Economie

Capitalul, sub toate formele sale, este probabil resursa economică cu cel mai mare grad de mobilitate în contextul economic al noului mileniu. Fluxurile de capital sunt astăzi prezenţe comune atât pe circuite internaţionale, cât şi pe traseele naţionale, intersectoriale şi intrasectoriale. Nu doar volumul fluxurilor de capital şi viteza deplasării acestora sunt într-o ascendenţă permanentă, ci şi uşurinţa cu care acestea se metamorfozează (investiţii directe, investiţii de portofoliu, credite bancare şi nebancare, titluri de împrumut), în funcţie de caracteristicile mediului gazdă şi de interesul şi profitul deţinătorului. Dacă în trecut circulaţia capitalurilor era înţeleasă doar ca formă de finanţare a contului curent, astăzi, repartiţia internaţională a capitalurilor determină din ce în ce mai mult cursul de schimb şi ratele internaţionale ale dobânzii care, la rândul lor, influenţează evoluţia şi structura comerţului internaţional.

Uniunea Europeană a liberalizat circulaţia fluxurilor de capital în mai multe etape. O primă Directivă, adoptată în anul 1960, care liberaliza cea mai mare parte a capitalurilor pe termen lung, a fost completată în 1962 printr-o a doua Directivă aferentă operaţiunilor cu titluri de valoare. În cursul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80, când statele membre reacţionau diferit la şocul petrolier, importante mişcări transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce în ce mai mult capabile să ameninţe echilibrul intern al economiilor. Totuşi, tentativele de a stăpâni fluxurile transfronteliere de capital au fost nu numai total ineficiente, dar şi din ce în ce mai contraproductive. Odată aceste dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor mişcărilor de capital pe termen lung şi mediu în anul 1986 şi liberalizarea întregii circulaţii a capitalurilor pe termen scurt în 1988, s-au soldat cu rezultate extrem de pozitive. Nu numai că această deschidere nu a generat nici un dezechilibru major pentru ţările respective, dar, după liberalizare, ţările care au luat măsurile în cauză au înregistrat o pătrundere netă a capitalurilor. Pieţele de capital internaţionale nu au ezitat să intre în angajamente pe aceste pieţe, iar repartiţia capitalurilor au determinat o creştere a eficacităţii în Uniunea Europeană.[1]

Această experienţă a făcut să crească, la nivelul Uniunii Europene , încrederea în liberalizarea circulaţiei fluxurilor de capital în relaţia cu ţările terţe. Totuşi, experienţa europeană trebuie analizată din perspectiva schimburilor care se derulează pe scena financiară internaţională. În cursul ultimilor douăzeci de ani circulaţia fluxurilor de capital a cunoscut o dezvoltare fără precedent, costurile tranzacţiilor s-au micşorat, iar atragerea capitalurilor a devenit obiectul unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai intense. Astfel, măsurile de liberalizare au devenit indispensabile pentru atragerea capitalului străin, pentru a se asigura integrarea în economia internaţională şi pentru promovarea dezvoltării unui sector financiar concurenţial.

În România, procesul liberalizării fluxurilor de capital a demarat în anul 1991 prin Legea Investiţiilor Străine şi s-a realizat etapizat, corelat cu graficul de aderare la Uniunea Europeană.

Factorii care determină formarea şi mişcarea fluxurilor de capital, indiferent că ne referim la coordonata economiei naţionale sau la cea internaţională, sunt în general asemănători, având doar grad şi sferă de aplicabilitate diferite, la nivel de companie, industrie, economie sau regiune. Uneori, însă, apar diferenţe între factorii care dinamizează cele două componente esenţiale ale fluxurilor de capital, fluxurile în căutare de investiţii străine directe şi cele în  căutare de investiţii de portofoliu. De menţionat este şi faptul că aversiunea, neutralitatea sau apetenţa faţă de riscul investiţional al diverşilor participanţi la fluxuri determină, la rândul lor, preferinţa pentru o formă sau alta de circulaţie a capitalului.[2]

Anticipările investitorilor privind randamentele viitoare, în condiţiile date de risc al investiţiei, reprezintă criteriul fundamental al mobilizării şi alocării capitalului în diferite regiuni ale lumii, economii naţionale, industrii, companii etc. În condiţii similare de risc, investitorii vor alege investiţia care va maximiza profitul într-un orizont de timp considerat rezonabil. Mai departe, procesul de decizie constă în anticiparea randamentelor viitoare şi a factorilor de risc la care este expusă investiţia. Deci, factorii determinanţi ai mişcării fluxurilor de capital reprezintă premisele micro şi macroeconomice pe baza cărora se anticipează oportunităţile de câştig, cu eforturi minime şi în condiţii de risc controlat.

Există anumiţi factori ciclici şi structurali care influenţează mişcarea fluxurilor de capital. Dintre cei ciclici se poate aminti direcţionarea investitorilor către pieţele emergente ca urmare a declinului ratelor dobânzilor reale la nivel mondial din anii ‘90. La acesta se mai poate adăuga faptul că politica de acordare a creditelor externe s-a îmbunătăţit ca urmare a restructurării datoriei externe pentru un număr mare de ţări în curs de dezvoltare. Forţele externe structurale au început să funcţioneze odată cu apariţia a două căi de dezvoltare în structurile financiare ale ţărilor exportatoare de capital: reducerea costurilor de transfer, tranzacţionare şi comunicare, pe de o parte, şi liberalizarea conturilor de capital, pe de altă parte. Acestea au condus la creşterea disponibilităţii capitalului privat de traversare a graniţelor pentru găsirea de oportunităţi de investiţii. Scăderea costurilor de comunicare şi tranzacţionare, gradul ridicat de acces la informaţii, au determinat companiile sau instituţiile să investească în afara graniţelor geografice sau să desfăşoare afaceri tradiţionale pentru a-şi spori eficienţa şi profiturile. [3]

În ceea ce priveşte entităţile implicate în investiţii internaţionale, indiferent de forma acestora (directe sau de portofoliu), acestea au în vedere obţinerea de venituri, diversificarea şi accesul la piaţă. Diferenţa dintre cele două categorii de fluxuri internaţionale de capital constă nu în obiectivele agenţilor economici implicaţi care, în cea mai mare parte sunt similare, vizând obţinerea de rentabilităţi sporite, ci în criteriile care stau la baza deciziei investiţionale. Astfel, în timp ce prin investiţii străine de portofoliu se urmăreşte diversificarea portofoliului conform preferinţei pentru o anumită expunere sectorială şi/sau geografică, prin investiţii străine directe se vizează valorificarea superioară a „avantajelor” obţinute de firma investitoare. În consecinţă, în cazul investiţiilor străine directe, criteriile principale care stau la baza deciziei de a investi într-o anumită ţară sunt potenţialul pieţei şi existenţa capabilităţilor locale (resurse naturale, umane, de cercetare-dezvoltare etc.), în timp ce investiţiile străine de portofoliu sunt direcţionate în funcţie de stabilitatea politică a ţării receptoare (influenţează mărimea investiţiei), gradul de deschidere economică şi de maturitatea pieţei de capital, de atitudinea guvernului şi uşurinţa cu care sunt repatriate profiturile.[4]

Comparativ cu investiţiile străine directe care sunt realizate, în proporţie semnificativă, de corporaţii transnaţionale, investiţiile de portofoliu sunt realizate de o multitudine de agenţi economici (instituţionali, societăţi financiare şi non-financiare). Cu toate acestea, date recente arată că fondurile de investiţii colective au devenit o sursă din ce în ce mai importantă de investiţii străine directe. Dificultatea încadrării investiţiilor realizate de către acestea se datorează existenţei unei aşa numite „zone gri”. Concret, atâta vreme cât acestea achiziţionează cel puţin 10% din pachetul de acţiuni al unei firme vizate, investiţiile realizate sunt clasificate ca fiind pe termen scurt sau sunt de natura Investiţiilor de portofoliu (generează numai fluxuri financiare). Drept urmare, investiţiile străine realizate de fondurile de investiţii colective reprezintă cel mai bun exemplu de investiţii străine de portofoliu care evoluează în investiţii directe, în contextul liberalizării circulaţiei capitalurilor şi internaţionalizării producţiei. [5]

Obţinerea avantajelor de proprietate sau competitivitate prin investiţii străine directe de către firmele implicate, presupune un nivel minimal de dezvoltare a ţărilor sursă. În acest sens, John Dunning a lansat conceptul de ciclu sau cale a dezvoltării investiţionale (Investment Development Path – IDP).[6] În elaborarea acestui concept Dunning a plecat de la ipoteza că, o dată cu dezvoltarea economică, măsurată prin nivelul PIB/locuitor, o ţară îşi modifică poziţia investiţională dată de stocul net de investiţii străine directe, calculat ca diferenţă între stocul investiţiilor străine de ieşire şi stocul investiţiilor străine intrate.[7] Pe măsură ce o ţară se dezvoltă, are loc o modificare a condiţiilor oferite firmelor locale şi străine, cu implicaţii directe asupra fluxurilor de investiţii străine directe.[8] La rândul lor, investiţiile străine directe influenţează structura economică şi dezvoltarea unei ţări. Există, deci, o interacţiune între cele două elemente. Guvernele pot influenţa şi ele condiţiile unei ţări prin crearea unor bunuri publice, acţionând asupra concurenţei şi asupra avantajelor de proprietate ale firmelor locale şi străine.[9]

Analizând evoluţia fluxurilor de investiţii, Dunning apreciază că ţările parcurg cinci stadii de dezvoltare începând de la o fază iniţială asociată preindustrializării şi terminând cu stadiul final caracteristic celor mai dezvoltate ţări:[10]

1. Stadiul I – fluxurile de investiţii străine directe de intrare şi ieşire sunt aproape inexistente, deoarece piaţa locală are dimensiuni reduse, infrastructura nu este adecvată, forţa de muncă este slab pregătită, iar cadrul legal este slab dezvoltat;
2. Stadiul II – ţările dezvoltă anumite avantaje de localizare datorită ameliorării infrastructurii, a resurselor şi creşterii dimensiunii pieţei interne. Astfel, fluxurile de investiţii străine directe înregistrează o creştere în special în ramurile tradiţionale ale industriei prelucrătoare şi în cele intensive de forţă de muncă, precum şi în construcţii, distribuţie şi comerţ. În această etapă, stocul de investiţii străine directe intrat creşte mai repede decât PIB-ul;
3. Stadiul III – fluxurile de investiţii străine directe de intrare cresc mai puţin spectaculos, ele fiind depăşite de investiţiile străine directe de ieşire, fiind specific doar acelor ţări care au reuşit să creeze un sistem juridic stabil şi o infastructură fizică şi comercială satisfăcătoare. Astfel, se înregistrează o creştere a stocului net de investiţii străine directe, deşi, uneori, apar şi valori negative. Această modificare se datorează avantajelor de proprietate ale agenţilor economici locali, avantaje care devin mai mult specifice firmei şi mai puţin specifice ţării. Astfel, firmele mai puternice vor deveni mai competitive şi se vor angaja în investiţii de valorificare a resurselor (în ţări mai puţin dezvoltate) şi în valorificarea activelor sau a pieţelor (în ţări mai dezvoltate);
4. Stadiul IV – caracterizat prin preponderenţa investiţiilor străine directe de ieşire comparativ cu cele receptoare, fiind specific doar acelor ţări care au atins un anumit grad de maturitate economică. Avantajele de localizare sunt date, în special, de factorii de producţie creaţi, iar cele de proprietate reprezintă rezultatul organizării şi coordonării activelor dispersate din punct de vedere geografic. Societăţile transnaţionale sunt din ce în ce mai interesate de internaţionalizarea comerţului şi a producţiei;
5. Stadiul V - stocul de investiţii străine directe de intrare şi ieşire este foarte ridicat, poziţia netă fiind aproape zero. Valorile negative alternează cu cele pozitive, în funcţie de evoluţia ratelor de schimb şi de fazele ciclului economic. În acest stadiu, competitivitatea nu mai este reflectată fidel de mărimea absolută a PIB-ului, ci de poziţia investiţională netă. Astfel, în cazul ţărilor dezvoltate, nivelul de competitivitate al economiei este reflectat de investiţii străine directe atât a celor generate, cât şi a celor receptate.

Conceptul de ciclu al dezvoltării investiţionale a fost confirmat de rezultatele unui studiu efectuat de UNCTAD în anul 2006 pe un număr de 135 de ţări aflate în diverse faze ale dezvoltării economice.  În cadrul acestui studiu s-a urmărit evidenţierea relaţiei dintre nivelul de dezvoltare măsurat prin PIB/locuitor şi poziţia investiţională dată indicatorul NOI/locuitor (investiţie netă de ieşire pe locuitor), calculat ca diferenţă dintre stocul de investiţii străine directe de ieşire şi stocul de investiţii străine directe de intrare raportată la numărul de locuitori.[11]

Pentru statele membre UE, rezultatele sunt redate în tabelul nr. 2.1. Se observă că la nivelul UE se înregistrează decalaje profunde între stadiile de dezvoltare investiţionale ale statelor membre. Majoritatea ţărilor noi membre ale UE se află în stadiul II al ciclului dezvoltării investiţionale, cu excepţia Estoniei, Cehiei, Ungariei şi Sloveniei care se află în stadiul III. Se remarcă, totodată, faptul că indiferent de stadiul în care se află, statele centrale şi est europene sunt receptoare nete de investiţii străine directe, ceea ce dovedeşte că firmele locale nu sunt suficient de competitive pentru a se angaja în investiţii semnificative de valorificare a resurselor şi/sau a activelor în afara graniţelor naţionale.

Majoritatea statelor dezvoltate din UE, aflate în stadiile IV şi V sunt generatoare de investiţii nete de investiţii străine directe, stocul de ieşire fiind mai mare decât cel de intrare, ceea ce demonstrează că firmele locale puternic competitive preferă să exploateze avantajele pe care le deţin prin internaţionalizarea producţiei.

 

Tabelul nr. 2.1. – Corelaţia PIB/locuitor şi NOI/locuitor pentru statele membre UE

Ţări	PIB/locuitor (USD)	NOI/locuitor (USD)
STADIUL I	Sub 2.500	-
N.A	N.A.	N.A.
STADIUL II	2.500-10.000	Preponderent negative
Bulgaria	3.443	-1.179
România	4.557	-1.115
Lituania	7.477	-1.969
Polonia	7.839	-2.327
Slovacia	8.616	-2.748
STADIUL III	10.000-25.000	Valori alternante
Estonia	10.087	-7.749
Ungaria	10.818	-5.440
Cehia	11.995	-5.408
Portugalia	16.406	-1.903
Slovenia	17.032	-2.274
Grecia	19.269	-1.408
Cipru	21.600	-5.907
STADIUL IV	25.000-36.000	Preponderent pozitive
Spania	25.897	315
Italia	29.982	1.281
Germania	33.728	5.630.
Franţa	34.753	4.155
Belgia	34.836	-431
STADIUL V	Peste 36.000	Tind spre zero
Marea Britanie	36.420	6.980
Olanda	36.421	10.811
Finlanda	36.865	4.089
Austria	37.092	719
Suedia	39.241	3.435
Danemarca	46.937	3.040
Irlanda	47.322	-22.751
Luxemburg	73.918	-46.437

Sursa: World Investment Report, UNCTAD, 2006

Intrările masive de capital străin au susţinut restructurarea economiei şi dezvoltarea unor state precum Estonia, Cehia, Ungaria şi Slovenia. Pe măsura dezvoltării lor s-au modificat condiţiile oferite investitorilor străini cu impact pozitiv asupra intrărilor de capital străin, ceea ce explică poziţiile deţinute de aceste state ca principale receptoare nete din Europa Centrală şi de Est (valori negative ridicate ale indicatorului NOI/locuitor). La polul opus se află România şi Bulgaria care, datorită nivelului relativ redus de investiţii străine directe receptate, au înregistrat un ritm de dezvoltare semnificativ mai scăzut, astfel încât, avantajele lor de localizare sunt specifice stadiului II al dezvoltării investiţionale.

Fluxurile de investiţii străine directe reprezintă o componentă de bază a fenomenelor ce se manifestă în cadrul economiei mondiale, ele constituind resurse financiare orientate spre o anumită regiune investiţională, permiţând celor care investesc să dezvolte operaţiuni asupra cărora deţin controlul şi puterea de decizie. Evoluţia fluxurilor investiţionale directe este determinată de următoarele obiective:[12]

1. pentru ţările furnizoare de investiţii străine directe:

            - aprovizionarea cu materii prime şi resurse energetice din ţările gazdă;

            - utilizarea unor factori de producţie disponibili în statele receptoare;

            - posibilitatea de desfacere a produselor pe pieţele ţărilor gazdă;

2. pentru ţările receptoare de investiţii străine directe:

            - obţinerea unor tehnici de vârf;

            - crearea de noi locuri de muncă;

            - dezvoltarea unor noi ramuri;

            - management performant;

            - retehnologizarea cu efecte asupra modernizării producţiei şi asupra generării de progres tehnic.

Pentru determinarea performanţelor şi potenţialului economiilor naţionale în atragerea de investiţii străine directe, UNCTAD a calculat doi indicatori: indicele de performanţă al atragerii de investiţii străine directe şi indicele de potenţial al atragerii de investiţii străine directe. Conform indicelui de performanţă al atragerii de investiţii străine directe, ţările cu valoare a indicelui supraunitară atrag investiţii străine directe peste aşteptări, comparativ cu puterea lor economică relativă şi se calculează raportând ponderea fluxului de investiţii străine directe într-o ţară în totalul fluxurilor globale la ponderea  economică în PIB-ul global

Indicele de potenţialului al atragerii de investiţii străine directe clasifică ţările în conformitate cu potenţialul lor de atragere a investiţiilor străine directe. Acest indice cuantifică factorii structurali care au tendinţa de a se modifica foarte încet. Ca rezultat, valoarea indicelui este relativ stabilă pe termen scurt. Acest indicator înglobează opt variabile, considerate ca factor cheie pentru atragerea investiţiilor externe directe: PIB/locuitor, ponderea exporturilor în PIB, creşterea anuală reală a PIB-ului, numărul liniilor telefonice la 1000 locuitori, energia consumată pe locuitor, ponderea studenţilor din învăţământul superior în totalul populaţiei şi riscul de ţară. Se calculează raportând valoarea variabilei ţării din care se scade valoarea minimă a variabilei la nivel mondial, la valoarea maximă a variabilei la nivel mondial din care se scade valoarea minimă a variabilei la nivel mondial. În Anexa III sunt prezentate valorile înregistrate de aceşti doi indici în perioada 1991-2005.

UNCTAD a încercat să combine cei doi indici, realizând astfel o tipologie a statelor lumii. Aceşti indicatori nu iau în calcul şi investiţiile de portofoliu care uneori sunt semnificative. Clasificarea ţărilor în funcţie atât de indicele de performanţă al atragerii de investiţii străine directe, cât şi de indicele de potenţialului de atragere de investiţii străine directe conduce la următoarele:[13]

• ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial ridicat („înaintaşii” sau „front-runners”). Din această categorie fac parte 40 de state printre care şi ţările dezvoltate din Europa (Franţa, Suedia, Elveţia, Belgia), ţări asiatice (Hong-Kong, Singapore), ţări din America Latină (Brazilia, Chile);
• ţări cu performanţe ridicate în ceea ce priveşte investiţiile externe directe şi cu potenţial scăzut (economii peste potenţial sau „above-potential”). Din această categorie fac parte în mare majoritate, ţările sărace, fără o bază industrială solidă şi fără factori structurali stimulativi, dar care au avut succes în atragerea de investiţii străine directe;
• ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial ridicat („economii sub potenţial” sau „below-potential”), din categoria cărora fac parte, în general, ţările dezvoltate sau relativ industrializate, care nu au înregistrat intrări semnificative de fluxuri de investiţii externe directe, conform potenţialului lor economic, datorită politicilor investiţionale nefavorabile sau tradiţionale (Italia, Japonia, Coreea, Taiwan) sau datorită politicilor investiţionale nefavorabile, a factorilor sociali sau a competitivităţii slabe. În această categorie au fost incluse în ultima vreme şi SUA şi ţările dezvoltate abundente în capital, precum şi Arabia Saudită;
• ţări cu performanţe scăzute în ceea ce priveşte investiţiile străine directe şi cu potenţial scăzut („economii sub-performante” sau „under-performers”). În această categorie sunt incluse ţările sărace care, din motive economice sau de altă natură nu beneficiază de avantajele producţiei internaţionale ca factor de creştere economică (Algeria, Camerun, Kenya, Pakistan).

Pentru „front-runners” care doresc să rămână receptori importanţi de investiţii externe directe, problema este una de păstrare a competitivităţii pentru atragerea investiţiilor externe directe. Economiile mai puţin performante vor trebui să-şi îmbunătăţească aspectele legate de mediul investiţional, iar ţările care oscilează între acestea din urmă şi economiile peste medie vor trebui să se străduiască să-şi construiască rapid un potenţial competitiv care să atragă investitorii.

În concluzie, fluxurile internaţionale de capital constituie un alt pilon important al globalizării, ce permite identificarea performanţelor economiilor naţionale sa a celor regionale. De asemenea, prin intermediul acestor fluxuri statele lumii sunt interconectate în permanenţă, ceea ce pune în evidenţă un avantaj important al globalizării.

 

[1] Anghel  I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 62

[2] Anghel, I.E., Op. cit., p. 65

[3] Marin G., Economia Mondială. Trecut-prezent-viitor., Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1996, p. 64

[4] Dunning J.H., Dilyard J., Towards a general paradigm of foreign direct and portofolio investment, Transantional Corporation vol.8, nr.1, 1999,  pp. 20-22

[5] UNCTAD – World Investments Report 2006, p. 16

[6] Dunning  J., Multinational Enterprises and the Global Economy, Addison Wesley, Reading, Massachusetts, 1993, p. 58

[7] Buckley P.J., Castro F., The investment development path:the case of Portugal, Transnational Corporation, vol.7, nr.1, 1998, p. 2

[8] Duran J., Ubeda F., The invest development path: a new empirical approach and some theoretical issues, Transanational Corporation, vol. 10, nr. 2, 2001,  p. 4

[9] Buckley P.J., Casson M.C., The EeconomyTheory of Multinational Enterprise, London,  Macmillan, 1998, p. 14

[10] Dunning J.H., Globalization.  Trade and Foreign Direct Investment, London: Elsevier, 1998, p. 6

[11] UNCTAD, World Investments Report 2006, pp. 144-145

[12] Anghel  I. E., Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 40

[13] World Investments Report 2005: Transnational Corporation and International of R&D, UNCTAD New York Geneva, 2005