În această categorie se înscriu oraşele cu predominanţa activităţilor culturale, religioase şi de importanţă turistică. În cadrul oraşelor cu funcţii culturale distingem:
Oraşele universitare a căror funcţie, în trecut, era asociată cu funcţia religioasă, deoarece, învăţământul se desfăşura în cadrul unor instituţii cu caracter religios sau predarea teologiei deţinea un loc important în universităţi. Chiar şi astăzi anumite universităţi sau anumite grupări de facultăţi depind, în unele ţări, de autorităţile ecleziastice.
Funcţia universitară se exercită, mai ales, prin învăţământul superior, atrăgând numeroşi studenţi în oraş, deseori veniţi de departe. Învăţământul preuniversitar îşi recrutează elevii mai ales din regiune.
Oraşele universitare sunt de două categorii. Mai întâi, oraşele în care domină funcţia universitară, a căror universităţi au fost fondate, cel mai adesea, către sfârşitul evului mediu (Bologna, cea mai veche universitate europeană, datează din secolul al Xll-lea). Aceste oraşe au rămas credincioase Universităţii lor şi nu încearcă să-şi extindă activitatea în alte domenii. În aceasta constă, oarecum, titlul lor de nobleţe.
Toate aceste oraşe au un specific aparte: clădirile universitare reprezintă aici ansamblurile cele mai grandioase, adevărate cetăţi universitare. Însăşi denumirile străzilor exprimă caracterul oraşului, evocând celebrităţi literare sau ştiinţifice, ori preocupările locuitorilor.
Viaţa oraşului este în întregime ritmată de viaţa universitară; sărbătorile universitare care urmează examenelor sau concursurilor sportive constituie marile evenimente; vacanţele constituie sezonul mort.
A doua categorie de oraşe universitare sunt cele care cumulează această funcţie cu multe alte funcţii. Universitatea poate constitui, atunci, un oraş în oraş.
Contrastul dintre aceste două forme de viaţă universitară are, totuşi, tendinţa să se estompeze. Procesul de urbanizare tinde să invadeze oraşele cele mai liniştite, oazele gândirii: Oxford, Uppsala au devenit pe jumătate industriale, pe jumătate academice.
Funcţia universitară a depăşit, în unele cazuri, graniţele statelor, ea s-a dezvoltat pe m ăsura dezvoltării ştiinţei. Oraşele care o exercită obţin, prin aceasta, prestigiu şi un profit.
Oraşele literare şi artistice îşi exercită funcţia culturală prin intermediul cărţilor, ziarelor, operelor de artă oferite publicului. Oraşul trebuie să fie pentru toţi un focar de cultură şi este în realitate prin valorile intelectuale sau artistice pe care le pune la îndemâna tuturor şi care ţin fie de viaţa interioară a oraşului, fie de atracţiile sale turistice.
Producţia artistică sau literară nu este, desigur, un privilegiu al oraşelor: minunate capodopere s-au născut la ţară; totuşi, aceste opere au fost, deseori, pregătite de aceea ambianţă favorabilă pe care o găsim în oraşe, şi chiar numai în marile oraşe. Aici are loc nu numai formarea artiştilor sau a oamenilor de litere, ci şi consacrarea lor. În acest domeniu, funcţia oraşului îşi manifestă întreaga ei valoare.
Editarea operelor se face numai în marile oraşe, deoarece numai ele dispun de mijloacele de tipărire, de critici, numai aici pot avea loc ample discuţii literare şi artistice între specialişti renumiţi. Mai mult chiar, operele teatrale nu pot fi concepute fără o apreciere colectivă şi nu pot exista fără un public numeros şi mereu reînnoit.
Oraşele - muzeu sunt acelea care adăpostesc comori artistice de mare valoare, ori ele însele prin fizionomie, arhitectură şi plasamentul lor justifică căutarea. Sunt oraşele unde oamenii vin să încerce o emoţie, nu mistică ci estetică.
Fiecare oraş, desigur, îşi are muzeul său care face parte din fizionomia sa; dar există oraşe care îşi datorează atracţia lor, în mod deosebi, comorilor artistice. Oraşe ca Florenţa sau Dijon sunt vizitate pentru muzeele lor, Reims pentru catedrală, Versailles sau Fontainbleau atrag prin castelele lor.
Mult mai atractive devin, însă, oraşele care sunt ele însele adevărate muzee, unde oamenii vin să regăsească farmecul splendorilor apuse. Astfel, la Veneţia, măreţia vechiului oraş al dogilor apare pe toată lungimea Canalului Grande, începând de la piaţa San Marco, atrăgând, în acelaşi timp, prin particularitatea acestui oraş în care canalele ţin loc de străzi. Dubrovnikul oferă acelaşi farmec al unui vechi oraş, cu zidurile sale de apărare şi cu bulevardul său larg de unde urcă, de o parte şi de alta, ulicioarele minuscule. În aceeaşi categorie se înscriu şi oraşele spaniole Avila, Sevilla sau Lubeckul hanseatic, la care se adaugă acropola Atenei cu Partenonul, relicve la care oamenii vin să se reculeagă în leagănul gândirii greceşti.
Remodelarea acestor oraşe se realizează în concordanţă cu nevoia de a conserva valorile lor artistice.
Oraşele festivalurilor şi ale congreselor sunt oraşe care dispun de dotări adecvate, atrag temporar mase mari de oameni la manifestări de acest gen. Aşa cum comerţul îşi are târgurile sale temporare, viaţa culturală îşi are reuniunile sale periodice. Unele orăşele, în anumite momente, produc impresia de mari oraşe cu funcţii culturale. În această categorie se cuprind oraşele festivalurilor teatrale şi muzicale. Astfel, Bayreuth, născut din cultul wagnerian şi Salsburgul, din cultul lui Mozart, îşi au celebrele lor festivaluri muzicale.
Din nevoia de a discuta în comun marile probleme ştiinţifice, profesionale, sociale, economice, oamenii au găsit diferite forme de a se reuni ce poartă denumiri de conferinţe, simpozioane, congrese. Aceste reuniuni au, deseori, un caracter internaţional.
Staţiunile balneare au fost multă vreme gazda congreselor în timpul sezonului mort. Datorită creşterii în timp a numărului de participanţi şi, implicit nevoia de spaţiu şi tehnică adecvată, astfel de manifestări au început să fie organizate în oraşe mijlocii, bine plasate şi cu dotări corespunzătoare: Cannes, Evian, Dijon, Liege, Bruxelles.