Economie

La scara timpului istoric, satul reprezintă prima formă de habitat a colectivităţilor umane, organizată din punct de vedere teritorial, social şi economic. Pierre George defineşte satul "ca o formă de organizare elementară a societăţii" care răspunde necesităţilor fundamentale ale omului şi se identifică acţiunii de grup.

Forma cea mai veche de locuit este cea în asociaţie (satul) şi nu adăpostul izolat. Omul primitiv tindea să se reunească în grupuri pentru a munci şi a se apăra, nu trăia izolat.

Datorită modului rudimentar de organizare a vetrelor la care se adaugă şi nevoia continuă de aşezare a acestora în apropierea zonelor cu posibilităţi mai lesnicioase de procurare a hranei, în primele etape de evoluţie "vetrele au migrat" împreună cu colectivităţile rurale în căutare de hrană. Aceasta se observă şi astăzi în modul de habitat şi exploatare economică a teritoriului, la populaţiile primitive din zona ecuatorială a Africii, în cadrul agriculturii itinerante. De aceea, cu greu se pot reconstitui urmele vechilor aşezări rurale.

La noi în ţară, urmele celor mai vechi aşezări rurale sunt cele de la Hăbăşeşti (cultura Cucuteni), din apropierea laşilor (3100 - 2700 î.H.), aşezare fortificată cu terenul agricol în afara fortificaţiei. În antichitate, satul era forma dominantă de aşezare în bazinul Dunării. Populaţia daco-romană se îndeletnicea, majoritar, cu cultivarea pământului de unde, se pare, că se trage şi numele de sat, dat aşezării rurale de la latinescul satus-um (arătură).

Populaţia agricolă locuia în sate mari, situate pe teritoriul coloniilor romane (pagi) sau în simple aşezări rurale (vici). În cadrul satelor mari de pe marile proprietăţi, în centru se afla conacul proprietarului (villa rustica), iar lângă el locuinţele pentru muncitorii agricoli. Asemenea construcţii s-au identificat la Ciumăfaia în judeţul Cluj şi la Mobiţa lângă Sarmisegetusa.

Pe teritoriul Angliei s-au descoperit urmele unor aşezări rurale primitive, datând din mileniul IV î.Hr., care aveau şi puncte de întâlnire pentru comerţ şi ceremonii.

Satul feudal este format dintr-o colectivitate de ţărani dependenţi de proprietarul de pământ. Această formă de aşezare a fost introdusă şi în America de Sud. Pe marele domeniu funciar, în partea centrală, era organizată vatra satului, alături de case care se grupau neregulat, locuinţele muncitorilor agricoli. Acestea poartă denumirea de "fazendas" în Brazilia şi de "estancios" în Argentina şi Chile.

În perioada contemporană, ca urmare a scăderii autorităţii asupra proprietăţii funciare, în cea mai mare parte a globului şi extinderea modului de folosinţă individuală, a dus la o diversificare a aşezărilor rurale, atât sub aspect structural, cât şi al mărimii, funcţiilor şi fizionomiei.

În Germania s-au efectuat studii sistematice asupra satului, în special de către A. Meitzen şi discipolii săi, referitor la originea şi condiţiile economice de apariţie a acestora. S-a constata că la vest de linia formată de Elba, Saale şi Turingia - care indică limita maximă a expansiunii slave spre vest ce corespunde şi fortificaţiilor înălţate de Carol cel Mare împotriva slavilor (limes carolingian) - predomină sau locuinţa izolată (Einzelhof în germană; echivalentul curţii) sau satul îngrămădit (Haufendorf) cu case foarte apropiate unele de altele, dispuse în mod neregulat în jurul unei biserici, al unui castel, a unei pieţe etc.

În schimb, la est de această linie, adică în teritoriul ocupat de slavi, predomină sau satul de-a lungul unei străzi (Strassendorf) cu case aliniate de-a lungul unei străzi scurte şi drepte, având în spate terenuri cultivate înconjurate de garduri, sau satul rotund (Runddorf sau Rundling) cu case dispuse în mai multe linii concentrice în jurul unei mari arii centrale, la origine ocupată cu iarbă, cu adăpătoare pentru animalele satului (care, în caz de pericol, puteau fi adunate acolo şi păzite), arie în care se ajungea printr-o singură intrare.

Între rândurile de case erau mici terenuri cultivate, iar un gard sau un perete de argilă înconjura întregul sat.

În opinia lui Meitzen, satul îngrămădit e considerat de origine celtică, iar satul de tip stradă şi satul rotund de origine slavă, lucru infirmat de faptul că satele rotunde, construite astfel din necesitatea de a adăposti animalele în caz de pericol, sunt frecvente în multe alte regiuni, cum ar fi, de exemplu, Kraal-ul din Africa meridională.

Alte tipuri de sate, frecvente în Germania, sunt satul în linie sau în lanţ (Reihendorf) cu case aliniate pe unul sau pe ambele maluri ale unui curs de apă şi satul flamand (în regiunile mlăştinoase, asanate şi colonizate de flamanzi) cu case aliniate pe un dig ridicat pentru a proteja de inundaţii terenul din spate, care, după ce era asanat, era împărţit în fâşii lungi şi înguste aparţinând fiecărei case.

Şcoala lui Meitzen, care îşi extinsese cercetările şi în alte regiuni ale Europei centrale, avea tendinţa de a considera fiecare tip de sat drept patrimoniul etnic al unui anumit popor, fapt cu certitudine eronat, deoarece, aceleaşi condiţii de mediu şi necesităţi economice pot impune un tip similar de aşezare la populaţii dintre cele mai îndepărtate unele de altele. Sate similare cu cel flamand, de exemplu, pot fi întâlnite în zone asanate în foarte multe alte regiuni, cum ar fi, în Italia (în câmpia Padano-Venetă).

După anul 1917 apare satul de tip kolhoz, întruchipând într-o formă nouă, aşezată pe principiul muncii colective raportul cu pământul ca principal obiectiv al muncii şi mijloc de producţie.

Odată cu dezvoltarea oraşelor apare şi opoziţia dintre sat şi oraş. Ca urmare a acestor relaţii antagoniste apar forme intermediare de aşezări. Acest proces de formare a unei noi categorii de aşezări cu trăsături mixte - de sat şi de oraş - se desfăşoară în două direcţii:

• apropierea satului de oraş, atât sub aspect fizionomic, cât şi funcţional;
• decăderea unor oraşe şi reintrarea lor în categoria ruralului.

Asemenea forme intermediare, denumite de către francezi villages-villes iar de către germani stadt-dorf se întâlnesc frecvent în Andaluzia. Au o populaţie cuprinsă între 7000­14000 de locuitori. Ca număr de locuitori sunt îndreptăţite a fi oraşe. Ca funcţie economică, predomină cea agricolă. S-au dezvoltat în apropierea marilor proprietăţi latifundiare şi evoluează în direcţia urbanizării. Gabrielle Schwatz foloseşte, pentru această categorie de aşezări de tranziţie, termenul de "puncte centrale" care, preluând anumite funcţii economice şi comerciale, constituie locuri de polarizare pentru reţeaua rurală adiacentă. Cele mai reprezentative forme de acest tip de aşezări sunt târgurile. Ele marchează net transferul de la rural la urban. Au funcţii comerciale şi administrative. În Africa sunt frecvente târgurile de graniţă, situate pe liniile de contact economico-geografic (între deşert şi savană, între ariile de agricultori şi cele de păstori etc.).

Tot în această categorie se includ şi punctele de administraţie din fostele colonii, aşezările cu funcţii comerciale din Alaska, precum şi unele "villages centres" din Turcia, care prin dotările ce le concentrează (şcoli, oficii sanitare, unităţi comerciale) polarizează satele învecinate până la 15 km distanţă. În aceeaşi categorie se află şi aşezările rurale mari de la noi din ţară cu rol de polarizare.

Industria extractivă a dus la apariţia şi dezvoltarea a numeroase sate, unele vechi din antichitate. Numărul acestora creşte în secolul al XlX-lea odată cu descoperirea de noi şi variate surse, în special de cărbune şi petrol. Aceste categorii de aşezări rurale cunosc o evoluţie aparte. Iniţial, populaţia ocupată în industrie, convieţuieşte cu cea agricolă. Odată cu amplificarea exploatărilor, se cere o suplimentare a forţei de muncă industrială. Are loc un proces de calificare industrială în masă. Aşezarea îşi schimbă treptat profilul funcţional, structura şi fizionomia şi devine oraş. Exemplele sunt oferite de toate statele industrializate ori în curs de dezvoltare cu resurse de combustibili şi minereuri aflate în exploatare. Unele regiuni au trecut printr-o fază preindustrială (Donbas, Rhur), pe când altele au cunoscut o dezvoltare explozivă (Silezia, Lorena). Această categorie de aşezări rurale, cu funcţii extractive, cuprinde o populaţie formată din ţărani minieri. Ele sunt denumite în literatura geografică după specializarea muncitorilor (sate carbonifere, sate petrolifere etc.). În ţările socialiste, o bună parte au fost incluse în categoria urbanului. Numărul lor este în creştere. Cunosc o mare diversitate ca profil şi sunt răspândite pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii.

În afară de aşezările rurale cu funcţii extractive, se mai deosebesc ca forme cu evoluţie spre oraşe, aşezările rurale noduri de comunicaţii, aşezări rurale cu funcţii turistice şi cele cu funcţii rezidenţiale (dormitor). Uneori, asistăm la o îmbinare de funcţii, deosebind aşezări agricole-comerciale, aşezări agricole-administrative şi aşezări agricole-industriale.

Diferenţierea satelor este condiţionată de un mare număr de factori, dintre care amintim:

• lotizarea terenului;
• influenţele etnice;
• condiţiile istorico-politice;
• tipul de economie primară;
• apariţia şi dezvoltarea oraşelor, schimbarea tipului de economie.

Lotizarea terenului a influenţat diversificarea satelor în evul mediu târziu. Astfel, pe teritoriul Franţei, apar la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a fenomenului de lotizare, două categorii de suprafeţe:

• câmpuri agricole deschise, fără garduri, cărora le corespund în Anglia "open fields";
• câmpuri agricole închise (enclosed fields).

Cele două variante de lotizare au influenţat diferit formarea aşezărilor. Prima variantă, cu o repartiţie neregulată a loturilor deschise, a condiţionat formarea unor vetre de sat răsfirate. A doua variantă, devenită în Franţa şi "pays de bocages" se caracterizează prin existenţa gospodăriilor izolate. Este mai răspândită în centrul şi vestul Franţei şi se remarcă prin existenţa unor parcele cultivate, cu contururi regulate închise prin ziduri sau garduri vii.

Influenţele etnice îşi pun amprenta asupra tipurilor de sate prin arta de a construi şi mai puţin prin modul de organizare a vetrelor care ţine în special de condiţiile naturale şi social-economice.

Condiţiile istorico-politice au influenţat, mai degrabă, structura vetrelor şi fizionomia acestora. Astfel, satele de colonişti din Africa şi Asia de Sud-Est sunt net marcate în structuri şi fizionomie de specificul aşezărilor populaţiei colonizatoare. Acelaşi lucru este valabil cu satul aglomerat ciflik de origine turcă răspândit în toată Peninsula Balcanică, ca urmare a expansiunii Imperiului Otoman.

Tipul de economie primară îşi pune amprenta asupra diferenţierii aşezărilor rurale mai ales prin fizionomie. Satele crescătorilor de animale, prin organizarea vetrei, se deosebesc de cele a căror populaţie se ocupă, majoritar, cu cultivarea pământului, după cum satele de pescari au trăsături distincte în raport cu alte aşezări rurale.

Apariţia şi dezvoltarea oraşelor duce la schimbări importante în special asupra aşezărilor rurale apropiate. Se schimbă, uneori aproape radical, profilul lor funcţional şi tehnico-edilitar sub influenţa oraşului vecin în continuă expansiune funcţională şi teritorială.

Schimbarea tipului de economie aduce modificări în cadrul reţelei rurale şi în structura acesteia. Astfel, în fosta URSS, după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, au apărut şi s-au dezvoltat aşezările rurale de tip colhoz şi sovhoz, care consfinţesc proprietatea colectivă şi de stat asupra pământului pe alte baze organizatorice.