După 1900, cluburile muncitoreşti din ţară de desfiinţează, doar cel din Bucureşti mai supravieţuieşte într-o formă restrânsă. În iunie 1901, din iniţiativa lui I.C. Frimu şi a câtorva militanţi muncitori se înfiinţează în Capitală Cercul „România muncitoare”. În august 1903 a luat fiinţă la Iaşi Cercul de studii sociale. Cele două cercuri vor reprezenta principalele nuclee social-democrate care vor acţiona pentru renaşterea mişcării şi refacerea partidului social-democrat.
Noua generaţie de conducători ai mişcării socialiste (Ion C. Frimu, Alecu Constantinescu, dr. Cristian Racovski, Mihail Gh. Bujor) reevaluează experienţa şi tactica vechii mişcări, acordând prioritate luptei economice în detrimentul celei politice. Noii conducători vor pune accentul pe organizarea în sindicate a salariaţilor, pe lupta împotriva corporaţiilor, pe organizarea unor greve.
Conferinţa socialistă din august 1906 a realizat centralizarea organizatorică a mişcării sindicale, înfiinţând Comisia Generală a Sindicatelor din România. În august 1907 a apărut revista „Viitorul social”, organ teoretic al mişcării socialiste din România.
În ianuarie 1908 va lua naştere Uniunea Socialistă din România, care se va transforma în 1910 în Partidul Social-Democrat.
Congresul de reconstituire a Partidului Social-Democrat din România s-a ţinut în zilele de 31 ianuarie, 1 şi 2 februarie 1910 în Bucureşti. Problema centrală a dezbaterilor a fost transformarea Uniunii Socialiste în partid.
Programul partidului, dezbătut şi adoptat de congres, avea o parte teoretică, precum şi partea de reforme, împărţită pe trei capitole: politic, economic şi agrar. În expunerea de motive (partea teoretică), se afirma că P.S.D. „se inspiră din ideile socialismului ştiinţific şi din principiile de program şi tactică elaborate de congresele socialiste internaţionale”. Ca principii de bază, partidul admitea lupta de clasă şi solidaritatea internaţională a muncitorilor. Dezvoltarea capitalistă a României era considerată ca o „necesitate politică, economică şi socială”. pornind de la această apreciere şi considerându-se „reprezentantul politic al proletariatului din România”, P.S.D. formula o serie de reforme cu caracter politic şi economic: votul universal; dreptul de referendum; descentralizarea învăţământului; independenţa justiţiei; impozit progresiv pe venit, introducerea contractului colectiv; ziua de muncă de 8 ore; repaus duminical; protecţia muncii minorilor şi femeilor; asigurări pentru boală, invaliditate, bătrâneţe; fixarea minimului de salariu ş.a. În ceea ce priveşte programul agrar, acesta preconiza: desfiinţarea tuturor rămăşiţelor feudale din raporturile de producţie; răscumpărarea silită a unei părţi cât mai întinse din marea proprietate şi formarea unui fond funciar administrat de comune sub supravegherea statului; organizarea unui credit agricol ş.a.
Trecând peste partea teoretică, tributară unor analize marxiste de largă circulaţie în epocă, se poate aprecia că programul P.S.D. din 1910 reprezenta o abordare programatică temeinică, moderată şi realistă. La aceasta a contribuit, desigur, prezenţa lui Dobrogeanu-Gherea în comisia de redactare a programului.
P.S.D. s-a afiliat la Biroul Socialist Internaţional de la Bruxelles. Partidul era organizat pe principii teritoriale. În localităţile unde existau mai mult de 25 de membri se constituia un club, iar acolo unde existau între 5-25 un cerc; 5 membri dintr-o localitate puteau alcătui un grup.
Comitetul Executiv al partidului era alcătuit din D. Marinescu, I.C. Frimu, Al. Constantinescu, M. Gh. Bujor, C. Racovski, N.C. Georgescu şi C. Vasilescu. Secretar al partidului a fost ales I.C. Frimu.
Partidul refăcut s-a confruntat cu o serie de greutăţi: slaba aderenţă a muncitorilor la organizaţiile politice, lipsuri materiale, adversitatea aparatului de stat etc. Din 1912, la nivelul conducerii au apărut rivalităţi şi fricţiuni, care au dăunat progresului mişcării (unul dintre motive îl reprezenta colaborarea ziariştilor socialişti la ziarele burgheze).
P.S.D., în curs de a se elibera de prejudecăţile sindicaliste, a acordat o atenţie mai mare luptei politice, participând la campaniile electorale parlamentare din anii 1912 şi 1914. Lipsa de fonduri, de reţea organizatorică, defecţiuni de propagandă şi serioase prejudecăţi tactice au constituit principalele cauze ale eşecurilor electorale parlamentare. P.S.D. a rămas fidel rezoluţiei de la Amsterdam din 1904 a Internaţionalei Socialiste, care respingea orice compromis şi orice colaborare cu partidele şi grupările burgheze.
În perioada 1910-1914, campania pentru votul universal a constituit cea mai importantă acţiune a partidului. De asemenea, s-a remarcat atitudinea pacifistă a social-democraţilor din timpul războaielor balcanice (1912-1913). De pe aceste poziţii, au denunţat pacea de la Bucureşti din 1914. P.S.D. s-a opus reformelor iniţiate de liberali în 1914 (agrară şi electorală), considerându-le prea restrictive şi „înşelătoare”.
Spre deosebire de celelalte forţe politice, P.S.D. s-a opus oricărei participări a României la războiul izbucnit în 1914, pe care-l considera imperialist. Socialiştii au organizat numeroase campanii de presă, întruniri, mitinguri şi demonstraţii antirăzboinice. Judecând primul război mondial global, fără să înţeleagă cum obiectivele naţionale se puteau înscrie în acest eveniment, socialiştii români s-au postat, pe toată durata lui, pe o poziţie pacifistă şi antirăzboinică intransigentă.
Social-democraţii erau sensibili la ideea unităţii naţionale, dar refuzau s-o realizeze prin război. Ei susţineau că unitatea naţională se putea realiza şi prin socialism. Pe această temă, în cadrul mişcării socialiste, au apărut divergenţe între liderii partidului. C. Racovski susţinea că unirea românilor într-un singur stat nu a fost niciodată un obiectiv socialist. Mişcarea muncitorească nu trebuia să se intereseze de diviziunile naţionale sau religioase, ci numai de cele economice şi sociale. Idealul lui Racovski era o federaţie europeană supranaţională. Socialiştii erau în căutarea unei modalităţi de împletire a propriei lor doctrine cu partidismul. După octombrie 1917, ruptura dintre exponenţii diferitelor curente din mişcarea muncitorească devenea inevitabilă.
În rândul social-democraţilor rămaşi în teritoriul ocupat de Germania, au apărut două tendinţe: una legalistă, care nu voia să provoace autorităţile de ocupaţie, iar cealaltă, formată mai ales din adepţi ai sindicalismului revoluţionar, care a continuat acţiunea clandestină împotriva războiului. Această din urmă tendinţă era însă minoritară atât în rândul populaţiei, cât şi cel al mişcării muncitoreşti.
Sub impresia revoluţiei din februarie 1917 din Rusia, câţiva socialişti radicali au constituit în mai 1917, un aşa-numit „Comitet de acţiune social-democrat român”, care se considera drept organismul central al mişcării muncitoreşti din ţară.
În teritoriul ocupat de trupele germane, socialiştii au organizat numeroase acţiuni de protest împotriva ocupantului, care au culminat cu manifestaţia din 1 mai 1918. Autorităţile germane au procedat la arestarea unor lideri socialişti (dr. Ecaterina Arbore, C.-Titel Petrescu, Ilie Moscovici, C. Popovici, Gh. Cristescu, Al. Constantinescu ş.a.).
În pofida lipsurilor de tot felul, a înfrângerilor de pe front, a unei efervescenţe revoluţionare amplificată şi întreţinută şi de agenţi bolşevici, situaţia din România n-a devenit explozivă, iar mişcarea socialistă n-a aderat la comunism, Acest lucru se explică în principal prin încrederea pe care ţărănimea o avea în monarhie şi în reformele agrară şi electorală legiferate în iunie 1917.
Revoluţia bolşevică din noiembrie 1917 a produs o impresie puternică asupra mişcării socialiste din România, ca de altfel şi din alte ţări, şi, mai ales, asupra grupurilor socialiste aflate pe teritoriul Rusiei.
Social-democraţii din Transilvania au găsit modalităţi mai adecvate de împletire a propriei lor doctrine cu patriotismul. În octombrie 1917 ei au cerut pentru prima dată respectarea dreptului la autodeterminare absolută şi au respins orice compromis pe această temă la congresul Partidului Social-Democrat Maghiar. În cursul evenimentelor din septembrie 1918, conducătorii socialişti au luat hotărârea de a conlucra cu P.N.R. pentru organizarea luptei naţionale a românilor din Transilvania şi Banat.
La 31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, în componenţa căruia au intrat şase reprezentanţi ai social-democraţilor (Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu, Bazil Surdu) alături de şase naţionali.
La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, care avea să proclame unirea Transilvaniei cu România, au participat şi 150 de delegaţi ai social-democraţiei. Ca recunoaştere a rolului şi contribuţiei lor la lupta pentru unire, socialiştii au fost aleşi şi cooptaţi în organele de conducere ale Marii Adunări Naţionale. Astfel, Ion Flueraş a fost ales vicepreşedinte, iar Iosif Ciser secretar. După alegerea Marelui Sfat Naţional, în care şi-au trimis reprezentanţii, socialiştii au acceptat, trecând peste prejudecăţile socialiste existente în epocă, să facă parte din Consiliul Dirigent.
Îmbrăţişarea ideii naţionale de către socialiştii români, distanţându-se astfel de tezele internaţionaliste rigide, le va conferi legitimitate, de atâtea ori pusă în cauză tocmai pe această temă.