Economie

Considerăm că decizia integrării României în structurile Uniunii Europene este singura corectă şi utilă dezvoltării pe termen lung a ţării noastre. Aderarea la UE reprezintă un catalizator al progresului şi un instrument pentru ca România să “ardă etapele” şi să elimine decalajele care o despart de nivelul UE, atât în plan economic, cât şi al instituţiilor şi performanţei în ansamblul societăţii. Aceasta va antrena, cu siguranţă, un efort de lungă durată şi va presupune, întâi de toate, abandonarea unor mentaliţăţi anacronice pentru o societate a competiţiei, performanţei şi bunăstării.[1]

Liberalizarea fluxurilor de capital a sprijinit procesul de convergenţă desfăşurat în ţările din Europa Centrală şi de Est în conformitate cu teoria economică, dar a şi accentuat vulnerabilitatea acestora faţă de şocurile financiare externe şi modificarea percepţiei investitorilor, mai ales în contextual actual caracterizat prin trezirea pieţelor financiare globale dintr-un episod de exuberanţă prelungită. Totuşi, resuscitarea interesului investitorilor faţă de fundamentele macroeconomice are beneficii pe termen lung, deoarece ar trebui să genereze stimulentele necesare pentru promovarea disciplinei la nivelul politicilor macroeconomice, permiţând acestora să rezolve dezechilibrele existente.

Integrarea economică completă a ţării noastre presupune parcurgerea unor etape privind transformarea structurilor economice şi socio-politice,  astfel încât, spaţiul integrat să dobândească standardele actuale ale UE. Una din precondiţiile adoptării monedei unice şi intrării în zona Euro a constituit-o liberalizarea fluxurilor de capital. Liberalizarea mişcării capitalurilor reprezintă un factor determinant pentru restricţiile care există în legătură cu circulaţia capitalurilor între România şi celelalte ţări membre ale Uniunii, înlesnind celelalte libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a serviciilor. Aceasta nu favorizează progresul prin alocarea optimă a capitalurilor şi nu permite crearea unui spaţiu financiar de dimensiuni internaţionale, contribuind la realizarea obiectivelor economice şi monetare ale UE. Totodată, libera circulaţie a capitalurilor deschide calea unei concurenţe directe între fiscalitatea statelor membre. Baza juridică a liberalizării fluxurilor de capital este dată de art. 56-60 din Tratatul de la Roma al Comunităţii Economice Europene care operează o distincţie între “plăţile curente” şi “circulaţia capitalurilor”, inspirându-se din acordurile de la Bretton Woods care au dus la crearea FMI în 1944.

Calendarul urmat de către România în acest demers evidenţiază efortul autorităţilor române de a liberaliza fluxurile de capital, proces ce a demarat în anul 1991 cu adoptarea Legii investiţiilor străine, a căpătat amploare o dată cu începerea negocierilor de aderare şi a cuprins următoarele momente:[2]

• 1998 – liberalizarea operaţiunilor de cont curent (acest prim pas a fost realizat odată cu asumarea de către România a obligaţiilor prevăzute în Art. VIII din Statutul FMI privind convertibilitatea operaţiunilor de cont curent);
• 1999 – liberalizarea intrărilor de capital străin pe termen mediu şi lung;
• 2001 – 2002 – liberalizarea fluxurilor de capital cu impact scăzut asupra balanţei de plăti: investiţii directe în valori imobiliare realizate de către rezidenţi în străinătate, admiterea titlurilor de valoare naţională la cotare pe pieţele externe, ipoteci ale străinilor pentru rezidenţi, mişcări ale capitalului personal, credite pe termen mediu şi lung pentru tranzacţii comerciale sau servicii oferite de către rezidenţi non-rezidenţilor;
• 2003 – 2004 – liberalizarea mişcărilor de capital formate din transferuri privind contractele de asigurări şi alte fluxuri de capital cu impact semnificativ asupra sectorului real: transferuri de capital pentru execuţia contractelor de asigurări, tranzacţii în valute ale rezidenţilor, împrumuturi cu termen de scadenţă mai mic de un an oferite rezidenţilor de către străini, împrumuturi financiare şi credite oferite de către rezidenţi persoanelor străine, ipoteci ale rezidenţilor pentru străini, admiterea cotării titlurilor de valoare străine pe pieţele de capital româneşti.
• 2005 – 2006 – liberalizarea fluxurilor de capital cu un impact deosebit asupra balanţei de plăţi, care presupune: operaţiuni în depozite de cont curent denominate în monedă naţională deschise de către non rezidenţi în instituţiile financiare naţionale, operaţiunile cu obligaţiuni şi alte instrumente de pe piaţa deschisă, operaţiuni în conturi curente şi la termen efectuate de către rezidenţi în străinătate;
• 2006 – convertibilitatea deplină a monedei naţionale.

Principiile generale care au stat la baza liberalizării fluxurilor de capital în România au fost:[3]

1. Întâietatea acordată liberalizării intrărilor de capital, dată fiind nevoia de finanţare externă acută a economiei româneşti în perioada de tranziţie, deoarece avantajele care decurg din aplicarea acestui principiu sunt în primul rând legate de reducerea costului finanţării investiţiilor şi, prin aceasta, a atragerii investitorilor străini spre sectoarele prioritare ale economiei româneşti. Acest fapt facilitează pătrunderea de noi tehnologii cu impact direct asupra creşterii productivităţii factorilor de producţie, cu preponderenţă a muncii. Nu în ultimul rând, se poate menţiona impactul benefic al intrărilor de investiţii străine directe asupra mediului de afaceri şi, implicit, asupra veniturilor colectate la bugetul de stat.
2. Fluxurile pe termen mediu şi lung înaintea celor pe termen scurt, principiu ce se explică prin aceea că fluxurile pe termen scurt pot fi aducătoare de capitaluri speculative, mai ales atunci când privesc accesul non rezidenţilor la conturile de depozite, în condiţiile în care există posibilitatea obţinerii unui câştig din diferenţa dintre ratele dobânzilor practicate.
3. Investiţiile directe înaintea celor de portofoliu, deoarece piaţa de capital românească este una în formare, capacitatea acesteia de a gestiona titlurile de valoare provenind din investiţiile de portofoliu este redusă. În acelaşi timp, intrările masive de capital, dar mai ales retragerile masive, ar putea perturba activitatea bursieră şi prin aceasta ar afecta puternic economia reală.

Dincolo de aspectele pozitive generate de liberalizarea fluxurilor de capital, se pot menţiona şi o serie de efecte negative cum ar fi : majorarea excesivă a volumului de credite sau aprecierea monedei naţionale cu impact asupra schimburilor comerciale şi, implicit, asupra balanţei de plăţi externe. În România, liberalizarea fluxurilor de capital şi adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei au fost realizate cu o relativă întârziere faţă de alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Amânarea liberalizării a fost justificată de mai multe motive:[4]

• abordarea graduală în ceea ce priveşte reformele structurale şi programele de macrostabilizare prin anii ’90 s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a ratelor dobânzii în comparaţie cu alte ţări din zonă şi cu statele membre UE;
• s-a impus liberalizarea până în momentul în care, în urma retructurării sistemului bancar, sectorul financiar devenea suficient de solid pentru a face faţă fluxurilor de capital cu potenţial sporit de reversibilitate;
• necesitatea ca banca centrală să atingă un nivel satisfăcător de acoperire a importurilor cu rezervele naţionale, acest obiectiv fiind îndeplinit în anul 2005.

Din punctul de vedere al teoriei economice, necesitatea liberalizării contului de capital se bazează pe faptul că libera circulaţie a capitalului promovează o alocare eficientă a economiilor, precum şi o mai bună diversificare a riscurilor financiare. Deschiderea contului de capital poate face procesul de creştere economică mult mai alert, în special printr-o mai bună alocare a capitalurilor. Astfel, necesitatea creării unui mediu propice investitorilor străini conduce la creşterea disciplinei de piaţă şi induce o îmbunătăţire a comportamentului agenţilor economici interni, o disciplinare a forţei de muncă şi a oficialilor guvernamentali. Un alt avantaj al liberalizării financiare determină o creştere a flexibilităţii gospodăriilor şi a companiilor în acomodarea la şocurile ce pot apare asupra veniturilor şi rezultatelor producţiei. Creşterea acomodării la şocuri este rezultatul lărgirii accesului la pieţele de credit şi capital. Totodată, deschiderea contului de capital determină o dezvoltare accelerată a sistemului financiar naţional datorită amplificării competiţiei din sectorul bancar, fapt care generează scăderea costurilor operaţionale ale intermediarilor financiari.[5]

Experienţa mondială pune în evidenţă faptul că existenţa unui anumit control asupra mobilităţii capitalului implică un cost mai mare al capitalului împrumutat de firme de pe piaţa internă. Această creştere a costului creditului se datorează faptului că restricţiile impuse asupra contului de capital nu permit egalizarea rentabilităţii de pe piaţa internă cu cea de pe piaţa internaţională. În acelaşi timp, existenţa unor restricţii asupra ieşirilor de capital poate împiedica repatrierea profitului sau a dividendelor în cazul companiilor transnaţionale, ceea ce descurajează investitorii.

Motivul liberalizării graduale a fluxurilor de capital în România a fost acela că renunţarea bruscă la mecanismele de frânare a mişcărilor de capital poate produce unele dereglări ale spaţiului economico-financiar. Astfel, experienţa unor ţări în curs de dezvoltare a pus în evidenţă faptul că, liberalizarea contului de capital amplifică volatilitatea fenomenelor macroeconomice, aceasta putând genera crize valutare sau bancare. Astfel de fenomene au apărut în Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1999), Turcia (2000), Argentina (2001).[6] La generarea acestor crize a contribuit  şi comportamentul investirorilor străini care nu este întotdeauna raţional şi previzibil, el generând uneori fenomene de propagare şi contagiune pe piaţa internaţională de capital. În multe situaţii, liberalizarea contului de capital în ţările aflate în curs de dezvoltare a generat situaţii de criză, în special datorită existenţei unor sisteme financiare fragile şi insuficient reglementate.

 

[1] Isărescu M., România, drumul către euro, Prezentare la Conferinţa Organizată de Colegiul Academic al Universităţii “Babeş Bolyai”, 2004, p. 3

[2] Georgescu F., Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, BNR, 2006, p. 11

[3] Georgescu F., Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc, BNR, 2006, p. 13

[4] Isărescu M., România, drumul către euro, Prezentare la Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii “Babeş Bolyai”, p. 6

[5] Isărescu  M., Idem, p. 11

[6] Isărescu M., Probleme ale politicii monetare într-o ţară emergentă. Cazul României, Discurs de recepţie ţinut cu ocazia primirii titlului de membru al Academiei Regale de Ştiinţe Economice şi Financiare a Spaniei, 2008, p. 44