Japonia are un rol de locomotivă pentru economia ţarilor din Asia Pacific, Asia Meridională şi de Est, Asia de Sud Est. Constituirea identităţii regionale asiatice la etapa contemporană se realizează sub conducerea japoneză.
Investiţiile, comerţul şi AOD (asistenţa oficială pentru dezvoltare) au fost esenţiale pentru economiile emergente ale Asiei.
Pină la criza financiară din 1997-1998 economiile regiunii se dezvoltau foarte rapid (crestere de circa 8% anual) realizând circa 2/3 din capitalul mondial şi ¼ din productia globală.
Regionalismul asiatico-pacific prezintă citeva trăsături distincte care-l deosebesc de cel Vest-European şi de cel Nord-american. Conducerea SUA, detaşată în America de Nord şi alianţa franco-germană în Europa, au orientat integrarea acestor regiuni. În Asia-Pacific exista 3 puteri principale: SUA, Japonia şi China- cu interese şi ambiţii care diferă sensibil de la o ţară la alta.
Cele mai importante instituţii regionale sunt:
ASEAN - 6 ţări (Brunei, India, Malaysia, Filipine, Thailand, Vietnam)
APEC - (Australia, China, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Japonia).
Rivalitatea dintre SUA şi Japonia, materializată prin tot felul de restricţii de o parte şi de alta a determinat Japonia să aplice o strategie asiatică. Până la mijlocul anilor ’80, Japonia postbelică a manifestat un interes scăzut faţă de economiile din Asia de Est. Comerţul intraregional era redus comparativ cu cel Vest-European şi SUA. Pe de o parte nu exista o cerere pentru produsele sofisticate japoneze, nefiind luate în serios ţările din regiune ca potenţiale pieţe, fapt pentru care corporaţiile japoneze au facut puţine investiţii pe termen lung aici. Acestea vizau industria extractivă, mai puţin industria productivă şi, aproape deloc tehnologiile de vîrf.
Aprecierea semnificativă a endaka (cu aproximativ 30%) faţă de dolarul american a fost o lovitura grea pentru Japonia care avea o strategie a dezvoltarii bazată pe exporturi.
Experţii Occidentali s-au grăbit să dea verdict economiei Japoneze propunându-se ca măsuri: reducerea influenţei statului în economie, trecerea la o economie orientată spre piaţa şi spre consum (şi nu doar spre exporturi). Aceştia au prevăzut că criza economică va determina economia japoneza să conveargă cu modelul occidental.
Elita japoneză a ales însă o strategie alternativă. Alternativa poartă denumirea de „strategia asiatică a Japoniei”. Sensul acestei strategii consta în crearea economiei est-asiatice, care să fie integrată cu economia internă a Japoniei şi pe care Japonia s-o domine. Această strategie a fost dictată de protecţionismul tot mai dur din partea SUA, comerţul dirijat al automobilelor şi a altor sectoare şi ca urmare a dependenţei foarte mare de SUA (piaţa americană). În plus încurajatoare şi atractive erau pieţele şi economiile emergente din Asia, în care creşte rolul Chinei şi pe care Japonia, prin această strategie şi-o doreşte aliat şi nu concurent.
Corporaţiile japoneze aveau motive serioase de o relocaliza activitaţile în economiile cu costul mic al forţei de munca, dar foarte disciplinate şi nepretenţioase. Iniţial interesul s-a manifestat fată de statele mici din regiune/vecine: Coreea de Sud, Hong Kong, Taiwan, Singapore (draconii asiatici), apoi către statele din S-E şi, în special, asupra zonei din sudul Chinei. De fapt, strategia de creştere susţinută de exporturi, a regionalizat-o.
Investiţiile directe în regiune au fost uriaşe. Firmele japoneze au investit aproximativ 100 mlrd $. Peste 4500 de firme japoneze au antrenat circa 1 mln muncitori în regiune. Investiţiile au fost însoţite de transfer de tehnologie în valoare de circa 1mlrd $. Asia de Est şi de Sud-Est a devenit „atelierul lumii”.
La începutul anilor ’90 Asia-Pacific a depăşit SUA în relaţiile comerciale, devenind cea mai mare piaţă de export a Japoniei. Au crescut şi exporturile regiunii către SUA. Toate economiile din regiune au avut excedent comercial imens în relaţia cu SUA.
Această strategie a Japoniei în Asia crează impresia că Japonia încearcă să creeze un imperiu Est-Asiatic sau o sferă de influenţă exclusivă, de data aceasta prin mijloace paşnice ale comerţului, finanţelor şi a investiţiilor decât prin cucerire militară.
Scopul acestei strategii a fost ca Japonia să-şi poată continua creşterea economică susţinută pe exporturi, specifică perioadei postbelice. Atît comerţul, cît şi strategiile de creştere erau ameninţate de aprecierea substanţiala a yenului, de costurile de producţie interne din ce în ce mai mari, precum şi de protecţionismul comercial al SUA şi al Europei Occidentale.
Expansionismul corporatist japonez a fost însoţit de o importantă schimbare de politică externă. Împăratul japonez şi toţi prim-miniştrii au efectuat vizite de stat, Japonia înfiinţînd şi funcţie ambasador pentru cooperarea pacifico-asiatică. Dar cea mai importantă dovadă a reasinizării Japoniei se gaseşte în creşterea AOD (asistenţă oficială pentru dezvoltare). Japonia a devenit cel mai mare donator din regiune. Asistenţa financiară a Japoniei s-a facut sub forma unor împrumuturi convenabile, destinate în mod caracteristic, proiectelor vaste de infrastructură care va sprigini industrializarea dirijată de japonezi. AOD promovează interesele Japoniei şi ale firmelor japoneze în regiune.
Într-o formulare mai directă, conform economistului Peter Drucke: „Japonia va furniza ,,creerul,, iar celelalte state asiatice vor oferi ,,braţele,”. Mai multe state din regiune (în principal China) sunt nemulţumite că Japonia refuză să exporte şi tehnologia sa industrială avansată, păstrînd secretele sale industriale şi a know-how-ului tehnologic japonez. În pofida succesului remarcabil, industria de automobile din Coreea de Sud nu va putea supravieţui fără componentele-cheie fabricate în Japonia. Până când aceste economii nu vor deveni mai inovative, rolul lor în economie va ramîne unul subordonat.