Economie

În decursul timpului, de unul singur sau în colectiv, voluntar sau forţaţi de diferite împrejurări, oamenii au efectuat deplasări şi şi-au schimbat rezidenţa.

Aşadar, evoluţiei speciei umane răspândită astăzi pe întreaga planetă, îi este caracteristică, în anumite limite, mobilitatea teritorială sau geografică, expansiunea şi retracţiunea într-un anumit spaţiu.

Privită la nivel mondial, migraţia a avut în decursul dezvoltării societăţii, un rol deosebit contribuind, pe de o parte la menţinerea echilibrului ecologic, iar pe de altă parte, a permis descoperirea de noi teritorii, capabile nu numai să menţină, ci chiar să impulsioneze existenţa umană.

Deşi datele statistice privind migraţia internaţională nu au o probitate şi o continuitate riguroasă mai ales pentru prima parte pentru care valorile sunt estimative, ele pun totuşi în evidenţă, cel puţin pentru ultimele secole, amploarea acestui fenomen.

Istoria societăţii omeneşti a consemnat câteva perioade cu ample mişcări migratorii, care au avut, în primul rând, un rol deosebit în popularea globului.

Astfel, marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului timpuriu au avut un rol important în apariţia multor popoare din Asia şi Europa. Această perioadă este cunoscută sub denumirea de epoca marilor migraţii ale popoarelor (Fig. 22). Acum se răspândesc popoarele germanice în Europa Centrală şi de Nord, inclusiv pătrunderea lor în Insulele Britanice, iar popoarele slave într-o serie de ţări din Europa de Răsărit şi Peninsula Balcanică.

În prima jumătate a mileniului întâi, maghiarii emigrează din regiunile Uralului în regiunile Dunării mijlocii, iar arabii, după o serie de cuceriri (începând cu secolul al VII-lea d.Hr.), se vor răspândi în ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat, în ţările Africii de Nord, unde asimilează populaţia locală.

În prima jumătate a celui de-al doilea mileniu se remarcă invaziile mongolilor în multe ţări din Asia şi Europa Răsăriteană, cuceririle turceşti din Asia Mică, incursiunile triburilor din ţările Africii ecuatoriale, în Africa de Sud şi altele.

O etapă nouă în mişcarea migratorie a populaţiei lumii este deschisă de epoca marilor descoperiri geografice. Spre America se vor îndrepta fluvii de oameni, mai întâi spanioli şi portughezi (în America Centrală şi de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi îndeosebi în America de Nord.

De pildă, numai în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, din Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni, dintre aceştia două treimi fiind originari din Marea Britanie. Sunt de asemenea cunoscute transmutările forţate ale unui număr imens de negri, sclavi, aduşi din Africa în America şi alte colţuri ale lumii, număr apreciat la câteva zeci de milioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii în secolul al XVIII-lea şi sporirea populaţiei Americilor. Negrii, amestecaţi cu emigranţii din Europa au pus bazele formării multor naţiuni latino-americane.

Secolele următoare se caracterizează printr-un proces continuu şi sistematic al migraţiei. Se remarcă, în acest sens, emigrările intense de populaţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea din Europa spre America, ce se vor accentua şi mai mult între 1830 - 1850, când media anuală a acestui flux migratoriu va atinge circa trei milioane de persoane.

Emigraţia Europeană a fost strâns legată de dezvoltarea rapidă a capitalismului, ca urmare a apariţiei unei suprapopulări agrare, destrămării meşteşugurilor şi apariţiei şomajului. Perioada 1845 - 1924 a fost cea mai activă din istoria emigraţiilor. Fluxul masiv către "Lumea Nouă" unde se miza pe un potenţial economic uşor de valorificat şi pe şanse de reuşită socială ce păreau nelimitate, a antrenat milioane de emigranţi proveniţi, în majoritate, din Europa.

Analiza migraţiei în secolele XIX şi XX pune în evidenţă existenţa a cinci etape cu trăsături specifice:

• Între 1835 - 1846 au loc mari prefaceri sociale în aproape toate statele din vestul Europei, înregistrându-se şi o reînviorare a migraţiei din secolul al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţările atlantice, îndeosebi Anglia şi Scoţia, din ţările Scandinaviei şi, în secundar, din Franţa. Numărul celor plecaţi este apreciat la circa 100.000 mii de persoane în întreaga perioadă, emigranţii fiind în principal ţărani sau, în parte, meşteşugari. Direcţiile de deplasare vizau îndeosebi America de Nord şi coloniile europene din Australia şi Noua Zeelandă.
• Între 1846 - 1880 au loc deplasări masive care ajung la 300.000 - 500.000 persoane pe an. Direcţiile de deplasare rămân de regulă aceleaşi din perioada anterioară, fiind formate, cu precădere, din emigranţi lipsiţi de mijloace materiale.
• Între 1880 - 1914, perioadă premergătoare primului război mondial, emigraţia creşte puternic atingând, în medie, circa 800.000 de persoane anual (cu maximum de 2 milioane în 1910, din care 1,3 milioane proveneau din Europa). Cei mai numeroşi sunt anglo - saxonii, la care se adaugă locuitorii din Europa central - orientală şi meridională (ucrainieni, polonezi, cehi, italieni) sau din Asia, japonezi şi chinezi. Masa emigranţilor o formează muncitorii necalificaţi, fără mijloace şi resurse de trai. Zonele de imigrare se extind, America de Nord rămânând, în continuare, atracţia principală.

Deplasările masive într-o perioadă relativ redusă, creează situaţii sociale ale căror consecinţe trag primele semnale de alarmă, generând ideea unei anumite reglementări a imigraţiei în ansamblu.

-  Între anii 1914 - 1940, perioada interbelică prezintă trăsături distincte. Astfel, spre deosebire de perioada anterioară, ia amploare emigraţia forţată, rezultată din poziţia unor guverne faţă de minorităţile naţionale sau din alte atitudini politice sau religioase, din condiţiile unor tratate de pace, în urma formării noilor state independente etc. Elocvente în acest sens sunt migraţiile însemnate ce au loc după războiul greco-turc (1921 - 1922). În Grecia au venit circa 1.200.000 de greci din regiunea Turciei europene şi din Asia Mică, iar în Turcia au venit circa 400.000 de turci din Grecia sau din alte ţări balcanice (Iugoslavia, Bulgaria).

Perioada interbelică înregistrează oscilaţii atât în privinţa volumului migraţiei, cât şi a direcţiilor acesteia. Astfel, în prima parte a perioadei se înviorează din nou emigraţia europeană peste ocean, circa 600.000 de persoane pe an, pentru ca apoi să scadă, deoarece, în SUA, Canada, Australia au apărut crize economice care au îngrădit imigraţia, dirijând-o, în special, spre America de Sud.

Volumul emigraţiei creşte după 1930, când plecările sunt determinate nu numai de cauze economice, ci şi politice. În total, în perioada 1918 - 1939 au plecat din Europa aproximativ 9 milioane de persoane, dintre care circa jumătate în SUA şi aproximativ 1 milion în Argentina.

Prin conturarea, în această perioadă, a unor noi zone de imigrare cum ar fi Europa de vest, în special Franţa, Marea Britanie, Belgia, Elveţia, se realizează şi o inversiune a curenţilor tradiţionali.

-  Perioada postbelică se caracterizează prin schimbări importante în mişcarea migratorie, determinate de cel de-al doilea război mondial.

Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţările vecine, au reînviat migraţiile determinate de cauze economice. Aceste migraţii se deosebesc însă fundamental de cele dinainte de război prin proporţiile, direcţiile şi formele lor. Asemenea modificări au avut loc datorită noii situaţii apărute prin formarea şi dezvoltarea sistemului mondial socialist, care a influenţat direct asupra migraţiilor.

Volumul şi direcţiile migraţiilor umane de după 1700 reflectă schimbările produse în plan istoric, social şi economic în aceste ultime trei secole.

Emigraţia iberică, considerată cea mai veche, este cunoscută încă din secolul al XVI-lea, a continuat într-un ritm susţinut până în secolul al XVIII-lea. În această perioadă, spre America de Sud şi Centrală s-au îndreptat circa două milioane de spanioli şi câteva sute de mii de portughezi.

Emigraţia britanică se remarcă atât prin vechime, cât şi prin volum. Astfel, între 1825 - 1940 ea a totalizat 21 de milioane de persoane, într-o structură foarte variată. Această imigrare este continuată până la începutul secolului al XX-lea, când se produce o remigrare din SUA şi reorientarea spre Canada, Australia, Africa de Sud ş.a.

Emigraţia germană a antrenat un număr de circa 6,5 milioane de persoane (1820 -1930), cu intensităţi maxime, îndeosebi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ea cuprinde la început ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei (zone cu agricultură slabă) sau pe meşteşugarii ruinaţi de concurenţa marii industrii; mai apoi, între 1930 - 1940 ea este dominată de refugiaţii politici (circa 400.000 persoane).

Emigraţia scandinavă se afirmă cu toată vigoarea încă din secolul al XVII-lea, cuprinzând, îndeosebi, o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, tăietori de lemne etc.

Emigraţia franceză se afirmă mai târziu decât cele menţionate anterior şi cu o intensitate mai redusă. Ea cuprinde, îndeosebi, forţă de muncă disponibilă din regiunile periferice ale Franţei, regiuni mai slab dezvoltate în acele timpuri din punct de vedere economic.

Emigraţia italiană se manifestă către sfârşitul secolului al XIX-lea, începând aproximativ cu 1880, menţinându-se la un nivel ridicat până în jurul anului 1928, cuprinzând în această perioadă între 17 - 18.000.000 de persoane. Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre ţările de peste ocean (SUA, Argentina, Brazilia). Curentul cel mai puternic se forma în Italia de sud, regiune cu regim latifundiar, bazat pe o agricultură extensivă.

Emigraţia austro - ungară cuprinzând, îndeosebi, ţărani săraci sau prigoniţi politici, se ridică la circa 4,3 milioane persoane în perioada 1875 - 1914.

Emigraţia poloneză, foarte activă în perioada 1919 - 1939 când circa un milion de polonezi s-au îndreptat spre Americi sau alte ţări ale Europei.

Emigraţia indiană, chineză şi japoneză cuprinde circa 2,4 milioane persoane în perioada 1850 - 1940.

Traficul cu sclavi din Africa reprezintă un aspect aparte al migraţiei populaţiei din ultimele trei secole. De fapt, comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea, în vestul Africii şi atinge apogeul la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Se apreciază că numărul negrilor deportaţi pe plantaţiile de tutun, zahăr, cafea, din Brazilia şi regiunea Caraibe, se ridică la circa 20 de milioane. Un num ăr însemnat au fost transportaţi, de asemenea, în celelalte ţări din America de Sud, precum şi în SUA.

Acest "fildeş negru", provenit, mai ales, de pe coasta vestică a Africii ecuatoriale, a fost debarcat în America (la Santo Domingo) la numai zece ani de la călătoria lui Columb. De atunci, cu o intensitate de neimaginat, acest proces a continuat, timp de mai bine de 50 de ani, răspândindu-se în întreg continentul latino-american.

În Brazilia, sclavii negri au fost aduşi pentru prima oară în anul 1532. În SUA au început să fie aduşi din anul 1619, fiind apreciat prin anul 1860 un număr total de aproximativ 4.000.000 persoane.

Comerţul cu sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. "Sclavagismul, afirma Karl Marx, este acela care a dat valoare coloniilor, coloniile sunt acelea care au creat comerţul lumii, comerţul din lumea întreagă este condiţia de existenţă a marii industrii. Astfel, sclavajul este o categorie economică de cea mai mare importanţă".

Comerţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii. Numărul total al sclavilor negri a fost apreciat la 20 milioane, doar dacă ţinem seama atât de faptul că pentru a prinde un negru erau omorâţi alţi trei-patru negri, cât şi de pierderile necalculate, survenite în timpul călătoriilor, atunci desigur că pierderea Africii poate fi apreciată la mai mult de 60 de milioane de persoane.

Emigraţia s-a orientat nu numai spre America, ci şi spre o serie de ţări din Europa sau Asia. De remarcat, prin amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre Europa şi mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea frontierele. În 1954, numărul "străinilor" atingea deja circa 1 milion, iar mâna de lucru nord-africană se apropia de o jumătate de milion.

Caracteristicile actuale ale migraţiilor internaţionale sunt multiple şi au la bază două mari cauze: politice şi economice. Ele se deosebesc de cele anterioare atât prin caracterul, volumul, cât şi prin orientarea lor geografică.

În esenţă, migraţiile actuale prezintă următoarele trăsături:

• migraţiile actuale îşi pierd caracterul lor spontan, voluntar, fiind din ceîn ce mai mult puse sub controlul unor organisme naţionale sau internaţionale;
• în ultimul timp se manifestă o creştere, îndeosebi a migraţiilor din interiorul continentelor, în timp ce migraţia intercontinentală scade. În cadrul acestora apar din ce în ce mai evidente migraţiile internaţionale, temporare şi sezoniere;

- în cadrul emigrărilor domină forţa de muncă ieftină;

- se amplifică emigrarea elitei ştiinţifice, deşi fenomenul datează încă din antichitate. Suedezul A. Granberg a publicat în anul 1967 un studiu asupra migraţiei savanţilor în

antichitate, în care arată că aproape 60 de oameni de ştiinţă din vechea Grecie şi-au părăsit oraşul de origine, refugiindu-se în Atena, unde aveau condiţii mai bune de studiu. A doua etapă a acestui curent migrator a fost Alexandria dinastiei Ptolemeilor, care a absorbit un mare număr de străluciţi reprezentanţi ai culturii helenice. Mai târziu, în anii împăratului Iustinian, Academia din Atena şi-a închis porţile; savanţii şi erudiţii săi au ajuns în Persia orientală.

În evul mediu, curentul migrator s-a dezvoltat paralel cu apariţia universităţilor. Universitatea din Reggio a luat fiinţă graţie exodului savanţilor din Bologna, după cum aceasta din urmă a furnizat cadre de dascăli şi universităţilor din Padua, Pisa sau Florenţa.

Fenomenul este cunoscut astăzi sub denumirea de "brain drain" (exodul creierilor) şi semnifică exodul de inteligenţă sau de competenţă al populaţiei cu un nivel superior de instruire din ţările în curs de dezvoltare, în ţările puternic dezvoltate. Sintagma a apărut, iniţial, pentru a desemna emigrarea în SUA a inginerilor şi savanţilor britanici.

Fenomenul modifică puternic atât structura migraţiilor, direcţiile, cât şi ponderea lor în economia mondială. O astfel de situaţie afectează eforturile ţărilor în curs de dezvoltare în calificarea lor economico-socială.

Pierderea sau obţinerea de "elită ştiinţifică" scade sau ridică potenţialul intelectual al naţiunilor respective. Se apreciază că aproximativ 37% din savanţii americani, laureaţi ai Premiului Nobel sunt proveniţi din alte ţări.

• cauza principală a migraţiilor internaţionale actuale rămâne, în continuare, stagnarea economică, situaţie caracteristică multor ţări de pe glob;
• migraţiile actuale, prin caracteristicile lor au modificat radical poziţia unor ţări şi continente în balanţa mişcărilor migratorii în ansamblu.

Analizată în profil teritorial, migraţia internaţională actuală, prezintă trăsături diferite de la o regiune la alta sau de la un continent la altul.

În Europa se amplifică mişcările de populaţie între state, ca urmare a reducerii cererii de forţă de muncă necalificată sau puţin calificată într-o serie de regiuni ale Americii. Astfel, cea mai mare parte a emigranţilor europeni, ce mergeau peste ocean, îşi caută de lucru în ţările europene vecine.

Mai mult, Europa atrage un puternic contingent de forţă de muncă dintr-o serie de ţări slab dezvoltate din Africa, Asia şi America Latină.

America se caracterizează prin modificări importante în domeniul migraţiei. Astfel, caracteristic pentru SUA este scăderea considerabilă a emigraţiei din ţările Europei, în favoarea ţărilor din cele două Americi. Emigrările din Europa cuprind, în principal, muncitori calificaţi, persoane cu pregătire intelectuală, care pleacă, de regulă, împreună cu familiile.

În Canada, printre imigranţi, predomină europenii din ţările Americii, veniţi aici pentru munci grele. Migraţia externă influenţează puternic asupra dinamicii generale a populaţiei din Canada.

America Latină constituie una din principalele zone ale imigraţiei de pe glob; migraţia a durat aici ani de zile, producând schimbări radicale.

Creşterea numerică a populaţiei Americii Latine, datorate şi "exploziei demografice" a condus, nu numai la eliminarea deficitului de forţă de muncă, ci mai mult, chiar a făcut să crească simţitor şomajul. În aceste condiţii, ţările Americii Latine sunt interesate numai în curentul de cadre calificate, a căror lipsă se resimte în economia naţională. S-a ajuns astfel, în aceste împrejurări, la reducerea accentuată a imigraţiei în America Latină.

Toate acestea au condus la creşterea migraţiei între ţările Americii Latine. Unii locuitori se îndreaptă spre ţările şi zonele mai dezvoltate: din sudul Boliviei şi Paraguayului, spre zonele nordice ale Argentinei, din Columbia, în centrele industriale ale Venezuelei ş.a. milioane de latino-americani trăiesc peste graniţele ţărilor lor proprii.

Africa se confruntă cu o intensificare a migraţiei intercontinentale şi intracontinentale. Curenţii migratori din Africa se îndreaptă, îndeosebi, spre Europa.

În acelaşi timp, graniţele statelor africane sunt trecute de multe sute de mii de oameni. Masa covârşitoare a migraţiilor este însă temporară. Ei nu rup legăturile cu statul de origine, periodic îndreptându-se spre familiile lor. Centrele de atracţie a populaţiei sunt marile oraşe şi îndeosebi teritoriile dezvoltate din punct de vedere economic, cu industrie extractivă şi plantaţii agricole. Un număr însemnat de imigranţi se îndreaptă fie spre zonele industriale ale Republicii Africa de Sud, fie către zonele agricole din Ghana, Uganda, Guineea etc.

Asia cunoaşte o intensitate mai redusă a migraţiilor externe (atât intracontinentale, cât şi intercontinentale) în comparaţie cu alte continente. Explicaţia constă în politica discriminatorie a principalelor ţări ale imigraţiei (SUA, Australia, Noua Zeelandă) faţă de cei sosiţi din Asia.

Australia şi Noua Zeelandă constituie în continuare zone importante de atracţie a migraţiei.