În anii 1930-1940 predomina Keynesism-ul, însă mai exista şi un puternic curent liberal menit a răspunde ideilor dirijiste. În acest sens, au prezentat un program de acţiune neoliberal care conţinea următoarele idei principale:
- se exagerau tarele economiei de piaţă, li se atribuia o durată exagerată deoarece dezechilibrele se manifestă pe termen scurt;
- cele mai mari neajunsuri se datorau dezvoltării intervenţiei statului, respectiv dirijismului;
- libertatea economică ar fi singurul sistem care ar permite existenţa elitelor, iar progresul este opera elitelor;
- într-o lume liberă monopolurile nu sunt periculoase şi statul poate lua măsuri împotriva lor.
1. Şcoala Austriacă Contemporană – şcoală ultra-liberală
1.1. Ludwig von Mises
A fost doctor în drept şi în ştiinţe sociale. A predat 25 de ani la Viena şi 24 de ani la New York, a scris 19 cărţi şi a fost marginalist.
În opinia sa, economia este o ştiinţă a acţiunilor şi deciziilor. A întemeiat, în 1926, Institutul de cercetare a ciclurilor economice. A fost un liberal şi a demonstrat imposibilitatea realizării calculului în economia socialistă în lucrarea sa Socialismul.
A fost adeptul abordării fenomenelor economice din punctul de vedere al individului. A insistat asupra raţionalităţii economice, depăşind interpretările simplificate ale lui homo oeconomicus, arătând că individul calculează înainte de a acţiona.
A susţinut că teoria valorii şi a preţurilor nu ar fi psihologică, ci o rezultantă a preferinţelei relevate în acţiune. A criticat socialismul şi planificarea şi a respins dirijismul.
1.2. F.A.HAYEK
A fost doctor în drept şi în ştiinţe sociale. Împreună cu Mises a format, în 1924, Cercul din Viena. În 1927 a devenit director al Institutului austriac de cercetări economice, apoi a fost profesor la Viena.
L-a criticat pe Keynes şi a tratat problemele monedei, ciclurilor economice, schimbărilor internaţionale, creşterii economice. S-a opus socialismului şi a apărat individualismul. A plecat în Anglia şi, apoi, în SUA, devenind profesor la Chicago, apoi în RFG.
În 1974 a luat premiul Nobel împreună cu Myrdal. Considera că fiecare individ are o informaţie unică ce poate duce la obţinerea profitului, ceea ce înseamnă că descentralizarea garantează folosirea rapidă a informaţiilor asupra circumstanţelor particulare.
În concepţia sa, fără libertate economică nu există libertate personală şi nici libertate politică, adică socialismul ar fi un echivalent al sclaviei. S-a manifestat puternic împotriva regimurilor totalitare şi a elogiat concurenţa. A pledat pentru flexibilitatea tuturor preţurilor dar s-a opus unei politici macro-economice.
Considera că emisiunea monetară trebuia să fie lăsată sectorului privat. Ca urmare, a fost mai ultra-liberal comparativ cu M.Friedman.
1.3. Neoliberalismul Vest-german
Au existat 2 tipuri „ideale” ale sistemului economic, cele ale lui W.Eucken, respectiv cel condus de la centru şi cel corespunzător economiei libere/de piaţă.
2. Monetarismul
Principalele orientări ale acestui curent au fost:
- monetarismul standard al Şcolii de la Chicago
- monetarismul metalist – J.Rueff (ramura franceză)
- monetarismul austriac (Hayek)
2.1. Fundamentele curentului monetarist
La sfârşitul deceniului al 7-lea al secolului al XX-lea au apărut ca o „contra-revoluţie monetaristă” pe fondul declinului relativ al Keynesism-ului. Fondatorii curentului au fost: M.Friedman, K.Brunner şi H.Jonson.
Monetariştii au observat că inflaţia anilor '60 a reprezentat problema care a făcut teoria Keynesistă vulnerabilă la criticile care i s-au adus. Au pus în centrul analizei economice moneda şi au reactualizat teoria cantitativă a banilor.
Se constată o reorientare spre metodologia identificării unor relaţii de cauzalitate simple dar esenţiale, spre deosebire de Keynes, astfel încât modelele au fost tot mai agregate şi mai complicate.
În studierea inflaţiei au susţinut 3 ipoteze proprii:
- inflaţia este fenomen monetar;
- keynesiştii nu puteau explica persistenţa inflaţiei prin curba Phillips şi, mai ales, accelerarea acesteia;
- expansiunea masei monetare duce la modificarea ratei inflaţiei.
] Keynesiştii considerau că dezechilibrele ar fi generate de incapacitatea pieţei de a funcţiona perfect, în timp ce monetariştii erau de părere că dezechilibrele ar fi un rezultat al intervenţiei discreţionare a autorităţilor centrale în viaţa economică.
Principiile teoriei monetariste
- evidenţa empirică a relaţiei existente între creşterea masei monetare şi creşterea preţurilor;
- inflaţia este legată de dinamica preţurilor absolute;
- independenţa relativă dintre masa monetară şi nivelul preţurilor în raport cu ocuparea forţei de muncă.
Conform acestor principii, printr-o politică monetară adecvată ar putea fi asigurat echilibrul economic. Inflaţia fiind dependentă de modificarea cantităţii de bani, statul ar avea posibilitatea exercitării unui control monopolist asupra masei monetare aflate în circulaţie.
Statul ar avea următoarele funcţii: controlul masei monetare în circulaţie şi funcţia bugetară în vederea obţinerii veniturilor bugetare necesare funcţionării. „Regula de aur” a politicii monetare ar fi creşterea cu o rată constantă a masei monetare care să menţină stabilitatea preţurilor.
2.2. Milton Friedman
A fost fondatorul principal al monetarismului. A lărgit orizontul monetarismului ca teorie generică şi a propus un program de politică economică ce trebuia să excludă intervenţiile discreţionare asupra masei monetare, cheltuielilor guvernamentale şi structurii fiscale.
În opinia sa, guvernul ar trebui să apere libertatea şi să aibă o sferă limitată, respectiv să existe descentralizare şi statul să asigure un cadru monetar stabil. A atacat funcţia de consum a lui Keynes şi a elaborat conceptul de venit permanent în locul conceptului lui Keynes.
A fost consilierul preşedintelui american Nixon. A demonstrat că cererea de monedă reprezintă o funcţie stabilă, a respins relaţia lui Phillips, susţinând că nu se poate ieşi din strarea de şomaj acceptând o inflaţie mai mare.
A definit conceptul de rată naturală a şomajului care ar reprezenta faptul că, la acelaşi nivel, ratele salariilor ar tinde, în medie, să atingă o rată seculară normală, care ar putea fi menţinută indefinit atâta timp cât formarea capitalului şi inovaţiile rămân la acelaşi ritm, deci tendinţa ar fi pe termen lung.
A fost adeptul unui curs flotant şi al unei şcoli care să aparţină sectorului privat care să ofere posibilitatea alegerii variantei optime pentru fiecare.