Un pilon esenţial al globalizării este inovaţia tehnologică, care cuprinde mai ales tehnologia informatică şi comunicaţiile. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilităţii şi comunicării, încât “revoluţia tehnologică” implică şi „o revoluţie socială” şi o avansare evidentă de la capitalismul industrial către o realitate post-industrială a relaţiilor economice, ceea ce Alvin Toffler denumeşte „Al treilea val”.[1]
Evoluţiile înregistrate în planul dezvoltării tehnologice, în sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor din ultimul timp au contribuit, printr-o adevărată „revoluţie a informaţiilor” pe care au declanşat-o, într-o măsură covârşitoare, la globalizarea vieţii economice internaţionale. Prin însăşi natura lor, noile tehnologii din sfera comunicaţiilor au o dimensiune globală, deoarece ele nu recunosc şi nu respectă graniţele naţionale. Creşterea fără precedent a vitezei şi diversificarea mijloacelor de transmitere a informaţiilor, precum şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea “vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale. Ele permit ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei ţări. Evenimentele şi problemele, plăcute sau mai puţin plăcute, nu mai pot fi păstrate doar în interiorul graniţelor unei ţări sau regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi probleme globale. De exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobâl a devenit o problemă globală, aşa cum resursele energetice constituie o preocupare globală, sau cum deteriorarea mediului înconjurător a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de războiul din Irak, care a izbucnit în anul 1991, au constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici esenţiale:[2]
- a) convergenţa serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu şi, respectiv, toate serviciile pot fi furnizate prin acelaşi mijloc de înmagazinare şi transmisie;
- b) conectabilitate şi interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli – fie persoane reale, fie dispozitive - pot prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. Practic, toate informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept “primele autostrăzi electronice ale lumii”.
Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, iar analiştii vieţii economice internaţionale actuale le studiază şi le exploatează frecvent, atât în virtutea efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra celor mai diverse sfere ale vieţii economice contemporane, şi care se conturează deja cu deosebită pregnanţă putând fi oarecum uşor comensurate, cât şi în virtutea implicaţiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, fiind poate cel mult intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în sfera tehnologiilor informatice şi a telecomunicaţiilor, precum şi reorientarea fără precedent petrecută în configuraţia pieţelor internaţionale, alături de globalizarea afacerilor sub incidenţa activităţilor marilor corporaţii transnaţionale, au determinat modificări radicale în configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu, tehnica de calcul, reţelele de cabluri din fire optice etc., au contribuit în mod substanţial la creşterea vitezei şi fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea globală a reţelelor.
Un alt pilon al globalizării, îl reprezintă dominaţia (hegemonia) ideologiei neoliberale, care este în strânsă relaţie cu triumful ideologiei economiei de piaţă, al societăţii de consum. Este un curent ideologic global în care democraţia este considerată echivalentul economiei de piaţă, iar împreună formează dominaţia. Bineînţeles că a existat şi există încă o intensă interacţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la globalizarea prin economie şi a economiei înseşi. Realitatea globalizării poate fi înţeleasă ca fiind o concentrare a celor două motoare: „noua tehnologie” şi „hegemonia valorilor neoliberale”.[3]
Se afirmă că hegemonia neoliberalismului a devenit mai pregnantă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfârşitul războiului rece. Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai convingător datorită căderii comunismului. Căderea Zidului Berlinului a reprezentat pentru mulţi dintre contemporani ultima victorie mult aşteptată a liderilor occidentali. Totuşi, popularitatea thatcherismului şi reaganomiei începuseră mai înainte, odată cu economizarea vieţii, adâncirea materialismului, iar problemele statelor „social-democratice” occidentale se manifestau deja în anii '70. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces “de victorie neoliberală” care se afla deja în desfăşurare. Ideologia neoliberală permit forţelor conducătoare să liberalizeze pieţele, să descentralizeze economiile şi să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovaţiile tehnologice, mai ales informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis factorilor economiei să profite din plin de posibilităţile deschise de pieţele libere. Tot tehnologia informatică a permis mişcările de capital spre toate colţurile lumii într-un timp foarte scurt. IT împreună cu procesul de miniaturizare şi revoluţionare a transporturilor au permis producerea unor părţi componente ale unui produs în diferite continente, pentru ca apoi să fie asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, vânzarea şi cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic. Acordarea de credite, de împrumuturi, precum şi speculaţiile financiare au devenit activităţi mondiale acceptate. Acest lucru s-a întâmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture „barierele de piaţă”, dar şi pentru că tehnologia avansată a permis circulaţia bunurilor, banilor, simbolurilor şi oamenilor dincolo de frontiere repede şi ieftin.[4]
În opinia promotorilor neoliberalismului binefacerile sistemului susţinut de ei vor rămâne definitive, deoarece în cadrul statelor democratice securitatea internă şi externă va fi garantată, iar piaţa naţională şi cea globală va fi organizată.[5] Cu toate acestea, din cauza globalizării, democraţiile din statele naţionale teritoriale au început să se destrame.
În prezent, este acceptată tot mai mult ideea că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se poate lansa în acţiuni de natură internaţională sau, mai curând, care promovează ideea creaţiei unei lumi fără limite, caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovând o nouă “geografie a puterii”. Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca forţă incontrolabilă. În termeni sociologici această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas: „Dacă oamenii definesc o anumită situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin consecinţele acestei definiţii”.[6] Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acţiuni care validează această acceptare în măsura în care lumea a dobândit regulile de existenţă ale acestei ideologii.
Chiar dacă dominaţia neoliberalismului poate fi considerată forţa cea mai importantă a dezvoltării globalizării, nu se poate afirma că toate consecinţele globalizării au fost dorite sau chiar anticipate de către protagoniştii acestei ideologii. Neoliberalismul preia binecuvântările sistemului: într-un sistem fondat pe statele democrate este asigurată o securitate clară atât la intern, cât şi la extern, piaţa va fi organizată atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, şi aşa mai departe. Trebuie precizat însă şi faptul că, având la bază ideea de state democratice care se bazează pe diferenţierea naţiunilor, există şi factori care influenţează mişcarea inversă a procesului.[7]
În concluzie, apreciem că neoliberalismul poate fi considerat unul din factorii cei mai importanţi ai globalizării, dar nu exhaustiv, deoarece nu toate consecinţele globalizării au la bază raţiuni de ordin neoliberal.
Aceşti doi piloni ai globalizării, inovaţia tehnologică (IT) şi dominaţia ideologiei neoliberale, au dus la formularea unui nou concept, cel de „noua economie”. În noua economie tranzacţiile sunt digitale, permit realizarea şi desfăşurarea relaţiilor virtuale, precum şi apariţia unor medii noi de afaceri care nu erau posibile înainte. Creşterea în noua economie este determinată de mai mulţi factori, în plus faţă de economia tradiţională. Factorii fizici ca munca, rezervele de capital, resursele naturale etc. au fost de primă importanţă în perioada economiei tradiţionale. Cu toate că aceşti factori sunt încă importanţi, în noua economie, factorii noi, ca de exemplu, informaţia, inovaţia şi tehnologia, au un rol esenţial.
Noua economie presupune extinderea utilizării informaţiei digitale şi a internetului ca mediu de lucru într-o arie largă de servicii şi activităţi, ca de exemplu programe informatice, informaţii on-line, tranzacţii comerciale, servicii financiare şi bancare. Dată fiind natura noii economii, s-a încercat definirea ei printr-o serie de sintagme, cum ar fi:[8]
- „economia digitală”, pentru că vizează bunuri şi servicii a căror producţie, dezvoltare şi vânzare depind, în mod esenţial, de tehnologii digitale;
- „economia informaţiei”, pentru că include toate bunurile şi serviciile legate de tehnologiile informaţionale, cum ar fi: cercetare, servicii bancare, servicii financiare;
- „economia virtuală”, pentru că mediul în care se desfăşoară tranzacţiile nu este un mediu fizic, ci virtual;
- „economia internetului”, pentru că mediul de lucru este internetul;
- „e-commerce” şi „e-conomy”.
În abordarea noii economii Robert Kling şi Roberta Lang[9] propun o tipologie distinctă, în încercarea de a introduce o sistematizare în cercetarea acesteia. Astfel, ei sugerează folosirea termenului de “economie a informaţiei” pentru sfera bunurilor şi serviciilor informaţionale (de la cercetare şi învăţământ până la publicitate şi divertisment). Totodată, ei recomandă conceptul de “economie digitală” în cazul acelor bunuri şi servicii unde cercetarea-dezvoltarea-producţia-vânzarea sunt dependente în mod vital de tehnologia digitală. În ceea ce priveşte termenul de nouă economie, autorii consideră oportună folosirea acestuia în cazul unei interacţiuni între „economia informaţiei” şi „economia digitală”, pentru a evidenţia consecinţele rezultate, cum ar fi creşterea economică durabilă, inflaţia scăzută şi un nivel scăzut al şomajului.
Sintetizând opinia celor doi autori, Robert Kling şi Roberta Lang, putem afirma că noua economie este un concept larg care descrie o economie în care, atât produsul final, cât şi stările intermediare ale acestuia constau în informaţie şi în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a potenţa eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi procese şi produse.
Evoluţia noii economii nu ar trebui limitată la sectorul de informaţie; ea reprezintă un proces cu largi consecinţe chiar şi în “vechea economie”, cea tradiţională. Noua economie nu implică în mod necesar rate de creştere în întreaga economie, care să depăşească performanţele ultimilor ani. Există îndoieli în legătură cu sustenabilitatea unei creşteri economice ridicate, iar în acest sens, R.Gordon şi E.Gundlach[10] adoptă o poziţie critică în legătură cu potenţialul de sporire a productivităţii al „noii economii” ţinând seama de eşecul şi chiar prăbuşirea câtorva firme cunoscute din cadrul noii economi, în anul 2000, de încetinirea creşterii economice în Statele Unite ale Americii, în anul 2001, iar exemplele pot continua.
În concluzie, se impune o evaluare mai realistă a schimbărilor induse de noua economie în măsura în care se are în vedere o reflectare corectă a derulării şi implicaţiilor noilor procese economice.
[1] Toffler A., Al Treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 20
[2] Bari I., Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 22
[3] Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie, cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 105
[4] Friedman M., The Political Economy of International Monetary Arrangement, Payot, Paris, 1967, p.25
[5] Hayek F., Counter-Revolution of Science, Macmillan, England, 1952, p. 75
[6] Galbraith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.56
[7] Galbraith J.K., Op. cit, p. 61
[8] Chirovici E.O., Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 69
[9] Kling R., Roberta Lang, I.T. and Organizational Change in Digital Economics. A Sociotechnical Approach, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 2000, p. 32
[10] Gordon R., Does the New Economy Measure Up to the General Invention of the Past?; Gundlach E., Interpreting Productivity Growth in the New Economy, Harcourt Brace College Publishers, New York, 2002