecare participant atribuie aceeaşi valoare mărfii vândute şi cumpărate. În situaţia unui schimb izolat, preţul este nedeterminat şi depinde de abilităţile şi rezistenţa părţilor. În cazul monopolului ofertei, preţul este mai puţin indeterminat; producătorii au posibilitatea să acţioneze asupra cantităţii oferite pentru a influenţa preţul. În situaţia de concurenţă perfectă, preţul este rezultatul confruntării dintre cerere şi ofertă şi se situează la nivelul ofertei vânzătorului cel mai puţin dispus să vândă şi al cererii cumpărătorului cel mai puţin presat să cumpere.
4. Leon Walras
Tatăl său a fost cercetător în economie. A avut o viziune generală a echilibrului, anticipându-l pe Keynes şi este considerat fondator al economiei pure. A preconizat naţionalizarea pământului.
Pentru Walras, ca pentru liberali, libera concurenţă reprezintă calea de obţinere a maximului de utilitate. Economia este bazată pe 3 pieţe interdependente: a produselor (esenţială), a serviciilor productive şi a capitalului.
Legea echilibrului este rezultatul interdependenţelor de pe fiecare piţă şi al interdependenţelor dintre pieţe. Echilibrul de pe fiecare piaţă apare atunci când cererea este egală cu oferta şi preţul de vânzare şi cumpărare coincid, respectiv concurenţa ar trebui să fie perfectă.
Echilibrul general între pieţe se datorează întreprinzătorilor care cumpără servicii şi capital şi vând produse. Întreprinzătorii nu primesc profit, ci au salariu de direcţie şi plătesc dobândă pentru propriul capital.
Meritul principal al lui Walras îl reprezintă sinteza vieţii economice pe care a realizat-o, dar schemele sunt prea simpliste şi au lacune:
- studiul preţului şi monedei sunt insuficiente;
- teoria este statică;
- concepţia economiei pure neglijează considerente de structură socială şi istorice.
5. Şcoala austriacă – Eugen von Böhm Bawerk
Şcoala austriacă este marginalistă. Teoria valorii este ca la Menger. Principala operă este Capitalul şi dobânda la capital (1889). A încercat o teorie generală a repartiţiei veniturilor şi a respins teoriile lui Marx şi Menger.
Böhm Bawerk a elaborat teoria bunurilor prezente şi viitoare, bazată pe o explicaţie psihologică: la cantităţi şi calităţi identice oamenii atribuie bunurilor prezente o valoare mai mare decât celor viitoare şi acest fapt explică dobânda. Ca urmare, dobânda este rezultat al influenţei factorului timp asupra valorii bunurilor.
Autorul a firmat că explicaţia psihologică este insuficientă şi este necesară şi o motivaţie tehnică: de la primul act al producţiei şi până când produsul finit ajunge la consumator este necesar un „timp de aşteptare”; investirea banilor pentru a obţine alte bunuri viitoare reprezintă un „sacrificiu” care trebuie recompensat prin dobândă.
Întreprinzătorul angajează muncitorul şi îi plăteşte forţa de muncă, un bun prezent, cu salariul, dar munca este un bun viitor care va crea un bun de o valoare mai mică decât salariul, deci trebuie creată o valoare suplimentară, care să revină întreprinzătorului, respectiv profitul.
Bawerk, ca şi alţi reprezentanţi ai şcolii austriece, a explicat valoarea prin utilitatea marginală, care depinde de intensitatea nevoii şi de raritatea bunului. Utilitatea marginală, conform acestei şcoli, este măsurabilă în funcţie de aprecieri subiective, independente de sistemul şi structura preţurilor. Dar estimările subiectiviste sunt legate organic de sistemul pexistent al preţurilor, ca urmare valoarea subiectivă (utilitatea marginală) depinde de preţuri.
6. Marginalismul american – John Bates Clark
S-a format la vechea şcoală istorică germană. Premisele utilizate:
- libertatea muncii şi a schimbului, aproprierea privată, mobilitatea perfectă a produselor şi factorilor de producţie;
- agentul economic este un homo oeconomicus perfect raţional care îşi urmăreşte doar propriul interes;
- a făcut abstracţie de timp.
Pentru Clark existau 2 categorii de agenţi economici: muncitorii şi proprietarii de capitaluri şi nu ţine cont de întreprinzători. Oricare ar fi activităţile economice există 2 legi care acţionează: legea reducerii nevoilor şi legea randamentelor descrescânde pe care o aplică la industrie, agricultură, capital şi muncii. În consecinţă salariile tuturor muncitorilor sunt determinate de productivitatea ultimului muncitor angajat, care are cel mai mic randament.
Clark a presupus o economie statică, însă demonstraţiile sale vizau o economie în dinamică. A utilizat 2 metode de cercetare – statică pentru echilibrul din economie şi dinamică pentru analiza factorilor care duc la dezechilibre:
- creşterea populaţiei;
- creşterea capitalului;
- modificarea tehnicilor de producţie;
- modificarea procesului de organizare pentru creşterea eficienţei;
- multiplicarea şi rafinarea nevoilor şi gusturilor.
A susţinut concurenţa perfectă şi controlul statului asupra comportamentului marilor corporaţii. Venitul, în opinia sa, este preţul factorilor de producţie, deci nivelul fiecăruia depinde de productivitatea marginală a fiecărui factor. În consecinţă, repartiţia nu are nimic inechitabil, iar mişcările muncitorilor nu sunt justificate.
7. Alfred Marshall
Principala sa operă este Principles of Economics (1890). A introdus în Anglia „moda marginalistă”. A studiat filozofia, matematica, istoria, iar la Oxford matematica, metafizica, psihologia, economia. În 1867 a început să predea un curs de ştiinţe economice, apoi a fost profesor la Bristol, Oxford şi Cambridge.
A combinat explicarea ofertei, bazată pe productivitatea marginală (ca la clasici) cu explicarea cererii, bazată pe utilitatea marginală (ca marginaliştii). Cererea şi oferta duc la formarea preţului. A introdus noţiunea de timp în analiza economică şi este considerat iniţiator al dinamicii economice contemporane.
Scopul şi metoda economics-ului
Scopul este de a-şi însuşi cunoştinţe pentru sine şi de a face lumină auspra unor probleme practice. Metodele utilizate sunt inducţia şi deducţia, ceea ce semnifică faptul că şcoala analitică şi cea istorică sunt ambele necesare.
În opinia lui Marshall starea de echilibru este identică cu statica, situaţie normală care comportă libertatea şi proprietatea privată, în care nu se produc transformări în ceea ce priveşte tehnica, creşterea populaţiei şi a capitalului.
Problema preţului
La el noţiunea de valoare este similară celei de preţ. Valoarea şi preţul cresc sau scad, aşa că la fiecare schimbare a capacităţii de cumpărare a banilor şi cele două se schimbă în mod corespunzător.
Presupunând că cererea şi oferta acţionează liber şi că nu există monopol, dacă preţul cererii este egal cu preţul ofertei există echilibru, respectiv cantitatea de marfă produsă în condiţiile echilibrului cererii şi ofertei reprezintă cantitatea de echilibru care se comercializează la preţ de echilibru.
Pe perioadă scurtă rolul hotărâtor asupra preţului îl are cererea, iar pe perioade lungi rolul revine ofertei. Perioada lungă este caracterizată prin starea dinamică, respectiv există un timp pentru ca investiţiile de capital şi eforturile materializate în utilaje,organizare, însuşirea cunoştiinţelor ştiinţifice să se evidenţieze şi adapteze la veniturile aşteptate de la aceste investiţii. Perioadele foarte lungi nu sunt analizate.
Dacă preţul este mai mare decât cel de echilibru, oferta este mai mare decât cererea preţul va scădea, iar dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru, oferta este mai mică decât cererea şi preţul va creşte.
Legea utilităţii marginale arată că utilitatea marginală scade pentru fiecare om cu fiecare creştere a cantităţii de care omul dispune. Preţurile la care se pot vinde diferite cantităţi de marfă în decursul unei perioade şi/sau în condiţiile date se vor schimba la schimbarea condiţiilor.
Marshall nu a luat în considerare rolul tehnicii în influenţarea costului de producţie, nici faptul că firmele foarte mari (monopoluri) impun preţurile.
Producţia, consumul şi distribuirea veniturilor
Noţiunile fundamentale ale ştiinţei economice care necesitau elucidare, după Marshall, ar fi: avuţia, producţia, consumul, munca, veniturile. Avuţia reprezintă lucrurile care satisfac direct sau indirect necesităţile noastre. Autorul face deosebirea între mărfurile pentru consum (pentru nevoi directe) şi cele pentru producţie (pentru nevoi indirecte).
Munca reprezintă efortul fizic şi intelectual pentru obţinerea unor rezultate. Capitalul este o parte a avuţiei folosită pentru obţinerea de venituri sub formă de bani. Teoria dividendului naţional este apropiată de cea a lui Ricardo şi susţine că disponibilităţile superioare celor necesare pentru plata resurselor puse în mişcare, prin vânzări, devin variabile în funcţie de producţie. Dividendul naţional este produsul total net al tuturor factorilor de producţie şi izvorul remunerării tuturor factorilor de producţie.
Echilibrul economic
Marshall a studiat echilibrele parţiale şi mijloacele prin care se poate realiza echilibrul pe pieţele particulare şi, astfel, i-a influenţat pe economiştii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.