Economie

Forma de turism poate fi definită prin aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea / combinarea serviciilor (transport, cazare, alimentaţie, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum şi modalitatea de comercializare a acestuia.

1. Tipologia voiajelor

Întrucât noţiunea de „voiaj" sau „vizită" - fundamentală pentru definirea turismului - are o sferă de cuprindere extrem de largă (se referă la aspecte foarte diferite cu privire la motiv, durată, mijloc de transport folosit, originea turistului etc.) şi acoperă o varietate de forme de manifestare, se impune utilizarea unui ansamblu de criterii de clasificare, de delimitare a unor categorii omogene, bine conturate. Clasificarea formelor de turism oferă, în plus, avantaje în direcţia îmbunătăţirii statisticilor turismului, a realizării compatibilităţii înregistrărilor naţionale şi internaţionale.

Există numeroase criterii de structurare a formelor de turism; între acestea pot fi menţionate: motivul de călătorie, gradul de mobilitate a turistului, originea sa, periodicitatea plecărilor în vacanţă, caracterul voiajelor, modalitatea de comercializare etc. în cele ce urmează, vor fi aduse în discuţie cele mai importante şi frecvent întâlnite în practica turistică criterii şi posibilităţi de grupare a formelor de turism. Se mai poate adăuga că aceste grupări completează tabloul general al călătoriilor elaborat de OMT cu prilejul definirii categoriilor fundamentale - turist şi excursionist.

În funcţie de locul de provenienţă sau originea turiştilor, se distinge turism intern practicat de populaţia unei ţări în interiorul graniţelor naţionale şi turism internaţional - rezultat al deplasării persoanelor în afara graniţelor ţării lor de reşedinţă. Turismul intern şi internaţional reprezintă - aşa cum s-a văzut în analizele anterioare - două forme de exprimare a aceluiaşi fenomen, raportul dintre ele fiind net în favoarea celui intern, cu valori diferite de la ţară la ţară*.

Turismul internaţional se subdivide, în funcţie de orientarea fluxurilor turistice, în turism emiţător (outgoing), de trimitere sau pasiv, care se referă la plecările turiştilor autohtoni peste graniţă, şi turism receptor (incoming) - de primire sau activ - ce cuprinde sosirile de turişti din alte ţări pentru petrecerea vacanţei în ţara primitoare. Raportul dintre numărul plecărilor şi sosirilor de turişti în şi din străinătate determină situarea unei ţării într-o categorie sau alta, iar din punct de vedere economic, influenţează aportul în valută al activităţii turistice şî, implicit, echilibrul balanţei de plăţi.

Unul dintre cele mai importante şi complexe criterii de grupare a formelor de turism, este modalitatea de comercializare a vacanţelor, poate mai riguros, de angajare a prestaţiei turistice. Din acest punct de vedere, turismul poate fi: organizat, pe cont propriu şi semiorganizat sau mixt. Fiecare dintre aceste forme prezintă o sumă de trăsături proprii precum şi avantaje şi dezavantaje, atât pentru turişti, cât şi pentru organizatorii de voiaje.

Astfel, turismul organizat se caracterizează prin angajarea anticipată a prestaţiei. Această angajare se realizează prin intermediul contractelor sau a altor tipuri de înţelegeri convenite între turist şi agenţia de voiaj sau alţi organizatori de vacanţe (hoteluri, societăţi de reprezentare, companii aeriene). Turismul pe cont propriu, numit frecvent şi neorganizat (termen impropriu, întrucât vacanţa/călătoria este organizată, dar de către turist), nu presupune angajarea prealabilă a unor prestaţii turistice. Vizitatorul hotărăşte singur asupra destinaţiei, duratei deplasării, perioadei de realizare a acestora, mijlocului de transport, modalităţilor de agrement etc; de asemenea, el apelează direct, pe parcursul călătoriei şi sejurului, la serviciile unităţilor prestatoare (societăţi de transport, hoteluri, restaurante) din zona sau ţara pe care o vizitează. Turismul semiorganizat (mixt) se caracterizează prin îmbinarea trăsăturilor specifice celor două forme deja prezentate; în această situaţie, o parte a serviciilor (în mod deosebit, cazare şi demipensiune) este angajată în prealabil, iar o altă parte este obţinută direct, pe măsura derulării călătoriei (servicii de transport şi de agrement, în principal).

Fiecare dintre formele de turism menţionate mai sus se adresează, în mod egal, grupurilor de turişti {colective cu preferinţe şi trăsături comune) sau persoanelor individuale; ca urmare, aplicarea lor în practică se exprimă, la rândul ei, printr-o mare diversitate.

Analiza evoluţiei acestei structuri a formelor de turism evidenţiază prezenţa, în perioadele de început ale călătoriilor, a turismului pe cont propriu practicat de aristocraţia vremurilor, de persoanele cu posibilităţi financiare ridicate, de aventurieri; pe măsură ce călătoriile s-au intensificat, şi-au făcut apariţia formele organizate, pe care, mai târziu, afirmarea turismului de masă le-a consacrat. Dezvoltarea şi diversificarea transporturilor şi, în special, a automobilismului au stimulat dorinţa turiştilor de a călători potrivit propriilor percepte, ceea ce a readus, în prim plan, turismul pe cont propriu. Prezenţa turismului semiorganizat este consemnată relativ recent şi este generată de nevoia de a îmbina avantajele călătoriei individuale cu cele ale siguranţei.

Activitatea turistică poate fi structurată şi în funcţie de gradul de mobilitate a turistului; se poate vorbi, în acest context, de: turism itinerant sau de circulaţie, caracterizat printr-un grad de mobilitate ridicat, în care programul cuprinde vizitarea mai multor locuri (localităţi, zone sau chiar ţări), cu şederi scurte (1-2 zile) în acelaşi perimetru şi turism de sejur, cu un grad de mobilitate redus, ce presupune petrecerea vacanţei în aceeaşi localitate (staţiune), indiferent de durata acesteia. Turismul de sejur se subdivide, la rândul lui, în turism de sejur scurt, vizând, în principal, deplasările ocazionale (participarea la un eveniment cultural, artistic- sportiv etc.) şi cele la sfârşit de săptămână, turism de sejur mediu, ce coincide cu durata standard a călătoriilor (12-15 zile) şi turism de sejur lung sau rezidenţial, când timpul de rămânere într-o localitate depăşeşte, de regulă, 30 zile; acesta este specific turismului de tratament balneo-medical sau persoanelor cu venituri ridicate şi disponibilităţi mari de timp.

Din punctul de vedere al periodicităţii sau frecvenţei de manifestare a cererii, se distinge turism continuu (permanent), organizat pe întreaga durată a anului calendaristic (de'ex., cura balneară, turismul cultural, de afaceri) şi turism sezonier, legat de existenţa anumitor condiţii naturale sau evenimente - culturale, artistice sportive etc. Se întâlneşte, astfel: turism de iarnă, deplasarea fiind motivată de practicarea sporturilor specifice sau din dorinţa unor cure helio-terapeutice montane; turism de vară, asociat, în principal, zonelor de litoral şi motivat de cura helio-marină, dar el poate avea ca destinaţie şi muntele pentru drumeţie şi alpinism; turism de circumstanţă, sau ocazional, determinat de participarea la diverse manifestări: ştiinţifice, cultural-artistice, sportive, tradiţii-obiceiuri etc.

Folosind drept criteriu de clasificare tipul mijlocului de transport utilizat în efectuarea călătoriei, formele de turism pot fi grupate în: drumeţie, cuprinzând deplasările pedestre în zone nepoluate, cu scop recreativ şi de îngrijire a sănătăţii, excursiile montane şi alpinismul, turismul ecvestru, vânătoarea şi pescuitul; acestea din urmă sunt predominant forme ale agrementului; turismul rutier, incluzând mai multe variante, cum sunt: cicloturismul, motociclismul şi, mai ales, automobilismul, se caracterizează prin evoluţii spectaculoase, ca rezultat al creşterii gradului de motorizare a populaţiei şi dezvoltării şi modernizării reţelei căilor de comunicaţie; turismul feroviar, una din cele mai vechi forme de călătorie, practicat în diverse variante de un număr mare de turişti, datorită avantajelor în privinţa comodităţii, siguranţei şi costurilor; turismul naval, întâlnit mai ales sub forma croazierelor şi, mai recent, sub forma turismului nautic sportiv (regate, călătorii solitare); turismul aerian , aflat în plină ascensiune, practicat cu succes pe distanţe lungi şi foarte lungi, ca urmare a vitezei mari de deplasare şi confortului călătoriei.

Un alt criteriu de departajare a formelor de turism, poate unul dintre cele mai importante, este motivaţia călătoriei. Importanţa acestui criteriu este argumentată de faptul că însăşi definiţia turistului se fundamentează pe tipologia motivelor de călătorie. Recomandările recente ale OMT pornesc de la identificarea câtorva grupe principale:

• loisir, recreere şi vacanţe (odihnă),
• vizite la rude şi prieteni,
• afaceri şi motive profesionale,
• tratamente medicale,
• religie/pelerinaje,
• alte motive

şi subdivizarea acestora în funcţie de obiectivul specific al călătoriei; de exemplu, în prima categorie, alături de vacanţele de odihnă, recreere, distracţie, sunt cuprinse şi cele având conţinut cultural, sportiv, de jocuri de noroc, de cură helio-marină, croaziere; în grupa de afaceri şi motive profesionale sunt incluse, pe lângă participările la reuniuni, târguri şi expoziţii, vizite la obiective industriale şi călătoriile de studii, turismul ştiinţific (delimitări de rezervaţii, identificări de monumente, explorări speologice).

Formele de turism se pot grupa.şi în funcţie de caracteristicile socio-economice ale cererii respectiv, ale clientelei, în: turism particular (privat) şi turism social. Turismul particular se referă, în principal, la cei care călătoresc pe cont propriu şi este specific segmentelor de populaţie cu venituri mai mari, cu experienţă în domeniul călătoriilor, celor ce preferă să-şi organizeze singuri voiajul şi modalităţile de petrecere a timpului liber, celor dispuşi să-şi asume anumite responsabilităţi şi riscuri. Aceşti turişti manifestă mai multă exigenţă faţă de calitatea şi diversitatea serviciilor; ca urmare, unele forme ale turismului privat se identifică, într-un anume sens, cu cele ale turismului de lux. Turismul social este o formă specifică a turismului de masă; el se adresează categoriilor de populaţie cu posibilităţi financiare modeste (persoane de vârsta a treia, tineri, studenţi, şomeri, locuitori ai satelor) şi de aceea serviciile apelate sunt de nivel mediu din punctul de vedere al calităţii şi într-o gamă mai restrânsă. Turismul social presupune şi promovarea unui sistem de facilităţi (reduceri de tarife, acordarea de subvenţii, sponsorizări etc). Prin trăsăturile sale, turismul social asigură accesul la vacanţe unor categorii defavorizate ale populaţiei, având astfel un important rol de protecţie socială.

1. Caracterizare succintă a unor forme moderne de turism

In structura circulaţiei turistice, în funcţie de motivaţia deplasării, în practica -turistică internaţională şi, mai recent, chiar şi în ţara noastră, s-au produs mutaţii importante, în principal, în sensul diversificării obiectivelor călătoriilor şi al modificării priorităţilor în topul preferinţelor turiştilor. Aceste transformări au condus la apariţia unor noi forme de petrecere a vacanţei, la îmbogăţirea conţinutului celor existente cu noi aspecte, la reierarhizarea lor în structura ofertei. Toate acestea au determinat consacrarea unor forme moderne de călătorie. Dintre acestea, se bucură de o apreciere deosebită din partea clientelei şi, corespunzător, de o atenţie mai mare din parte organizatorilor: turismul de afaceri, turismul cultural - ca principală componentă a ţarismului urban -, turismul rural.

Turismul de afaceri priveşte, călătoriile oamenilor pentru scopuri legate de munca lor. Deşi aceste călătorii presupun desfăşurarea unei activităţi remunerate, ele sunt asimilate turismului deoarece organizarea şi realizarea lor implică utilizarea dotărilor turistice de cazare, alimentaţie, agrement, cât şi consumul unor servicii specifice furnizate de organizatorii de vacanţe.

Turismul de afaceri deţine, astăzi, în lume, circa 20% din totalul călătoriilor internaţionale şi aproape 1/4 din totalul încasărilor turistice, având cote diferite de la o ţară la alta, în funcţie de dotarea turistică şi nivelul de dezvoltare economică. Turismul de afaceri este una dintre componentele cele mai dinamice ale activităţii turistice.

Călătoriile de afaceri pot avea caracter intern sau extern în funcţie de beneficiarul nemijlocit şi rezultatele acestora. Formele turismului de afaceri având caracter intern se adresează salariaţilor unei întreprinderi şi au ca obiectiv motivarea personalului în scopul creşterii productivităţii muncii şi îmbunătăţirii performanţelor. Ele se concretizează în: seminarii sau întâlniri ale conducerii firmei cu salariaţii - pentru cunoaştere, pentru rezolvarea unor probleme, pentru împărtăşirea experienţei - acţiuni deformare a personalului şi actualizare a pregătirii, desfăşurate, de regulă, în afara întreprinderii, în instituţii specializate (universităţi, institute de cercetare, centre de pregătire profesională), în unităţi hoteliere adecvate sau într-un cadru pur turistic şi călătorii - recompensă sau stimulent (incentive). Acţiunile având caracter extern au ca obiectiv buna desfăşurare a activităţii şi prosperitatea firmelor în ansamblul lor şi constau în deplasări cu caracter profesional (lucru pe şantiere, prospectarea pieţei, acordarea de asistenţă, administrarea/supravegherea unor lucrări) şi participarea la târguri, expoziţii, congrese, colocvii.

Din punctul de vedere al conţinutului, de altfel cea mai frecvent utilizată grupare, formele turismului de afaceri se structurează în:

• turism general de afaceri (delegaţiile),
• reuniuni/întruniri,
• târguri şi expoziţii,
• călătorii-stimulent.

Turismul general de afaceri se referă, în principal, la activitatea persoanelor ce lucrează, pentru o scurtă perioadă de timp, în afara locului de muncă obişnuit (ex., reprezentanţi de vânzări, ziarişti etc).

Turismul de reuniuni (întruniri) este determinat de participarea la un eveniment de tipul întâlnirilor, conferinţelor, simpozioanelor, colocviilor, congreselor şi este considerat una din cele mai obişnuite forme ale călătoriilor de afaceri. De asemenea,    turismul de reuniuni este în plină expansiune, ca urmare a acutizării necesităţii schimbului de informaţii în toate domeniile. între formele turismului de reuniuni se particularizează cel de congrese, care atrage anual milioane de vizitatori (circa 75 milioane, în 2001, în turismul internaţional). Potrivit statisticilor internaţionale, cele mai multe manifestări de acest gen se concentrează în Europa - cu aproape 4000 acţiuni organizate, reprezentând 60% din totalul mondial; în ierarhia pe ţări, pe primul loc se situează SUA, urmată de Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Italia, Elveţia, Belgia, Spania, Japonia. în privinţa oraşelor, Parisul ocupă, de 15 ani, primul loc în lume - cu circa 380 manifestări anual şi peste 4% din piaţa mondială specifică -, situându-se la distanţă apreciabilă faţă de alte oraşe ale lumii, datorită dotărilor deosebite - peste 100.000 locuri.

Călătoriile-stimulent îmbracă forma unor vacanţe scurte, dar de un nivel de confort foarte ridicat (de lux), oferite anumitor categorii de angajaţi şi, frecvent, familiilor acestora, cu accent pe distracţie, relaxare etc, ca recompensă pentru performanţele deosebite obţinute în activitatea profesională. Mai recent, asemenea călătorii se adresează şi clienţilor celor mai buni /fideli.

Călătoriile-stimulent sunt percepute, deopotrivă, ca o tehnică a managementului modern, folosite în proporţie destul de mare pentru motivarea angajaţilor, şi ca o formă a turismului - prin modalităţile de realizare şi serviciile consumate.

In cazul călătoriilor - stimulent, cea mai bogată experienţă şi, corespunzător, cea mai mare cotă de piaţă, revine continentului american; cu toate acestea, piaţa europeană, caracterizată printr-un înalt dinamism, se află în plină ascensiune. între ţările europene cu cel mai mare număr de călătorii se numără: Germania - 290 mii, Anglia - 277 mii, Spania - 178 mii, Suedia - 164 mii, Belgia -154 mii, Franţa - 115 mii.

Turismul de afaceri, indiferent de forma sub care se manifestă, s-a impus, în ultimii ani, ca una dintre cele mai dinamice şi profitabile componente ale industriei turismului. Avantajele sale - exprimate prin profiturile mari ale organizatorilor şi prestatorilor de servicii, independenţa faţă de condiţiile naturale şi contribuţia la atenuarea sezonalităţii, utilizarea mai bună a dotărilor materiale, impactul mai redus asupra mediului etc. - se convertesc în efecte benefice pentru economiile zonelor de primire, ceea ce stimulează, în ultimă analiză, dezvoltarea lui în ritmuri dintre cele mai înalte.

În ţara noastră, turismul de afaceri - intern şi internaţional - ocupă un loc modest în structura circulaţiei turistice, deşi, din punct de vedere organizatoric şi al dotărilor, situaţia este comparabilă sau chiar mai bună decât în multe ţări est-europene. în acest sens, pot fi menţionate câteva dintre componentele ofertei: Centrul Internaţional de Conferinţe din Palatul Parlamentului, World Trade Center, Romexpo, Central de Conferinţe Snagov, Complexul Palace - Sinaia, Centrul Român de Afaceri - Marea Neagră (Mangalia), precum şi faptul că România a organizat, în ultimii ani, cu succes, câteva manifestări internaţionale de anvergură¹.

Turismul urban se referă, în genere, la petrecerea timpului liber, a vacanţelor în oraşe, pentru vizitarea acestora şi pentru desfăşurarea unor activităţi de natură foarte diversă, cum sunt: vizite la rude, întâlniri cu prietenii, vizionarea de spectacole, expoziţii, efectuarea de cumpărături etc. Potrivit acestei accepţiuni, el are o sferă de cuprindere extrem de largă şi, ca urmare, este greu de particularizat în raport cu alte forme de turism. Imprecizia noţiunii şi a ariei de referinţă explică, în bună măsură, sărăcia informaţiilor cu privire la turismul urban, deşi el are o veche tradiţie şi justifică, într-un fel, interesul mai scăzut acordat de organizatori acestui mod de călătorie (vizitele în oraşe se înscriu, în marea lor majoritate, în categoria turismului pe cont propriu).

Studii mai recente, provocate de revenirea în centrul atenţiei a turismului urban, de amploarea şi dinamica lui, se opresc, în primul rând, asupra clarificării conţinutului acestuia. Puncte de vedere serios argumentate susţin necesitatea abordării lui prin prisma celor două aspecte definitorii: turismul şi elementul urban. Din punct de vedere turistic, se impune respectarea condiţiilor cu privire la durată şi motivul călătoriei; cu toate acestea, în sfera turismului urban, în sens larg, sunt acceptate şi deplasările de o zi (excursii), în acest caz, luându-se în discuţie distanţa de deplasare care, după unii autori, ar trebui să fie de cel puţin 100 km. Aspectul urban se referă, în principal, la mărimea localităţilor, considerându-se că aglomeraţii de cel puţin 20.000 de locuitori oferă garanţia existenţei unor elemente cu valoare turistică (arhitectura aşezării, evenimente, instituţii cultural-artistice etc).

Turismul urban, prin motivaţia sa foarte diversă, deţine o pondere însemnată în structura circulaţiei turistice. Astfel, pentru majoritatea ţărilor europene, deplasările în oraşe concentrează circa 35% din totalul călătoriilor, cu ponderi variate de la o ţară la alta, dar şi diferenţieri între turismul intern şi internaţional al fiecăruia. De regulă, proporţia turismului urban intern este superioară celui internaţional. în privinţa distribuţiei pe ţări, turismul urban deţine cote mai mari de piaţă în Franţa, Germania, Marea Britanie, Suedia şi ţările central-europene şi mai mică în Spania, Portugalia, Grecia, datorită concurenţei celorlalte destinaţii turistice şi, în principal, litoralului.

La toate acestea, mai trebuie adăugat că circa 80% din vizitele în oraşe reprezintă turism urban pur (motivaţia este specifică, exclusivă) şi 20% este turism complementar - vizitarea aşezărilor urbane fiind asociată altor forme de petrecere a vacanţei (litoral, munte, rural, circuite etc).

Turismul urban este, totodată, şi una dintre cele mai dinamice forme de turism; de exemplu, în ţările vest-europene, turismul urban marca, în 1995, o creştere cu 35-50%, faţă de 1985, în ritmuri medii anuale de aproape 4%, superioare creşterii de ansamblu a circulaţiei turistice. Evoluţii apropiate înregistrează şi celelalte ţări ale Europei precum şi SUA sau Japonia. Dinamica turismului urban este, în primul rând, rezultatul sporirii mobilităţii de scurtă durată a populaţiei. Progresul rapid al turismului de scurtă durată este, la rândul său, determinat de reducerea sejururilor şi fracţionarea concediilor, argumentate de dorinţa vizitării, cunoaşterii cât mai multor locuri, pe de o parte, şi de perfecţionările în domeniul transportului - creşterea vitezei, reducerea costurilor - pe de altă parte. în al doilea rând, turismul urban beneficiază de acţiunea unor factori favorizanţi, între care: creşterea interesului pentru obiective culturale, amplificarea contactelor sociale interne şi internaţionale, dezvoltarea tur smului de afaceri.

Urmare a acţiunii acestor factori, se poate vorbi de o sporire a importanţei turismului urban, în structura opţiunilor turiştilor, concomitent cu o diversificare a formelor sale.

Analizând structura motivaţională a călătoriilor urbane, se poate observa că o pondere mare - potrivit opiniei unor specialişti - circa 40%, în totalul vizitelor, revine turismului cultural, particularizat prin conţinutul specific al deplasării. Pentru ca o călătorie să fie inclusă în sfera turismului cultural, ea trebuie să îndeplinească trei condiţii:

• să fie determinată de dorinţa de cunoaştere, de cultivare;
• să aibă loc consumul unui produs turistic cu semnificaţie culturală (monu­ment, operă de artă, spectacol, schimb de idei);
• să presupună intervenţia unui mediator - persoană, document scris, material audiovizual - care să pună în valoare, să realizeze produsul cultural.

Afirmarea şi dezvoltarea turismului cultural sunt stimulate de curiozitatea oamenilor, de creşterea nivelului de instruire, de civilizaţie. Tot ca factor favorizant acţionează transformarea însăşi a ideii de cultură care, în sensul său cel mai larg, este considerată astăzi ca fiind „ansamblul trăsăturilor distinctive, spirituale şi materiale, intelectuale şi afective ce caracterizează o societate sau un grup; ea înglobează, dincolo de artă şi literatură, modul de viaţă, drepturile fundamentale ale fiinţei umane, sistemele de valori, tradiţiile, credinţele"¹. Diversitatea aspectelor ce dau conţinutul vieţii culturale îşi găseşte reflectarea în multitudinea formelor turismului cultural. în concordanţă cu specificul valorilor componente ale patrimoniului cultural, formele de turism se concretizează în:

• vizitarea obiectivelor patrimoniului istoric: vestigii arheologice, istorice,
  monumente, castele, edificii religioase, ansambluri urbane şi rurale, parcuri şi grădini;
• vizitarea muzeelor: pinacoteci, de arheologie, istorie, ştiinţe naturale, specializate sau tematice, naţionale sau regionale, grădini botanice, parcuri zoo;
• participarea la evenimente culturale: spectacole de opera, balet, teatru, concerte, festivaluri de muzică, dans, film, folclorice, sărbători tradiţionale, expoziţii, târguri;
• turism industrial şi tehnic - situat, în opinia specialiştilor, între cel cultural şi
  de afaceri caracterizat prin vizitarea unor obiective economice (industriale),
  construcţii specifice (baraje, viaducte, poduri, tunele, canale), ansambluri arhitectonice
  urbane - moderne sau tradiţionale, cunoaşterea organizării vieţii sociale etc.

Astfel de vacanţe, cunoscute sub denumirea generică de „circuite, oraşe şi cultură", deţin ponderi importante în structura destinaţiilor de vacanţă: 31% în Germania, 23% în Anglia, 46% în Olanda, 25% în Belgia, 45% în Franţa, 51% în Italia ş.a.m.d.

Turismul cultural, prin natura motivelor sale, prin locul de desfăşurare şi modul de organizare, se integrează celui urban şi se interferează - în acest perimetru -cu cel de loisir (agrement) şi cel de afaceri.

Turismul cultural, prin conţinutul şi caracteristicile sale, prezintă o sumă de avantaje, cum sunt: independenţa faţă de un anumit sezon; posibilitatea dezvoltării în zone diferite pe teritoriul ţării, asigurând astfel o mai bună valorificare a resurselor; larga adresabilitate - interesează toate categoriile de clientelă. El are însă şi dezavantaje, între care faptul că este mai scump comparativ cu turismul de agrement şi că unele dintre formele sale se adresează unui public avizat, cu un înalt nivel de instrucţie şi cultură; aceste dezavantaje îngustează sensibil dimensiunile pieţei şi reclamă eforturi mai mari în domeniul promovării. Cu toate acestea, turismul cultural reprezintă astăzi o formă modernă de vacanţă, o formă în plină expansiune.

Turismul, care prin specificul său exploatează condiţii naturale şi valori ale patrimoniului cultural, are importante consecinţe negative asupra mediului; totodată, intensificarea călătoriilor - caracteristică a evoluţiilor moderne - accentuează aceste efecte, punând în pericol însăşi dezvoltarea viitoare a activităţii turistice. In aceste condiţii, sunt pe deplin justificate eforturile de promovare a unor forme de vacanţă al căror impact asupra mediului să fie cât mai redus, forme cunoscute în practica şi teoria de specialitate sub titulatura de ecoturism, turism ecologic, turism verde, turism blând (dulce, moale), turism durabil.

Indiferent de terminologia utilizată, aceste forme de turism au un conţinut -exprimat prin tipologia unităţilor de cazare şi alimentaţie, acţiunile de agrement, intensitatea fluxurilor turistice - în perfectă armonie cu mediul natural şi socio-cultural al zonelor receptoare, urmărind chiar, prin soluţiile de amenajare, refacerea mediului, îmbunătăţirea calităţii acestuia. între formele cele mai răspândite ale turismului ecologic pot fi menţionate: vacanţele rurale, cele în arii protejate - parcuri, rezervaţii, staţiunile verzi etc.

Turismul rural reprezintă una din cele mai eficiente soluţii de armonizare_a cerinţelor turismului cu exigenţele protejării mediului şi dezvoltării durabile. Turismul ruural nu este total nou, dar cel care se afirmă începând din anii '70 este sensibil diferit sub aspectul delimitării spaţiului, al caracteristicilor şi conţinutului vacanţelor.

Motivat, în general, de dorinţa de întoarcere la natură, la viata şi obiceiurile tradiţionale, turismul rural se defineşte, în sens larg, prin petrecerea vacanţei în spaţiul rural¹. Imprecizia acestei abordări a generat opinii diferite cu privire la conţinutul şi caracteristicile turismului rural, opinii distribuite pe o scară foarte largă, de la cele care reduc această formă de turism la o simplă şedere în zonele rurale, până la cele care impun o listă lungă de criterii legate de comportamentul consumatorilor, cum sunt: şederea în gospodăria ţărănească, consumul de produse agricole proaspete, participarea la activităţile economice specifice etc. - şi particularităţile aşezărilor (poziţie geografică, suprafaţa aferentă, densitatea construcţiilor, numărul şi densitatea locuitorilor, tipologia activităţilor).

In practica uzuală, pentru desemnarea vacanţelor petrecute în spaţiul rural se folosesc noţiunile de turism rural şi agroturism. Cele două concepte se suprapun într-o anumită proporţie, au un numitor comun, dar şi elemente particulare.

Turismul rural se referă la toate activităţile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp determinate în mediul rural, mijlocul de găzduire putând fi atât gospodăria ţărănească - pensiune, fermă agroturistică - cât şi echipamente turistice de factură mai generală: hanuri, hoteluri rustice, popasuri.

Agroturismul este mai strict din punctul de vedere al condiţiilor vacanţei; în plus, ia în calcul aspecte legate de efectele economice asupra gospodăriilor ţărăneşti şi localităţilor rurale în ansamblul lor. Agroturismul presupune, aşadar, şederea în gospodăria ţărănească - pensiune, fermă etc. - consumarea de produse agricole din gospodăria respectivă (uneori se indică şi o anumită proporţie - cel puţin 20%) şi participarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, la activităţile agricole specifice.

Fie că este vorba de agroturism sau de turism rural, conţinutul activităţii se circumscrie coordonatelor:

• spaţiu rural - cu aspecte referitoare la aşezare din punctul de vedere al mărimii, densităţii populaţiei, structurii sociale, modului de utilizare a terenului, dar şi la mijloacele de găzduire: tipul, confortul, poziţia;
• locuitori - populaţia ca păstrătoare a unor tradiţii, obiceiuri, dar şi ca deţinătoare a terenurilor, a echipamentelor de găzduire şi chiar ca ofertant de servicii (spaţiul şi populaţia dau conţinut, în opinia unor specialişti, conceptului de ruralitate);
• produse - pe de o parte, produsele agro-alimentare consumate de turişti cu prilejul şederii în gospodăria ţărănească şi, pe de altă parte, produsele turistice -atracţiile ce motivează deplasarea turiştilor.

Satul turistic este o aşezare rurală, pitorească, bine constituită, situată într-un cadru natural nepoluat, păstrătoare de tradiţii şi cu un bogat trecut istoric, care în afara funcţiilor politico-administrative, economice, sociale şi culturale îndeplineşte temporar funcţia de primire şi găzduire a turiştilor pentru petrecerea unui sejur cu durată nedeterminată.

In funcţie de caracteristicile geografice ale zonelor în care sunt amplasate, de categoria valorilor turistice existente şi specificul activităţilor economice, satele turistice se grupează în:

• etnofolclorice;
• de creaţie artistică şi artizanală;
• peisagistice şi climatice;
• viti-pomicole;
• pescăreşti şi de interes vânătoresc;
• pastorale;
• pentru practicarea sporturilor de iarnă.

In concordanţă cu tipul satului, se dezvoltă dotările turistice şi activităţile având caracter distractiv-recreativ.

Turismul rural are, aşa cum se poate deduce din tipologia satelor, o bază motivaţională largă, reprezentată prin: reîntoarcerea la natură, cunoaşterea tradiţiei, culturii, creaţiei unor colectivităţi, îngrijirea sănătăţii, practicarea unor sporturi (vânătoare, pescuit, alpinism, schi etc), consumul de alimente şi fructe proaspete -fapt reflectat de o multitudine de faţete, de forme de manifestare. Turismul rural răspunde astfel unei diversităţi de gusturi şi preferinţe, adresându-se unor segmente largi de consumatori. Acestor caracteristici se adaugă numeroase avantaje, atât pentru clienţi, cât şi pentru comunităţile locale, exprimate prin: costuri mai mici comparativ cu alte forme de vacanţă; sezonalitate mai redusă; ineditul, originalitatea călătoriilor; absenţa aglomeraţiei, ca urmare a fluxurilor reduse de vizitatori, precum şi stimularea economiilor zonelor rurale, prin crearea de noi locuri de muncă, obţinerea de venituri din valorificarea excedentului de produse agricole, protejarea mediului şi conservarea tradiţiilor etc.

Toate acestea acţionează ca factori favorizanţi, situând turismul rural între opţiunile de vacanţă ale unor segmente tot mai numeroase de consumatori. Dacă în 1985 acesta reprezenta, potrivit aprecierilor OMT, numai 3% din totalul cererilor de vacanţă, în prezent, el deţine circa 15%, cu ponderi mai ridicate în ţările cu tradiţie în domeniu, cum sunt: Franţa, Germania, Elveţia, Austria, Belgia şi chiar Polonia şi Bulgaria.

Comparativ cu alte forme de turism, considerate mai mult sau mai puţin moderne, turismul rural este bine conturat şi în ţara noastră. Există, în România, nu numai un potenţial turistic de excepţie, ci şi o bogată tradiţie şi o experienţă în domeniu, primele sate turistice fiind organizate în anii 1967-1968. După un început susţinut, încurajat şi de facilităţile oferite, activitatea s-a restrâns mult în anii '80. Turismul rural a fost relansat, după 1989, şi încurajat prin reglementări interne şi asistenţă internaţională. Astăzi există un sistem organizatoric adecvat, reprezentat la nivel naţional de asociaţii profesionale ca ANTREC, FRDM, Agenţia Română pentru Agroturism, Operaţiunea Satele Româneşti (OUR) etc, precum şi o legislaţie stimulativă (legea nr. 145/1994 pentru aprobarea O.G. 62/1994 privind stabilirea unor facilităţi pentru dezvoltarea sistemului de turism rural din zona montană, Delta Dunării şi litoralul Mării Negre; ordinul preşedintelui ANT nr. 61/1999 pentru aprobarea normelor şi criteriilor minime privind clasificarea pensiunilor turistice şi fermelor agroturistice).

Cu toate acestea, turismul rural - în formele sale organizate - are, deocamdată, în ţara noastră, o dimensiune modestă, în privinţa atât a vizitatorilor străini, cât şi a celor români (sub 1% din totalul circulaţiei turistice). Având în vedere atuurile acestei forme de petrecere a vacanţei, pe de o parte, şi eforturile de stimulare, pe de altă parte, se poate anticipa, pentru perspectivă, o evoluţie pozitivă şi dinamică a turismului rural românesc.