Liberalismul nu e un fenomen care s-a născut în ţara noastră, ci a fost adoptat într-un mod cât se poate de firesc. El nu a luat naştere în urma unor dezbateri, a unor confruntări teoretice sau a unor elaborări treptate pe teren autohton, ci a fost acceptat ca o soluţie necesară, depăşind sfera politică şi socială şi angajând situaţia Ţărilor Româneşti, salvarea fiinţei naţionale. Liberalismul a venit pe valul puternic, irezistibil, al spiritului înnoitor care a însufleţit societatea românească la începutul veacului trecut. Liberalismul a apărut ca o soluţie de adoptat în condiţiile unei mişcări de emancipare, de autonomie şi de independenţă, pe care clasa politică românească a iniţiat-o în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Principalii teoreticieni ai liberalismului au fost: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, P.S. Aurelian, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, D. Drăghicescu, Victor Slăvescu, Gheorghe Taşcă, I.N. Angelescu ş.a.
Se poate afirma, că liberalismul la noi în ţară nu a fost o doctrină de clasă şi în nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi urmărit dărâmarea şi înlocuirea regimului boieresc; accente de acest gen se fac simţite, dar în cadrul unei largi mişcări insurecţionale, urmărind în primul rând scopuri naţionale.
Principiile clasice ale liberalismului sunt: respectarea tuturor libertăţilor naturale ale indivizilor, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, proprietatea privată, supremaţia interesului individual asupra interesului colectiv, antietatismul, libera circulaţie a mărfurilor şi oamenilor ş.a. Unele dintre aceste principii au fost adaptate la realităţile româneşti, astfel liberalismul românesc va avea câteva particularităţi: protecţionismul comercial, ponderea şi importanţa burgheziei financiare în detrimentul celei industriale, intervenţionismul protecţionist, etatismul şi, în fine, naţionalismul.
- Ponderea burgheziei financiare în raport cu cea industrială reprezintă o primă caracteristică a liberalismului românesc, în sensul că numeroşi membri ai conducerii liberale erau legaţi de sistemul financiar-bancar şi în special de Banca Naţională, considerată o întreprindere privată a Brătienilor. De altfel, aproape toate instituţiile financiar-bancare din ţară erau conduse sau aveau în consiliile de administraţie membri liberali (Banca Românească, Banca Viticolă, Creditul Financiar Rural ş.a.).
Faptul că burghezia industrială era slab reprezentată în P.N.L. se datora în principal modului cum s-au dezvoltat relaţiile capitaliste în Principatele Române. Începuturile formării burgheziei române îl reprezintă anul 1829 când, prin Tratatul de la Adrianopole, Principatele Române au ieşit de sub monopolul economic otoman, favorizându-se astfel apariţia noilor relaţii comercial-burgheze şi racordarea acestora la relaţiile comerciale europene. În consecinţă, burghezia română a fost legată de capitalul mobil, financiar, iar perioada scursă de la 1829 până la începutul secolului XX a fost insuficientă pentru a se pune bazele unei industrii reale.
- Protecţionismul comercial. Liberalismul clasic presupune libertatea comerţului. Totuşi, în România, datorită unor realităţi specifice, acest principiu a fost eludat, aplicându-se un protecţionism economic sever. Politica protecţionistă este adoptată după legiferarea Constituţiei din 1866 şi a devenit evidentă în 1886 prin Convenţia comercială semnată cu Austro-Ungaria. Până în 1866 România nu avea nici un fel de tarif vamal, Capitulaţiile Porţii şi apoi convenţiile comerciale semnate cu Austro-Ungaria, Germania şi Anglia permiţând acestor ţări să îşi exporte produsele fără nici un fel de restricţii, pe o piaţă în care produsele naţionale erau foarte slab prezente. În aceste condiţii, burghezia română, lipsită de resursele necesare unei clase politice puternice, apelează la stat pentru a promova o politică mercantilă. Această burghezie tânără a înţeles necesitatea trecerii rapide de la faza capitalismului comercial la un capitalism industrial-naţional, lucru posibil doar printr-o politică mercantilistă, de acumulare, şi de aici necesitatea aplicării protecţionismului. De altfel, protecţionismul a fost aplicat în majoritatea ţărilor din Europa Occidentală la începutul liberalismului şi a precedat faza liberului schimb.
- Intervenţionismul şi etatismul. Protecţionismul comercial nu ar fi dat nici un rezultat dacă nu ar fi fost dublat de o politică intervenţionistă şi etatist protecţionistă. Măsurile de acest fel au marcat toate guvernele liberale şi au fost prezente în toate programele politice ale acestora. Intervenţionismul a avut drept principal scop protejarea industriei naţionale, tot el făcând posibilă crearea unor instituţii ce au contribuit la dezvoltarea economiei naţionale, încurajarea industriei şi a agriculturii şi o mai mare implicare a statului în reglementarea relaţiilor economice, sociale şi controlarea monopolurilor. Această politică a însemnat şi un control al investiţiilor străine în România, liberalii limitând pătrunderea capitalului străin în economia naţională.
Toate aceste măsuri erau luate în scopul de a se încuraja dezvoltarea burgheziei naţionale. Astfel, apare conceptul „prin noi înşine” care va deveni leit-motivul politicii liberale, el însemnând „dezvoltarea bogăţiilor ţării în primul rând prin munca, iniţiativa şi capitalurile române”.
Conştienţi de faptul că necesităţile de dezvoltare ale industriei naţionale nu puteau fi satisfăcute doar cu capital autohton, liberalii nu respingeau colaborarea cu capitalul străin, absolut necesar unei dezvoltări rapide, acceptându-l în condiţii de subordonare faţă de cel autohton. Deci conceptul „prin noi înşine” nu era un mod de a gândi a economiei în mod autarhic, ci era o armă pe care clasa politică liberală o utiliza în confruntarea cu capitalul străin.
Folosindu-se de stat, aşa cum de altfel o făcuseră toate burgheziile Europei Occidentale în perioada de început a evoluţiei capitalist-industriale, liberalii români au reuşit să pună bazele unei industrii naţionale într-un timp foarte scurt.
- Naţionalismul reprezintă o notă definitorie a liberalismului. El înseamnă preocuparea pentru apărarea intereselor majore ale poporului român în raport cu dominaţia străină, manifestată atât sub forma suzeranităţii otomane şi protectoratului ţarist, cât şi prin intermediul numeroşilor străini prezenţi în economie, dar scoşi de sub jurisdicţia naţională.
În viziunea liberală, naţionalismul a îmbrăcat mai multe forme de exprimare care pot fi definite, concis, astfel: lupta pentru independenţă şi idealul de unire a tuturor românilor („România Mare”), ortodoxism şi antisemitism. Naţionalismul liberal s-a născut dintr-o necesitate a societăţii româneşti, fiind mai degrabă o armă de apărare decât una de atac. Deşi naţionalismul vine în contradicţie cu valorile liberale clasice, el este întru totul explicabil având în vedere situaţia economico-politică a ţării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Liberalismul economic românesc pare că nu se încadrează în principiile liberale clasice. Acest lucru reprezintă doar o aparenţă, deoarece valoarea liberalismului constă tocmai în posibilitatea acestuia de a lua forme diferite păstrându-şi totuşi esenţa.
Într-o altă ordine de idei, liberalismul politic din România promovează principiul guvernării constituţionale bazate pe principiul separării puterilor în stat şi pe „domnia legilor”.
În concepţia liberală, societatea românească trebuia organizată sub raport politic ca o comunitate de interese contradictorii – cum era de fapt din punct de vedere economic –, care să-şi găsească echilibrul şi armonia prin intermediul unui pluralism politic, al libertăţii de exprimare şi afirmare a tuturor aspiraţiilor şi tendinţelor din sânul ei. Liberalismul se opunea categoric oricăror restricţii şi limitări impuse difuzării publice a diferitelor idei şi păreri, reprimării propagandei făcute în jurul acestora, cu concursul unor organe de presă autonome, descătuşate de orice cenzură guvernamentală. Aceasta era corelată cu afirmarea dreptului nelimitat de asociere şi exprimare în grup a aspiraţiilor şi nemulţumirilor politice, ceea ce constituia o premisă indispensabilă a existenţei partidelor politice.
Promovând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Liberalii îşi propuneau să folosească aceste principii în sensul transformării întregii societăţi, să le utilizeze ca factori de accelerare a ritmului de dezvoltare şi modernizare economică şi politică a statului naţional.
Ceea ce întregea doctrina liberală şi o opunea celei conservatoare era deschiderea ei politică spre popor. Liberalii îşi propuneau să scoată din apatie şi indiferenţă ţărănimea, să-i transforme pe ţărani din supuşi, din simpli contribuabili, în cetăţeni dotaţi cu drepturi şi responsabilităţi. Astfel, liberalii au fost cei care s-au pronunţat cu consecvenţă pentru înzestrarea lor cu drepturi politice. În acest sens, liberalii au modificat sistemul electoral în 1884, reducând numărul colegiilor electorale de la patru la trei şi mărind numărul alegătorilor; în anul 1892, prin adoptarea „Programului de la Iaşi” s-au pronunţat pentru votul universal, dar introducerea lui s-a amânat până în 1917.
Liberalismul se confruntă cu conservatorismul în ceea ce priveşte conceptul de reformă socială. Conform părerilor liderilor liberali, societatea românească trebuia implicată în schimbări structurale în privinţa proprietăţii funciare şi a relaţiilor agrare. Starea de servitute şi înapoiere materială şi intelectuală a celei mai numeroase părţi a naţiunii, ţărănimea, nu mai putea fi acceptată în condiţiile modernizării instituţional-politice a ţării. De pe aceste poziţii, ei s-au pronunţat pentru o reformă agrară care să constituie şi să consolideze micile proprietăţi individuale.
Programul şi doctrina liberală au înregistrat în contextul istoric şi social-politic din anii premergători şi din timpul primului război mondial o restructurare esenţială ce va căpăta numele de neoliberalism. El a devenit fundamentul programatic al relevării şi teoretizării rolului conducător al P.N.L. în opera de transformare a României într-o naţiune modernă europeană. Originându-se în liberalism, pe care în anumite coordonate îl continuă şi îl completează, neoliberalismul se înscrie între doctrinele politice din România drept cea mai influentă şi coerentă teorie socială din anii interbelici, pe baza ei realizându-se politica de dezvoltare şi modernizare a societăţii româneşti.
În România, comprimarea fazei liberalismului clasic a favorizat trecerea precipitată la începutul secolului al XIX-lea a liberalismului din epoca mercantilistă în cea a neoliberalismului. În pofida absenţei unui capitalism industrial dezvoltat, ca în Occident, statul român trecea după primul război mondial la organizarea şi modernizarea neoliberală a complexului economic naţional. Pornită pe calea industrializării, România avea nevoie de o strategie naţională, constructivă, atentă la problemele sociale, capabilă să asigure afirmarea şi consolidarea independenţei naţionale sub aspect economic şi politic. Neoliberalismul apărea în condiţiile noului cadru politic-statal al României Întregite, ca o soluţie oportună şi eficace pentru capitalismul naţional şi societatea românească.
Neoliberalismul reprezintă în România faza de modernizare şi reformare a liberalismului prin organizarea capitalului industrial, financiar-bancar şi comercial cu ajutorul statului.
Neoliberalismul se caracterizează prin intervenţionismul de stat, controlat, limitat în economia şi organizarea socială. Intervenţia statului trebuia să fie direcţionată în sprijinul iniţiativei particulare, îndrumarea activităţii întreprinzătorilor liberi, în organizarea industrială şi crearea unui regim echitabil de circulaţie şi împărţire a bunurilor; de asemenea, statul trebuia să joace un rol de mediere între patronat şi sindicate, să asigure protecţia socială a muncitorilor şi armonia dintre clase, concept pe care îl opuneau „luptei de clasă”.
Politica intervenţionistă a statului a fost consfinţită prin adoptarea Constituţiei din 1923 care introducea principiul naţionalizării bogăţiilor subsolului. De asemenea, concepţia neoliberală a presupus şi legiferarea unor raporturi agrare noi, o nouă viziune asupra proprietăţii agrare: din „proprietate sacră şi inviolabilă”, aceasta devine „funcţie socială”, acceptându-se principiul exproprierii în favoarea celor fără pământ. Statul este elementul care intervine în acest sens în scopul asigurării liniştii sociale, a echilibrului social şi a progresului economic.
Sub raport politic, neoliberalismul a însemnat lărgirea drepturilor şi libertăţilor politice, democratizarea regimului politic prin introducerea sufragiului universal.